Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă către mama

Mamă dragă, mamă bună,
în noaptea asta de lumină,
Roagă-te tu Domnului
Să-mi dea odihna somnului.
Fă, mamă, la pernă cruce
să-mi fie somnul mai dulce.
Să vină înger păzitor
să-mi facă somnul mai uşor.
Din cer, Isus să mă iubească,
de rele să mă ferească.
Să apară în somnul meu
Tatăl nostru, Dumnezeu.
Lângă mine vreau să stea
Sfânta Maică Precista.
Până-n zori, toţi să vegheze
mintea să mi-o lumineze.
Toate acestea dacă-mi dai,
de-acolo, de sus, din rai,
Din suflet, mamă, îţi mulţumesc,
că-n linişte mă odihnesc.

poezie de Dumitru Delcă (11 octombrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O bunică şi-o copilă!

Într-un colţ uitat de lume.. lângă podul dinspre moară
O bătrână şi-o copila îşi duc viata-ntr-o căscioară.
Erau tare nevoiaşe.. greu se descurca bunica
Îşi creştea cu multă trudă şi iubire, nepoţica!

Dar necazul iute vine peste omul necăjit
Şi fetiţa ei cuminte într-o zi s-a-mbolnăvit!
Tot a încercat bătrâna să găsească bolii leac
Dar degeaba... că nimic nu se leagă la sărac!

A pornit plângând bătrână la un doctor la oraş
N-avea bani ca să-l plătească, dar a luat un colt de caş!
Însă doctorul ii spune:,, - N-am cum să te-ajut bunica,
Până nu-ti aduci la mine, mai în grabă nepoţica!"

Lacrimi i-au brăzdat obrajii că n-avea cum să o poarte
Pe fetiţa ei bolnava la un vraci aşa departe...
Dar mergând pe străzi buimacă a văzut în faţa sa
O biserică frumoasa... pe o strada.,. undeva!

A intrat privind sfioasă către sfintii din icoane
Şi a-ngenuncheat bătrâna lângă câteva cucoane
Ascultându-le bătrâna rugăciunea lor cea lungă
A-nceput cu voce tare să rostească a sa rugă:

,, - Dragă, Doamne, sunt Maria! Nepoţica mea-i bolnavă
Zace-n pat de multă vreme... e slăbită şi firavă
Dacă poţi Tu să o vindeci, mergi acuma... iute... iute
Casa noastră-i lângă moara ce se află lâng-o punte!

Ai să vezi căsuţa noastră cu pereţii care crapă
Are găuri în şindrilă... e micuţă şi săracă....
Caută sub preşul roşu şi i-a cheia de la uşă
Mergi, Te rog, să-mi vindeci fata! Fata mea ca o păpuşă!

Să nu uiţi! Când ieşi din casă să pui cheia tot la loc
Ca sa pot deschide uşa când o fi să mă întorc!
Gata, Ţi-ai notat adresa?... iaca.. plec şi eu la drum,
Mulţumesc, Mărite Doamne... mulţumesc încă de-acum!"

O priveau râzând măreţe,, cuvioasele" femei
Zice una mai ţâfnoasă:,, - Vai şi-amar de ruga ei!"
Dar bătrâna-si ia desaga şi porneşte către casă
Cu nădejde mare-n Domnul... nu le-aude sau nu-i pasă!

Şi minune! Când ajunge si deschide grabnic uşa,
Nepoţica ei cea dragă cânta legănând păpusa
,, - Cum? Te-ai ridicat, micuţo? Vino iute la bunica! "
Şi degrab' îi sare-n braţe ca zvârluga, nepoţica!

,, - A venit aici un doctor şi m-a sărutat pe frunte
Avea haine de lumină şi în plete stele multe,
Si sub pletele-nstelate... precum crinul fruntea Lui!
Dar pe mâini avea, bunico, două răni adânci de cui!

