Elixirul lumii de safir

Îşi scuturase cerul albastrul de safir
În apele curate şi-n liniştea deplină
A lacului de munte cu-adâncuri elixir
Pe care îngeri stranii îl beau şi îl suspină.

Ei vin din zări pătrunse de-al nopţilor mister
Atunci când din străfunduri răzbate o lumină
Asemeni licăririi tristeţilor din cer
Când cad, ascunse-n taină de-o ultimă cortină.

Apare dintre ape, strălucitoare, zeea
Şi îşi întoarce faţa spre lacul liniştit
În care-şi duce viaţa şi-n care e aceea
Slăvită în adâncul din care a ieşit.

C-un deget ca un murmur al unui vechi descântec,
Atinge-oglinda calmă a celui desemnat
Din unde să pornească al îngerilor cântec
Sub mantia de stele din care au plecat.

Pe maluri, aripi negre se luminează-ndată
Cuprinse de lumină şi se înălţă-n cer
În zbor pe vechea cale, aceea de-altădată,
Pierdută într-o vreme ascunsă în mister.

Pe lacul ce-şi cuprinde iubita-n mâini de ape
Şi unduiri ce-o poartă în inima-i potir,
Doar Luna mai pluteşte şi-ncearcă să se-adape
Cu elixirul tainic din lumea de safir.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inelul cu safir

În raze arămii de-apus când am plecat,
Inelul cu safir în deget ţi l-am pus
Şi-am spus: "Să te gândeşti mereu
La cel ce ţi l-a dat".
Şi-n raze arămii de-apus
Încet m-am dus.

Dar când departe,-n luptă,-nflăcărat
Muindu-mi spada-n sânge de păgân,
Mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,
Tu... ai zvârlit inelul cu safir
În fundul lacului din parc.

Dar nimfa lacului l-a prins pe când cădea
Şi ţi l-a pus în sân
Pe când dormeai pe mal.
Apoi, târziu, când eu zăceam străpuns de lănci,
Străpuns de-nveninatele săgeţi,
Tu ai zvârlit inelul cu safir
În fundul râpei negre şi adânci
Din care iese abur otrăvit,
În care şi ecoul a murit.

Dar hidra fioroasă l-a găsit,
Şi-ncet târându-se pe stânci,
Ţi l-a adus, - şi ţi l-a pus în sân
Pe când dormeai într-un hamac de flori.

Dar tu ai azvârlit din nou,
Ai azvârlit inelul cu safir
În fundul unei gropi din cimitir...

Şi-acum, când eu sunt mort şi putrezit,
Şi când tu dormi în caldul tău alcov,
Nu te trezi, căci spectru-mi a venit
Să-ţi pună-n sân inelul cu safir.

poezie clasică de Eugeniu Speranţia din Antologia poeziei simboliste româneşti (1968)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul zbor

Se-aude un strigăt venind dinspre cer,
sinistru în noapte şi-n liniştea ei,
ce pare să-ncheie un dans –derniėre-
c-un ultim adio spre vechi odisei.

Se rupe din neguri, coboară, uşor,
apare, ca-n vis, o frântură de stea,
m-apropii şi văd cum bătrânul cocor
continuă, încă, din aripi a da.

Pământul e ringul în noul balans
din care se-opreşte, privind înspre cer,
spre stele ce par că-l invită la dans,
şi uită că-i singur; începe, stingher,

un vechi ritual, o rotire, şi-apoi
în vechi amintiri îşi găseşte puteri,
pluteşte prin ele, devine vioi
şi-ncheie în ritmul de vis şi plăceri.

Când zorii se-anunţă şi stelele pier,
iar ziua renaşte în zarvă şi cânt,
o scurt-adiere înalţă spre cer
o pană a celui ce zborul şi-a frânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vom întoarce

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc în nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi,
Şi cei de azi, cu paşii grei,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşor, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii după noi.

Noi, cei pieduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce -n piepturi se acund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri
Va sângera sau va iubi!

poezie celebră de Radu Gyr
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa de zbor

Era atât de... altfel, de singur într-un zbor
Prin galaxii pe care nicicând nu le-a parcurs,
Dar, totuşi, cunoscute din timpuri ce s-au scurs,
De când era un suflet născut... în viitor.

Purta în el cunoaşteri, şi singure-au crescut,
Odată cu atâtea învăţături ce-ar fi
Menite să-i ofere puterea de a şti
Lumina să o poarte spre tot ce-i decăzut.

Scânteie-n întuneric, bucată din destin,
Iubire-n nefiinţă cu zborul efemer,
Sămânţă de lumină alunecând pe cer,
Dorinţă de-ntrupare şi mesager divin.

Îşi simte rătăcirea de-o clipă într-un zbor
Pe care îl parcurge doar pentru a găsi
Acea pereche care e tot ce şi-ar dori
În viaţa efemeră a unui muritor.

Să mai fi fost vreodată cu ea? E un mister!
Dar ştie că menirea-i deplină, pe Pământ,
E numai s-o găsească, să nu se lase-nfrânt
În marea căutare, sub doar un singur cer.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din cerul obscur

Privesc în adâncul frumos şi curat
din spatele ochilor tăi minunaţi
şi trec într-o lume cu oameni ciudaţi,
ce par că sunt îngeri din sfântul regat.

