Pe Wenlock Edge

Pădurea pe Wenlock Edge are necazuri mari,
Copacii de furtună-s jumuliţi, pe Wrekin este jale;
Rafalele culcă la pământ şi tufe, şi lăstari,
O nea de frunze curge pe Severn la vale.

Fluiera tempesta pe deal, ca dată-n streche,
Şi pe vremea când oraşul Uricon* era în floare:
Acest vânt e foarte vechi – şi mânia lui e veche,
Dar atunci, demult, altă pădure i-a ieşit în cale.

Atunci, eu nu eram născut, romanii vegheau
Acolo pe vârful dealului în acel răstimp:
Sângele care-l încălzea pe yeoman-ul englez sau
Gândurile care-l dureau erau acolo-n schimb.

Ca vântul înfigându-se-n copaci, cuţit,
Furtuna vieţii l-a încercat pe om mereu;
Copacul omului n-a fost niciodată liniştit:
Atunci erau romanii, acum aici sunt eu.

Rafalele culcă la pământ şi tufe, şi lăstari,
Atât de vijelioase-s încât vor trece-ndată:
Astăzi romanii şi necazurile lor mari
Sunt în Uricon cenuşă spulberată.

* Uriconium era numele unei aşezări romane situate pe locul actualului sat Wroxeter în Shropshire

poezie de A.E. Housman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umiliţi, romanii au fost dezarmaţi şi dezbrăcaţi sub furcile caudine

Sub furci - romanii puşi la ţinte
De-acei duşmani mai răi ca dracii,
Rămas-au fără de veşminte
(Erau prin preajmă geto-dacii).

epigramă de Nicolae Bunduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natascha: Dar aici e democraţie, Harvey...
Harvey Dent: Atunci când inamicii erau la porţile cetăţii, romanii au suspendat democraţia şi au numit un singur om pentru a le apăra oraşul. Nu a fost considerată o onoare, ci un serviciu public.
Rachel Dawes: Harvey, ultimul om care a fost ales să conducă republica romană se numea Cezar, iar el nu a renunţat niciodată la putere.
Harvey Dent: Bine, aşa e. Fie mori ca un erou, fie trăieşti îndeajuns de mult să te vezi devenind personajul negativ.

replici din filmul artistic Cavalerul negru
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi

Ochii tăi sunt limpezi ca lacul liniştit
În zilele când vântul adie abia simţit
Şi sunt adânci ca marea acolo-n depărtări
Unde vapoare albe plutesc spre alte zări.

Ochii tăi sunt paşnici ca mielul alb şi pur
Ce paşte liniştit cu oile în jur
Şi parcă-s nestemate, atât sunt de frumoşi,
Iar râsul tău îi face zglobii şi luminoşi.

Ochii tăi sunt bruni ca ursul din Carpaţi,
Pe care-l vezi atunci când codrii îi străbaţi,
Dar sunt cu mult mai vii decât de obicei
Atunci când chipul meu se oglindeşte-n ei.

poezie de Octavian Cocoş (10 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Don Siempre: Romanii n-au avut imaginaţie teologică. Şi-au cumpărat zeii de la greci! Apoi, într-o noapte au furat Dumnezeul iudeilor, cu Biblie cu tot...
Tomas (revoltat): De aici mi se trage! De la grecii şi romanii tăi!

replici din piesa de teatru Don Siempre, scenariu de Valeriu Butulescu (2005)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Samuel Gardner

Eu care aveam în grijă sera,
Iubitor de copaci şi de flori,
Am privit adesea, în viaţă fiind, ulmul umbros,
Măsurându-i cu ochii coroana generoasă
Şi ascultând voioşia frunzelor
Care, cu tremur, se strigau unele de altele
În tandre şoapte eoliene.
Rădăcinile îi crescuseră atât de larg şi de adânc
Încât solul dealului nu-i putea refuza nimic
Din comorilor sale, îmbogăţite de ploi
Şi încălzite de soare;
Dimpotrivă, le ceda cu totul rădăcinilor viguroase,
De unde, în vârtej, erau atrase către trunchi
Şi apoi de ramuri, intrând în frunze,
Pentru ca de acolo briza să prindă viaţă şi să cânte.
Acum eu, locuitor în pământ, pot să văd
Că ramurile unui copac
Nu sunt mai mari decât rădăcinile sale.
Şi atunci, cum sufletul unui om
Să fie mai mare decât viaţa pe care a trăit-o?

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu acelaşi dar şi altul

Rămân de strajă tinereţii mele,
tot mai puţină pe acest pământ,
în slove scrise mă inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.

Am fost mereu acelaşi, dar şi altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieţii din înaltul
tăcerilor născute din mister.

Sunt şi acum copacul fără nume,
uitat de toţi la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toţi copacii din pădure plâng.

Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.

De-acum lăsaţi topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi –
cei doi copaci din rariştea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 23.02.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul vechilor cântări

Copacul meu de gânduri suferea
privind cum frunze de-amintiri se cern
şi cad în toamna rece, se aştern
pe haosul atâtor vechi uitări.
Şi nu plecau şoptindu-i "Bun rămas!",
nici fremătând a jale ori suspin
spre lutul din al frunzelor destin.
Pluteau, ducând şi lacrimi, şi-ncântări.

Mai sunt atât de multe! Le privesc
şi le alint cu mâinile de ram
ce s-au asprit din timpul când eram,
înconjurat de verde, singur zeu.
Erau iubite fluturând în vânt
şi îmi cântau când stelele, pe cer,
se minunau de-acolo, din eter,
de cântecul ce mă-nsoţea mereu.

Mai cântă încă, dar în cântul lor
sunt note grave, tremurând în frig.
Aş vrea un anotimp să le câştig,
să nu mi se aştearnă împrejur
ca un covor de frunze pustiit
de amintirea vechilor cântări.
Acolo, jos, e-o lume de uitări,
iar gândul... cât de greu e să-l îndur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vedem efectele distrugătoare ale luxului la Roma antică: romanii au devenit imediat săraci atunci când acest viciu s-a instalat la ei.

citat din Joseph Addison
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absenţe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
să uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi şi păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut şi petrecut
am colţii azi tociţi de griji
de ani trăiţi prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul ţopăie prin ani
rătăcit între plopi şi platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul ţipă nervos
a uitat să mai plece
viaţa curge şi trece
a rămas o urmă de gând în zaţul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în staţie nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de uşă
ca să mă strecor
mai uşor în neantul lumii
nu am ştiut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri şi prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înţeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul şi vorba mi-este soartă
să bat nebun din poartă în poartă
târziu am înţeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poţi să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorţii către poarta morţii
să construim ce şi pentru ce
şi pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a şti
ce pot a şti
ştiu doar atât
murim în fiecare zi
şi zi de zi
fără a şti
ştii.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenuşă şi scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsaţi-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit şi au murit
strămoşii noştri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii indienilor

Pe-aceste locuri pe care călcăm noi azi
Se jucau cândva copiii indienilor, fericiţi, sub brazi,
Ei erau stăpânii acestor preerii cu ierburi balerine,
Unde-acum sunt case din beton şi magazine.

Copacii atunci erau înalţi până la cer
Şi nu erau străzi asfaltate, nici drum de fier,
Nu erau biserici şi nu era nicio clopotniţă,
Doar păduri, păduri şi indieni – şi nici o temniţă.

Numai colibe erau pe iarba de velur,
Iar noaptea urşii dădeau târcoale-n jur –
Locul acum e altul, fără izvoare şi frunze trifoi,
Locul unde trăim, muncim şi ne jucăm azi noi.

poezie de Annette Wynne, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitirul roman

Huliţi au fost romanii
de unii învăţaţi din vremi mai nouă
că metafizică n-ar fi creat
ca alte glorioase seminţii,
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,
eterna urbe, castre şi troiane de hotar.
Huliţi au fost romanii
că numai case-ar fi clădit, cu atrii
primind de sus lumina
şi-avertisment ţinând pe praguri: cave canem.

De ţi-ar fi dat s-ajungi vreodat' la Roma,
şi-adânc în ţară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
a-i înţelege-atuncea ce nedreaptă-i cumpăna
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
şi inima şi-o cântăresc. Căci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce-n peisaj,
piatră cu piatră potrivind,
un drum flancat, de-a stânga şi de-a dreapta,
de sarcofage, urne, mauzolee,
păstrând cenuşă, osemnite-adăpostind.

Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntând,
în marea-mpărăţie a vieţii-naintând prin moarte
sădită-n şiruri
pe două rânduri. Cei ce la umbra chiparoşilor
în sarcofage dorm ascultă sunetul
de scuturi şi de lănci, marşul cohortelor,
roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rândul lor, acuma nu mai sunt,
dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pământ.