Şi mi-a spus cu voce blândă, mângâindu-mi talpa goală
Să mă joc iar cu păpuşa că nu mai sunt bolnăvioară!
M-a rugat să-ţi spun şi ţie c-a găsit căsuţa noastră
Si ai cheia aşezată chiar sub preş, lângă fereastră "

poezie de Eliana Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, mamă

Tu mamă strigai cască ochii fetiţă nu vezi pe unde mergi
nu vezi că aici oamenii plâng şi cască mormăie şi fug
deschide ochii fetiţă eşti o păpuşă cu picioarele alteia

m-ai creat din dragoste pentru bărbatul ce mi-a fost tată
eram copil urât şi gras cu muci la nas şi bâlbâită
nu ţi-a fost jenă să te lauzi cu mine în lume altor mame

învaţă fetiţă matematică trebuie să ajungi departe
nu vezi că tactu şi cu mine nu avem nimic
vrei să ajungi ca noi bolnavi şi aduşi de spate?

dacă te prind cu unul care nu are cultul muncii fetiţă
te dau afară din casă împreună cu el să ştii
să îl iei de bărbat pe ăla care are palma bătătorită

ce faci cască ochii pe unde mergi şi lasă oboseala
oasele rupte de muncă se refac relativ repede
dar o morală îndoielnică nu se mai repară niciodată

Tu mamă strigai după mine frumoasa mea copilă
uită-te creşti pe zi ce trece şi devi femeie
nu te mai recunosc eu ce să-ţi mai strig acum spune

ce să-ţi mai strige mama când le ştii parcă pe toate
ai mers sigur ţi-ai făcut drumul în viaţă
eşti bună şi a dracului ai învăţat pe rupte şi n-am rost

Tu mamă strigai plângând eu ce rost mai am acum
fetiţa mea adu-mi în dar un sens te rog
Te stingeai pe picioare de teamă că voi pleca în curând

Tu mamă eşti vocea interioară a cărnii mele toată
priveşte-mă femeie şi bucură-te te rog
că astăzi sunt astfel datorită faptului că strigai tu mamă

cască ochii fetiţă nu vezi pe unde mergi nu vezi că
aici oamenii rup şi ucid despart şi cuceresc
deschide ochii fetiţă nu fii păpuşa altora fii păpuşarul tău

şi eu atunci mă aplecam să îţi sărut picioarele mamă
dacă aş avea vreo putere te-aş prinde într-un glob
şi te-aş păstra o eternitate la sânul meu cască ochii
nu vezi că fetiţa ta te iubeşte până la lacrimi?

poezie de Sonia Kalman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire pentru mama

Mamă, vin la crucea ta c-o floare!
Lacrimi curg din cer... Sub nori de pleoape,
Sufletul mi-e plin de întristare...
S-a trezit în mine-atâta noapte...

Mamă, vin acum din nou la tine
Şi te-mbrăţişez cu gând curat...
Mi-amintesc şi eu... vorbeam cu tine,
Iar apoi dezastru s-a-ntâmplat.

Vin la capul tău c-o lumânare...
Eu – lumina sufletului tău,
Mamă scumpă, sufletul mă doare,
Fără tine, mamă, mi-este greu.

Crucea ta, la colţul casei noastre,
E povara morţii tale, mamă!
Tu veghezi tăcut iubirii sacre
Destrămată-n muguri de aramă.

Mamă, casa parcă-i mai străină...
Nu mai ştiu, a noastră-i sau a ta?!
Mai trăiesc doar umbre-n ea, măicuţă,
Căci de-acum, în vis te vom avea.

Ică ţi-a lăsat un semn pe cruce...
Câte, mamă, ai fi vrut să-i spui!
De iubirea ce i-o porţi în gânduri,
Fiindcă e feciorul tău dintâi.

Ţi-a adus în dar o nepoţică
O iubeai, ca şi pe noi, măicuţă,
Ai murit în suflet cu-ntristarea...
O, măicuţă, mama mea cea plânsă!

Magda, soaţa lui, precum o fiică
Te-a încununat cu lacrimi, mamă...
Ai murit, Neta era departe...
A venit în lacrimi, la pomană...

