Amiază

Această-amiază – razele soarelui sclipesc indecise
Printre norii grăbiţi, c-un fel de stinghereală posacă.
Contururi diforme atinse de stranii descântece, ca-n joacă,
Asemeni unor vagi fantasme, colindă prin vise,

Umbre tremurătoare-n oglinzile apelor prelinse.
Agitându-se-încolo şi încoace copacii, protestând parcă,
Dansează după melodia aceea bizară şi buimacă
A vântului de nord jelindu-şi cu toate fluierele odraslele ucise.

Profetul – frunze moarte se rotesc confuze-n jur,
Fugind ca de-o necunoscută pestilenţă.
Un vultur sus, în înaltul cerului, singur,
Planează-n vânt c-o calmă indolenţă,
Ca un zeu care din înălţimea Olimpului de velur
Priveşte lumea noastră ştearsă cu indiferenţă.

poezie de Eugene O'Neill, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Genunchii mei de diamant

Se-ntinde ca o molimă trecutul
Peste genunchii mei de diamant
Şi peste umbre de uitate clipe
Alunec în tăcere, în neant.

Mă dor a vântului şi a norilor fantasme
Şi-n vene unindu-se mă cheme
Spre a pluti în lumea mea de basme,
Departe de o lume de blestem...

Urc precum lava-n vene şi se pierde
În vise stranii vechea tragedie
De-"a fi", acum, precum se pierd poeţii,
În noapte, printre versuri, pe-o coală de hârtie.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre ascunse

Umbre ascunse şi lumini difuze
Vise împrăştiate în multe culori
Gânduri secrete puse pe pânze
Mintea ne joacă feste uneori

Culorile toamnei luate din frunze
Amestecul din gama fericirii
Instinctului nu îi cerem scuze
Dezlănţuite toate în prezenţa firii

Verde crud din iarba cosită
Blu din apa pietrelor rastogolite
Galben din raza soarelui iesită
Rosul din inimile de dor golite

Şi puse toate cele la un loc
Vise colorate gânduri curate
Viaţa noastră văzută ca un joc
Pastel cu fruze de toamnă colorate

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada vântului

vântul aleargă prin văi şi prin lunci
mângâie alene arbori, florile mirene
se joacă frenetic cu plete de prunci
dansează lambada cu Sânziene.

povestea vântului o scriu visătorii
o colorează macii din lanul de grâu
în hărnicia lui gestionează norii
în jurul pământului e diafan brâu.

vorbesc şi eu cu vântul câteodată
norii gravi negri să-i alunge departe
să nu se prefacă în furtună turbată
spulberând splendori culturi şi arte.

mirifice păduri să nu le mai bată
până cad frunzele să la ducă la moarte.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-ntreba...

Nu te-ntreba de ce vin norii,
Nu te-ntreba de ce te strig.
E iarnă azi şi-n largul zării
Se rup fâşii de vânt, de frig!

Ce tristă-i zarea! Frunze ning...

Azi, picuri reci lovesc des pleoapa,
Iar ochii-mi se închid, apoi,
Unesc o lacrimă cu apa
Şi pasu-mi este mai greoi.

Ce tristă-i zarea, ca şi noi...

Copacii au rămas stingheri...
Cheamă prin ram privirea mea.
Dansează-n gol. Parcă mai ieri,
Prin frunze, dorul mi-l şoptea.

Ce tristă-i zarea, ea te vrea...

Nu te-ntreba de ce vin norii,
Nu te-ntreba de ce te strig...
E iarnă azi şi-n largul zării
Se rup fâşii de vânt, de frig...

poezie de Vera Crăciun din Pe valuri de albastru (iulie 2014)
Adăugat de Vera Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimicul norilor sus-puşi

Pe cer e greu: tronează norii
şi-s regi deplini în asfinţit,
plutind pe visuri iluzorii
de-o zi, de-o viaţă, de-un sfârşit.

Avizi de raze-ntârziate,
n-au niciun tron - doar umbre au
şi voci dogite, înfundate,
în guri ce iau, în guri ce dau.