Aşa închipuiau romanii cimitirul:
un drum flancat pe două rânduri de tăceri.
Aceasta-i metafizica romană: un Drum.
Un drum ce-naintează printre morţi, nu printre vii.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarta celor mari, aici pe pământ, este de a fi recunoscuţi abia atunci când nu mai sunt.

citat celebru din Arthur Schopenhauer
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a ne da limba, sângele şi numele lor, romanii ne-au urcat în lanţuri pe Columnă.

aforism de Vasile Ghica din Rezervaţie gri (iunie 2011)
Adăugat de Vasile Ghica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balian de Ibelin (către cei din Ierusalim): A căzut pe umerii noştri datoria de a apăra Ierusalimul, iar noi ne-am pregătit cât de bine am putut. Nici unul din noi nu le-a furat oraşul musulmanilor. Niciun musulman din marea lor armată care se îndreaptă acum spre noi nu era născut pe vremea când acest oraş a fost pierdut. Ne luptăm din cauza unor ofense pe care nu noi le-am adus, împotriva unora care nici măcar nu erau în viaţă pentru a se considera jigniţi. Ce este Ierusalimul? Templele voastre sunt construite peste templul evreu pe care romanii l-au dărâmat. Templele musulmane sunt construite peste ale voastre. Ce este mai sacru? (Pauză.) Zidul? Moscheea? Cimitirul? Cine le revendică? Nimeni n-o poate face. (Îşi ridică vocea.) Cu toţii avem dreptul asupra lor!
Episcopul, Patriarhul Ierusalimului: Blasfemie!
Almaric (către Patriarh): Taci.
Balian de Ibelin: Apărăm acest oraş, nu pentru a proteja aceste pietre, ci pe oamenii care trăiesc printre aceste ziduri.

replici din filmul artistic Regatul Cerului, scenariu de William Monahan
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădure cu petale colorate

Iubite, tu în rai mi-ai dăruit o floare,
Fiece petală într-o altă formă şi culoare
Iar formele petalei au culoare schimbătoare.

Eu am privit la ea uimită de nepământesc,
Apoi m-am prea grăbit să o sădesc,
S-o luminez, s-o mângâi, s-o iubesc

Şi nu ca alte flori, se deschidea în nopţile senine
Cu gândul doar la omul cel din tine,
Într-un suav şi tandru abandon în bine

Iar floarea a-nflorit apoi şi a rodit,
Din ea copaci, copaci au răsărit,
Pădure în cuprins nemărginit.

Albii copaci cu frunze colorate,
Foşnind în noi sonate delicate,
De trupuri veşnic ferecate.

Ne gângureau copii în gând
Suav şi dulce legământ
Al veşniciei trecătoare pe pământ.

La început au fost doar dimineţi cu rouă,
Acum în universul nostru parcă plouă,
Pădurea s-a-mpărţit ciudat în două,

O parte stă cu crengile-n pământ,
O jumătate poartă crengile în vânt,
E cer, pământ, doar frunze nu mai sunt...

În vifor şi îngheţ al apei de cleştar,
Năluci de dimineţi în suflet îmi apar
Mă-ntorc în tine iar, mă dăruiesc şi iar şi iar...

Iubire, tu, petale colorate
Şi flacără şi tunet dintr-un Olimp furate,
Seminţe de pădure-mprăştiate,

Cu sens doar al rodirii pentru mai târziu
O simt, o jur, o caut şi profund o ştiu,
Ca dar Dumnezeiesc pentru acela viu,

Împrăştiate peste suflet roditor,
Din visul de pădure al iubirilor ce mor,
Aici, acum şi-n veacul vecilor.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco din Adoptă-mă pădure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uită-te însă în oglindă din când în când: acolo vei vedea trăsăturile mele, în venele tale curge sângele meu. Chiar şi atunci când sângele nu-mi va mai curge prin vene, să nu uiţi că Charlie a fost tatăl tău. Nu am fost un înger, dar am încercat să fiu om. Încearcă şi tu!

Charlie Chaplin în Scrisoare către fiica sa, Geraldine (decembrie 1965)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama era profesoară de lucru manual şi atunci cosea lucruri foarte frumoase. Iile nu erau ca acum pe pânză sau pe perdea, erau pe marchizet, pe fir de vierme de mătase, erau de o fineţe extraordinară. Ca dovadă că acum, ia mea are 70 de ani aproape, făcută de mama mea, ei bine, nu are niciun fir tăiat. Ce rezistenţă putea să aibă marchizetul atunci!

citat din Stela Popescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebare

Am privit acele fructe, mult prea coapte şi lucioase
În lumina caldă, blândă, din al toamnei asfinţit
Cât erau de mari, de roşii şi probabil şi gustoase
Neavând habar de norii iernii ce s-a pregătit.

Vântu-apoi a suflat asupru către-acele fructe moi
Le-a dărâmat pe jos şi multe dintre ele s-au zdrobit
Şi pe iarba veştejită, pe sub ramuri, în noroi
Vezi acum frunze uscate, dar şi fructe ce-au mustit.

Şi ţinându-ne de mână, noi pe deal am tot urcat
Vântul ne-mpingea din spate şi atunci ne-am întrebat:
Oare-aşa, iubirea noastră ce-nfloreşte şi rodeşte
Va fi frântă de furtuna care totul prăpădeşte
Sau mereu ea va renaşte dintr-o brazdă ce-am săpat?

poezie de Marie Under, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!