Cătălin şi Daria, alături,
Plânsul peste umeri l-au purtat...
Dana şi Ionel, cu tine-n suflet,
Mamă scumpă,-n gânduri te-au urmat,

Ţi-ai dorit ca el să-ţi cânte! Iată,
O dorinţă ţi s-a împlinit...
Au şi ei, da, au şi ei o fată,
Mamă... şi pe tine te-au iubit!

Ai crescut-o ca întâi născută,
Ea te-a dus pe braţe la mormânt,
Oh, iubirea asta nu se uită!
Nu se uită sufletul tău blând!

Fiica mea, Alexa, îţi deschide
Poarta vieţii-n fiecare noapte...
Te-a visat! I-ai spus să stea alături
Celor ce tu i-ai lăsat departe.

I-ai spus, mamă, că îţi este bine,
Şi să nu mai plângem... tu veghezi
Din adânc de ceruri, în iubire,
Cu iubire să ne-ncununezi.

Ca-ntr-un stup, albinele, măicuţă,
Pruncii-ai strâns, nepoţi, prieteni, fraţi,
Sufletul ţi-e, luminând iubire,
Dar cu toţii suntem înlăcrămaţi...

Mamă, ai fi vrut să-mi joci la nuntă,
Când credeam şi eu în fericire...
Dar măicuţă, viaţa ţi-a fost scurtă,
N-ai avut această împlinire...

Plâng şi eu, deasupra plânge cerul!
Te desparţi de noi şi pleci uşor.
Azi te-nalţi, te-nalţi spre mântuire,
Mamă! Şi pe noi ne laşi cu dor...

Te-ai născut un fluture de-o clipă
Şi ţi-ai luat adio de la noi...
Dar te vom purta în gând, mămică!
Ne-ai lăsat în suflet trişti şi goi...
Căci eşti acelaşi înger de lumină
Care-ai plecat cu noi când am plecat,
În chip alb de fluture de noapte,
Sau cel care pe noi s-a aşezat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul către mama lui

Mi-e dor de tine, mană
şi de iubirea ta.
Dar iar îmi este teamă,
că mâine vei pleca.
Mai rămâi mamă, o lună!
Sau măcar o săptămână.
Rămâi mamă lângă mine!
Că-mi va fi iar dor de tine.
De ce iar să pleci departe?
De ce viaţa ne desparte?
Măicuţă dragă, mamă bună!
Vreau să trăim împreună!

poezie de Dumitru Delcă (6 martie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine, tată

Am un dor nemaipomenit de fierbinte
Ce mă arde în interior,
Este dorul de un părinte
Un dor nebun şi arzător.

E greu să trăiesc fără dragoste de tată
E greu să fiu singură printre străini
Să cresc precum o floare fără apă
Sau ca un trandafir lipsit dr spini.

Ce dor îmi e de tine, acum, tată,
Eu te iubesc enorm şi te respect.
Dar nu ai fost lângă mine o viaţă,
Şi asta cel mai tare eu regret.

Am vrut să fiu şi eu o fată,,
Să am multă bucurie,
Să cresc alături lângă tată,
Dar iată, nu a fost să fie.

Dar sper că va veni şi ziua
Când şi tu îţi vei da seama
Că e foarte greu să fiu fată
Şi să cresc numai cu mama.

poezie de Maria Crudu (27 ianuarie 2018)
Adăugat de Maria Crudu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa alintată

– Mamă, coase-mi paltonaşul!
– Mamă, mi s-a rupt rochiţa...
– Prinde-mi, mamă, guleraşul!
S-alinta mereu fetiţa.

Coase mama, ce să facă?
Mama n-are bucurii,
Necăjită şi săracă
Şi c-o droaie de copii.

Şi de treburi câte are,
Nici să doarmă n-are când
– De mi-ar creşte fata mare,
Să m-ajute mai curând!

Vine fata alintată
– Mamă, coase-mi ciorăpiorul!
Dar măicuţa, supărată,
A luat-o mai cu zorul:

Uite ac şi uite aţă.
Nu mai eşti fetiţă mică,
Ia împunge – şi te-nvaţă –
Să mai coşi şi singurică!