Ei vor apusul să le fie
apologie în cuvânt
şi nicidecum o poezie
lor, celor temători de vânt.

Şi toacă razele de Soare,
şi toacă razele de-apus,
cu gura lor, în gura mare
ce urlă cu... nimic de spus.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinar

Învaţă, călător, să umbli pe valul care dansează,
Înălţându-se şi căzând ca norii pe cer călăreţi,
Care leagănă stelele peste-aceşti copaci:
Care răsfrânge razele soarelui pe pereţi.

Şi-învaţă-n aceste hamacuri şi paturi înguste
Să rabzi ca o piatră pe marea-agitată de vânt;
În ciuda zarvei făcute de planeta grăbită:
Învaţă să-adormi cu faţa către pământ.

poezie de Archibald MacLeish,1892-1982, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colonelul O'Neill (încearcând, împreună cu Jackson, să îi explice tatălui lui Nefrayu de ce îl vânează pe Apophis): Este pur şi simplu... rău. E foarte...
Dr. Jackson:... rău.
Col. O'Neill:... rău. Noi vrem doar să îl ducem pe planeta noastră şi să avem o mică discuţie cu el despre toate lucrurile neplăcute şi...
O'Neill & Jackson:... rele...
Col. O'Neill:... pe care le-a făcut.

replici din filmul serial Stargate SG-1
Adăugat de Diana Teodorescu, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad fulgi ca într-un vis...

Dincolo de fereastra toamnei
cad fulgi ca într-un vis
iar soarele se pierde printre nori,
ca un visător ce trece,
prin oglinzile timpului
steluţe albe
se aştern peste pământul umed
vântul cu atingerea sa rece şi uşoară
priveşte spre mine din neant
ridicând braţele spre cer
poartă parfumul dimineţii
pictând razele soarelui
pe pragul zilei
rătăcesc visele iernii
cu delicateţea sa magică
şi îmbrăţişarea calmă
în lumina lunii se aprinde depărtarea
sub întunericul senin al nopţii
din marginea pădurii
se aude glasul cristalin al unui cerb
cu ochii pătrunzători şi luminoşi
de o frumuseţe neobişnuită
ecoul răsună ca un clopot al iubirii
pe cărare zăpada se aşterne
ca un covor alb şi nou.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea Soarelui

Mândră-i floarea soarelui
Când îşi mişcă pălăria
Spre înaltul cerului
Aurind toată câmpia.

În bătaia vântului
Îşi arată bucuria,
Mândră-i floarea soarelui
Când îşi mişcă pălăria.

Se înalţă ciocârlia
Pe deasupra lanului,
O admiră păpădia
De pe malul lacului,
Mândră-i floarea soarelui.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea seculară

Mai regăsesc şi-acum pădurea seculară,
stejarii sunt la fel de falnici ca-n trecut,
rămân uimit privindu-i ca întâia oară,
când ne iubeam sub ei pe-o umbră de sărut.

Doar calea până-acolo-mi pare mai schimbată,
urcând din greu printre măceşii înfloriţi,
întinşi pe gard, mai încărcaţi ca niciodată,
când seara spre poiană ne-ndreptam grăbiţi.

Privind printre stejari deodată mi se pare
că prin zăvoi zăresc trecând pe cineva –
este doar umbra ta care-n văzduh dispare
lăsând doar amintiri confuze-n mintea mea.

Adie vântul printre crengi, ca altădată,
mi-arunc prin vreme ochii minţii înapoi,
revăd în apa râului, curgând netulburată,
cum alergam sub razele de lună goi.

Către apus mă-ntind pe iarba mătăsoasă,
las gândurile să alerge-n voia lor,
şi-adorm cu amintirea ta încă rămasă
pe necuprinsul karmei sfinte-a unui dor.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii si gansacii

cade-o frunza, plang copacii
insa eu sunt bucuros
zboara gastele, gansacii
printre frunze.. ce frumos!

la scurt timp dispar copacii
si apar in locul lor
crengi pe care stau gansacii
dar nu-s frunze... ele mor.

fiindca nu mai sunt copacii
gastele fug in ograda
dupa ele si gansacii
fug ca focul de zapada.

dar unde s-au dus copacii?
nu sunt frunze sa m-atinga
acum stau ascunsi gansacii
fiindc-a inceput sa ninga.

dimineata.. nu-s copacii
dar mareti in locul lor
de se mira si gansacii
ceata cavalerilor.

inalti cum erau copacii
albi ca ingerii din cer
nu vor a iesi gansacii
insa eu sa vina.. sper.

ca sa vada ca copacii
peste crengi lumina au
mai mareti decat gansacii
care mult se laudau.

insa ce au fost copacii
vor mai fi ca-n orice an
si vor rascoli gansacii
orice frunza orice ram.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

Din când în când blestemând
sunt dansatorul falic fără paşi
înfăşurat în mantia de aer
cu picioarele la înălţimea umerilor
şi gândurile la înălţimea corturilor
în locul inimii ar fi binevenit vântul de nord
care căptuşeşte cu muşchi gardul la nord
în vântul de nord tu te pierzi cu părul în vânt
te pierzi încrezătoare în verdele crud
încet nemaivăzut de încet
îţi acoperi ochii
îţi acoperi pulpele şi aştepţi

poezie celebră de Virgil Teodorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bacoviană

Priveşte iubito cum plouă
În munţi, printre brazi, pe poteci
Cu boabe şi struguri de rouă
Iar mâinile noastre sunt reci

De-o mie de ani plouă-ntruna
Şi mările nu s-au umplut
Iar viforul curge ca runa
Prin suflete de împrumut

Şi gem cimitire de apă
Iar ploaia ne-nchide prin case
Să nu vedem noaptea cum sapă
Pământul din care ies oase

Priveşte iubito cum plouă
Ca-n moarte cu somnul de veci
Să nu ne mai plângem, că nouă
De ploaie, ni-s mâinile reci!

poezie de Ion Untaru din Domnul Liszt (1994)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântec

poate nu aţi observat până acum
dar mamele au tot timpul cuvintele la ele
noi le pierdem de prea multe ori
rămânând prizonierii muţi ai unor tăceri
abisale

de acolo ne salvează tot mamele
fireşte
fiindcă au învăţat descântece născute în alte lumi
iar atunci când ni le şoptesc la ureche
până şi timpul priveşte peste umăr
minunându-se de o asemenea magie

povestea merge întotdeauna mai departe
chiar dacă şi mamele
obosite de atâtea descântece şi de atâtea salvări
se retrag
la un moment dat
pentru a învăţa să vorbească tăcând

totuşi
eu cred că mamele devin descântece
după ce pleacă
iar tăcerile abisale prin care rătăcim
le aduc înapoi
ca pe o dezmierdare şoptită

Cristian Lisandru în Volumul "Numele tău ca o întrebare..." (24 aprilie 2020)
Adăugat de crislis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre de lumină

Vânt şi ploaie rece, gânduri sprijinite
Pe a mâinii umbră, rece-acum şi ea,
Ochi din care scapă goale, umilite,
Umbre de lumină peste o podea.

Lacrimile ploii se lungesc pe geamuri
Şi se-ntind spre margini, parcă ireal,
Lasă loc privirii să se-aştearnă-n ramuri
Goale, reci şi ude-n timpul agonal.

A-ngheţat privirea şi coboară-n iarba
Care-şi culcă vârfuri galbene, sub vânt,
Spre piticii care îşi apleacă barba
C-o figură tristă, fără un cuvânt.

Printre norii negri, nu-i rost să pătrunză
Raze de lumină... soarele... un pic,
Pe o bancă veche s-a lipit o frunză,
Singură în moarte, aşteaptând... nimic.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlniri

Ne întâlnim grăbiţi prin unghere de viaţă,
Şi ne îmbrăţişăm tăcuţi ca două umbre calde,
Departe de figuri cu zâmbete de gheaţă,
Pitiţi pe sub castani cu frunze de smaralde.