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de părinţi

Aş vrea să-i am pe mama şi pe tata
Aproape, lângă mine, să-mi croiască soarta
Căci de când ei au plecat...
În lumea largă... eu, aproape că am uitat
Ce înseamnă să ai lângă tine
Un suflet pur... un suflet de părinte!

Mi-e dor de tine, mama mea!
Şi tare acum aş vrea
Să te pot mângâia...
Să-ţi alin din durerea-ţi grea.
Chiar dacă tu mă certai,
Ştiu că o făceai pentru că mă iubeai!

Şi mi-e dor de tatăl meu
Acum când ştiu că-i este tare greu
Şi mă doare inima...
Să ştiu că el se va opera!
Dar mă rog la Dumnezeu
Să-l aibă în grija sa mereu!

Şi mi-e dor de voi, părinţi,
Aş vrea acasă să veniţi
Pentru ca atunci, când un necaz mă apasă
Să ştiu că-i cineva care mă aşteaptă
Cu drag acasă!

poezie de Gianina Cristina Gotan
Adăugat de Elena Ramona Marcov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Privindu-te, eu cred, prea scumpă mamă,
Că în viaţă, pentru tine, nu va exista o toamnă.
Flori de zâmbet îţi e gura, glasul cântec de fanfară.
Întregul chip, mamă îţi este, o frumoasă primăvară.

Eu sunt doar o mică floare, în viaţa asta divină,
Tu eşti soare ce-ncălzeşte şi-mi toarnă-n suflet lumină.
Te divinizez măicuţă, mai presus de sfântul soare.
Tu eşti duhul care-aduce pentru copil alinare.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 1999)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urare pentru mama

Pe o rază de lumină,
Cu drag mamă-ţi dăruiesc,
Trandafiri albi din grădină,
Să-ţi arăt cât te iubesc.

Către tine întind mâna
Obrajii să ţi-i ating.
Să-ţi spun, mamă, sărut mâna
Şi-n braţe să te cuprind.

Cu ochii minţii te privesc
Şi te văd frumoasă.
Din suflet, mamă, îţi doresc
Să fii sănătoasă!

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arată-mi, Doamne, calea...

Arată-mi, Doamne, calea... doresc s-ajung la Tine...
M-am săturat de lumea de lacrimi şi suspine...
Deschide-mi ochii, Tată, să pot vedea Lumina
Ce haina-mi curăţeşte şi-mi şterge toată vina...

Arată-mi, Doamne, calea... vorbeşte-mi din Cuvânt
Şi aripi dă-mi să zbor spre ceruri cu avânt...
Mai dă-mi credinţă, Tată, cât bobul de muştar
Să ştiu că alergarea-mi nu este în zadar...

Şi de vor fi furtuni şi valuri să mă bată
Mă ocroteşte iarăşi cu mâna Ta de Tată...
Rămâi cu mine, Doamne, de-i rău sau de e bine
Arată-mi Tată calea ce duce către Tine!

poezie de Maria Luca (5 februarie 2017)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Tu, mamă, iartă-mi fiecare lacrimă de a ta,
Ascultă-mi mamă gândurile, eşti binecuvântarea mea,
Şi pentru fiecare noapte când ai stat cu teamă,
De ce nu sun, dacă sunt bine, tu, iartă-mă, o, mamă.

Te-aş scrie-n mii de versuri şi te-aş repeta într-una,
Ca mama nu sunt toate, ca mama nu-i niciuna,
Az zmulge ani din viaţa mea doar ca să ţi-i dau ţie,
Aşa cum tu din viaţa ta mi-ai dat viaţă şi mie.

Te simt în fiecare gând şi-n fiecare dor,
Şi mamă, în fiecare zi spre tine vreau să zbor,
Vreau să pot fi lângă tine, să mă strângi la piept,
Să pot să îţi sărut iar mâna de atâta timp aştept.