Grăbiţi vânăm secunda propice întâlnirii,
Notând clipa aceea în limpezi calendare,
Pe jar de dor pândind momentul revenirii,
Cu ochii de acvilă ţintiţi spre secundare.

Străjuim clepsidre prin care doruri curg,
Ce-n pieptul aşteptării cu flăcări roşii ard,
Cu pâlpâiri pictate pe ceruri în amurg,
Te aştept la întâlnire cu un buchet de nard.

poezie de Paul Aelenei din Gingăşii de Toamnă (2019)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustiu de vânt

Azi un pustiu de vânt răzbate –
Un vultur dinspre miazănoapte,
E frig, plouă mărunt şi des.
Toamna şi frunzele mi-a şters...

Şi mi-au rămas copacii goi.
De-o vreme, s-a mutat în noi.
Bruma în suflet mi-a căzut,
Eu plâng cu ploaia, plâng tăcut...

Plouă cu frunze arămii
Şi drumurile-mi sunt pustii,
Un foc îmi arde-n suflet iar –
O toamnă fără de hotar...

Şi bate-n mine-un vânt pustiu...
Ce sunt şi ce am vrut să fiu?!
O toamnă fără de hotar,
Un vânt hoinar... un vânt hoinar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muroii

pe
degetele
Bogăţii de jos
mi-am
petrecut copilăria
în zâmbetul ei gingaş
şi frumos

Bogata
e
aripa vântului
când vara îţi
mângâie obrajii
în Fundu Târgului
din blid
când sorbi tomnajii

toate hotarele
Bogăţii
le-am
străbătut
umblând cu mieii şi oile
sau
la lucru
ori după hribe şi bureţi

clipe frumoase
am trăit în Bogata de Jos
din frageda-mi copilărie când încă
se mai păstrau obiceiurile frumose
lăsate din bătâni

primăvara
începuse să-şi scalde privirile
în ochii noştri
şi
înverzise pădurea

acasă
eram cu ai mei
când deodată
am auzit sunete de trâmbiţe
aşa frumos răsunând
de-ţi
era mai mare dragu să le asculţi

şi
mai tare
şi mai tare
răsuna muzica aceea venită parcă
de pe alt tărâm din basmele copilăriei

n-a trecut mult
şi iată la noi
la poartă
au venit muroii

erau băieţi îmbrăcaţi
cu tureci de coajă de cireş la picioare
iar pe cap aveau un coif
tot din coajă de cireş
de
numai ochii li se vedeau
şi gura puţin
cu-o botă în mână
umblau pe la casele oamenilor ca
să primească ouă

pe care la urmă le vindeau
la cooperativă ca să-şi
facă bani
preţul pentru
cel puţin o zi şi o noapte
petrecute prin păduri ca să-şi facă
trâmbiţele ce răsunau aşa de gingaş şi de minunat
de
umpleau satul întreg cu melodia aceea atât de scumpă şi legănată
şi apoi
coifurile şi turecii
inclusiv îmbrăcarea moşuţului care era parcă personajul principal cu frunze îmbrăcat
de abia vedea pe unde să păşească

şi trâmbiţele
răsunau
în melodia aceea scumpă
căci cei ce
le foloseau erau experţi
în melodiile acelea atât de gingaşe şi fine
de
însuşi satul se legăna pe aripile vântului
în melodia aceea scumpă
pe când cei cu coifuri şi
cu bote în mâini umblau
pe la casele oamenilor
uneori repezindu-se cu botele după femei ca să le sperie
dar
alteori
femeile aruncau găleţi de apă peste
tinerii mascaţi cu coifuri