De-ai putea să pierzi din bani să-ţi cumperi sănătate,
Nu te zgârci, să-ţi cumperi multă, că-n rest le ai pe toate,
Mi-aş sacrifica întreaga viaţă doar să te ştiu bine,
Aşa cum ţi-ai sacrificat-o tu să-mi fie bine mie.

M-aş urca până la cer, ţi-aş scrie chiar şi-n stele,
"Te iubesc, fiinţă dragă, eşti sensul vieţii mele"
Iar pentru fiecare lacrimă ce n-am băgato-n seamă,
Te rog tu să mă ierţi pe mine, draga mea, sfântă mamă.

poezie de Ionela Hondreac (26 iunie 2018)
Adăugat de Ionela Hondreac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mama este cea mai importantă fiinţă din lume
este mereu lângă tine...
este îngerul care te însoţeşte în fiecare clipă
ea te-a legănat şi ţi-a şters lacrimile
te-a atins pe frunte când ai avut febra
te-a învelit seara înainte de culcare
ţi-a alungat visele triste
şi te-a luat în braţe când ţi-a fost teamă...
Mama este locul de unde ai plecat
şi locul unde întotdeauna te întorci
este alături de tine orice drum ai alege
Mama şi când te ceartă, te sărută şi te iubeşte...
nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea
nimic nu te va despărţi de ea
te va veghea şi proteja
oriunde s-ar afla...
Mama este icoană cea mai sfânta
pe care o porţi în suflet în fiecare zi
când eşti fericit, ea este fericită
când plângi şi eşti trist, ea plânge cu tine
când greşeşti, ea te iartă
când vrei să te confesezi, ea este duhovnicul tău...
Mama este steaua care nu apune niciodată
este lucrul cel mai aproape de perfecţiune
Mama este acea lumânare care arde continuu
fie că e ploaie sau ninsoare
este lumina speranţei şi a viselor tale...
Există oare o făptură mai minunată decât Mama?
Nu!
Nu există fiinţă mai frumoasă
şi mai bună decât mama
Mama este... unică...

poezie de Viorel Vintila
Adăugat de Dan C
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mama plânge

Când plâng ochii unei mame, plin de lacrimi e pământul,
Mama stele-n suflet are, ea e pacea şi cuvântul.
Mama-ţi este fericirea de-a păşi prin munţi stâncoşi
Şi-a rămâne fără rană... Vezi în ochii ei frumoşi,
Raiul, glia şi izvorul neamului de veac rămas
Să îşi limpezească dorul. Bate-un clopot... doar un ceas
Şi-n ceaslov, e scris să plece... Plin de lacrimi e pământul,
Vreme vine, vreme trece, gol în suflet i-e mormântul...
Ea prin paşi ne va rămâne,-n lume, înc-o bucăţică
Şi în vise, printre stele, ca un înger se ridică.
Mama-i imn şi port, icoana... E puterea unei lumi,
Este-ntreaga Românie, scut şi pavăză-n furtuni.
Mama-i vale de lumină, aur pâlpâind sub Soare,
Mama... mama, niciodată, pentru pruncul ei, nu moare!
Ea e slovă de iubire, tihna nopţii, libertate,
Îngenunche la icoană, pentru prunc, în orice noapte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio zână nu-i ca mama

Pe cap poartă o maramă.
Ce frumoasă-i mama mea!
Este cea mai scumpă mamă.
Nicio zână nu-i ca ea.

Eu sunt viaţă pentru mama,
sunt chiar îngeraşul ei.
Uite, acum îmi dau seama
că am crescut la sânul ei.

Cu privirea ei cea blândă
în braţe la ea mă cheamă.
Eu, cu vocea mea plăpândă
îi răspund: îndată mamă.

Deşi mama e o floare
eu tot flori îi dăruiesc.
Îi dau şi o sărutare
să-i arat cât o iubesc.

Ca o stea din Carul Mare
ce străluce-n nopţi de vară,
Chipul mamei când apare
cu dragoste mă înconjoară.

Cu iubire îmi zâmbeşte,
îmi veghează somnul lin.
Sufletul mi-l ocroteşte
de când mă are copil.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!