şi
tot satul
toată Bogata de Jos
era în derivă
trâmbiţele sunau
muroii fugeau după femei
moşuţu mergea încet pe drum
pe când vreo doi trei băieţi
erau cu coşercile de ouă strângându-le
din mâinile femeilor opărite de atâtea
figuri cu coifuri
de melodia aceea a trâmbiţelor ce parcă şi
Bogata de Jos o legănau
din Coastă până la dâmburi
şi
de la Dâmburi
până în Coastă
lăsând Pusta suspendată undeva
în miljlocul melodiilor acelea
fine ale
trâmbiţelor

şi era aşa de frumos
să vezi forfota aceea de oameni
mascaţi unii cu bote în mâini
şi
fugărind femeile mai puţin curajoase
sau
umblând prin curţile caselor
colorând totul
parcă în nişte culori de basme

primăvara
se scălda pe aripi de vânt în Bogata
13-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa secretă

În lumea ascunsă de ceţuri şi nori,
Ferită de rele şi ochi muritori,
Din mica poiană, se-aude un cânt
Ce, lin, se ridică pe aripi de vânt.

Se clatină frunze, atinse, pe rând
De sunete care, spre zare zburând,
Îşi poartă povestea ce pare un vis
Trezit dintr-un somn care-l ţine închis.

E-o mică prinţesă ce cântă în zori,
Punându-şi pe cap o cunună din flori.
O rază de soare o-nvăluie, cald,
Iar ochii-i lucesc în culori de smarald.

E straniu tabloul şi greu de descris,
Amestec de vis c-un real paradis:
Pădurea în care copacii zâmbesc,
Insecte şi păsări se joacă, vorbesc,

Din flori se înalţă şi zboară perechi
Mici zâne venite din timpuri străvechi,
Iar multe-animale se-adună, treptat,
În mica poiană... Un loc fermecat!

Ea vine adesea, din vechiul tărâm,
În care natura e doar caldarâm,
Copacii sunt blocuri, iar iarba-i gunoi,
Chiar râul e-asfalt cu maşini în şuvoi.

Cântarea de-acolo îi sparge-n timpan
Fragmente şi cioburi de zgomot duşman,
Iar aerul pare bolnav şi stingher,
Lipsit de lumină, de Soare şi cer.

De-acum, a-nvăţat cum să scape de chin,
Şi-nvârte o cheie ce pare-un suspin
În uşa secretă ce-o trece prin nori
Spre lumea de vis, unde-s alte valori.

O lume în care iubirea-i un cânt
Ce rar se aude acum pe Pământ,
O lume în care durerea-i trecut,
Iar timpul se scurge încet, neştiut.

Se-opreşte din cântec spre seară, deodat',
Aude un sunet continuu, ciudat,
Priveşte, tăcută, în spaţiul real,
Prinţesa ce doarme... pe-un pat de spital.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elixirul lumii de safir

Îşi scuturase cerul albastrul de safir
În apele curate şi-n liniştea deplină
A lacului de munte cu-adâncuri elixir
Pe care îngeri stranii îl beau şi îl suspină.

Ei vin din zări pătrunse de-al nopţilor mister
Atunci când din străfunduri răzbate o lumină
Asemeni licăririi tristeţilor din cer
Când cad, ascunse-n taină de-o ultimă cortină.

Apare dintre ape, strălucitoare, zeea
Şi îşi întoarce faţa spre lacul liniştit
În care-şi duce viaţa şi-n care e aceea
Slăvită în adâncul din care a ieşit.

C-un deget ca un murmur al unui vechi descântec,
Atinge-oglinda calmă a celui desemnat
Din unde să pornească al îngerilor cântec
Sub mantia de stele din care au plecat.

Pe maluri, aripi negre se luminează-ndată
Cuprinse de lumină şi se înălţă-n cer
În zbor pe vechea cale, aceea de-altădată,
Pierdută într-o vreme ascunsă în mister.

Pe lacul ce-şi cuprinde iubita-n mâini de ape
Şi unduiri ce-o poartă în inima-i potir,
Doar Luna mai pluteşte şi-ncearcă să se-adape
Cu elixirul tainic din lumea de safir.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!