Se-aude o muzică stranie-n jur,
iar liniştea ei îmi creează-un fior,
căci muzica tristă mă face să zbor
spre dulcea lumină din cerul obscur.

Simt pieptul cum creşte, devine enorm,
iar inima-mi bate mai altfel, ciudat,
în aerul proaspăt şi înmiresmat.

Culeg o petală din zboru-i planat,
o mângâi şi-n tine încerc s-o transform,
m-aşez liniştit la picioare... şi-adorm.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte de poveste

Luna, mireasă e pe cer,
Un greier este giuvaer,
În lanţ de stele vise poartă...
Lună, cât eşti de minunată!

În noaptea asta-ntunecată
Umbre ascunse se arată...
Luna se-nalţă lin pe cer,
În ape pline de mister...

Când floarea nopţii se deschide,
Pământu-n umbre îl cuprinde
Şi-n murmure şi şoapte calde
Harpa le duce mai departe.

Doar luna luminează calea,
A ei e taina... şi cărarea...
Ea ea stăpână, ea-i lumină
Şi suferinţa ne-o alină.

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul de foc

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Şi-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Pluteşte cu norii împinşi de furtună
Spre zări neştiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Şi pare, pe cer, pescăruşul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieşit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieţii vrea sufletul scrum.

Se-aşează pe-o stâncă ieşită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescăruşul de foc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina umbrei din adâncuri

În locul meu de taină, se scurge un izvor
Cu apa cristalină, de ochi străini ferit,
Cu susurul prin ierburi, trecând neauzit,
Ca şoaptele-mblânzite din visul meu de dor.

Se-ndreaptă spre lumina ce-n unde mai scânteie
Atunci când raze rare, de toamnă, reuşesc
Să treacă printre norii ce par că se-mbulzesc
Pe cer, să-nalţe zidul c-o uşă fără cheie.

Dar trec, răzbat adesea şi se opresc în ape
Albastre-odinioară şi care ţi-au plăcut,
Căci se-oglindeau în ele doar chipuri ce-n trecut
Râdeau înfiorate şi îşi erau aproape.

E lacul de-altădată, acel ce ne privise
Şi ne-a simţit iubirea. Ar vrea ca eu să-i ştiu
Secretul din adâncuri. Mă cheamă. Vrea să fiu,
În lumea lui, o umbră venită dintre vise,

Perechea unei taine pe care o păstrează
Şi-o vrea mai fericită în zilele ce-o dor,
Când toamna e mai rece ca apa de izvor,
Când frunzele sunt triste, când ea, prea des, oftează.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabia viselor

Corabia viselor mele mă poartă
pe mări liniştite şi fără sfârşit,
urmând o cărare trasată de soartă
de când mie-n viaţă mi-am fost răsărit.

Plutesc în derivă, curentul mă duce
spre zări înspre care nicând n-am privit,
iar mintea se zbate-ntr-un fel de răscruce
şi-ar vrea să mă-ntoarcă spre visul iubit.

Chiar vântul mă-mbie spre apele calde,
spre zări tropicale de-un verde plăcut,
spre insule care iubesc să se scalde
în valuri ce trec peste ele-un sărut.

Un gând îmi străbate prin minte şi visuri,
ieşind în lumină din vechi amintiri,
şopteşte în pânze, adie înscrisuri
şi-alege cărarea mai vechii iubiri.

Corabia viselor mele mă poartă
spre soare-apune-ntr-un mers liniştit,
sunt singur pe drumul ce nu e pe hartă,
lumina m-atrage spre ţărmul iubit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna de pe cer

Îţi promit că ies la noapte, sus pe cer
Să caut luna, ce se ascunde-n nori
Şi, dintre mii de aştri călători
O să ţi-o aduc, golită de mister.

Din razele pe care le va geme
O să îţi ţes o scară fermecată
Pe care să te urci, frumoasă fată,
Spre alte înălţimi ce-or să te cheme

De va fi timp, pe-acolo prin înalt
Îţi voi culege şi un buchet de stele
Să înţelegi, uitându-te la ele,
Că eşti de necuprins, că eşti de neuitat

Din luna de pe cer, şi stele, şi comete
Luminei care eşti o să-i aduc lumină
Şi poate că atunci, firească şi deplină,
Iubirea mea va şti o clipă să te-mbete

poezie de Constantin Cucu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tărâmul celor două lumi

Tărâmul tainic ce desparte
O lume-a ei de-o lume-a mea,
Nu este-al viselor deşarte
Ori al dorinţei de-a avea.

E-o-ntretăiere de hotare
În care lumea ei şi-a mea
Sunt ca un cer cuprins de-o mare,
Cu mine-n el şi-n mare, ea.

E-o lume-a gândurilor noastre
Îmbrăţişate-n necuprins,
Zburând în voie printre astre
Şi depărtări de neatins.

Tărâmul tainic ne uneşte
În tot ce am putea spera
Când visul nostru se-nteţeşte
Şi-n lumea ei, şi-n lumea mea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surfing

O adiere scurtă îi răsfiră,
din părul lung, şuviţele rebele,
în calea ochilor ce mai admiră
tăcerea rece-a ultimelor stele.

În depărtări albastre e-o lumină
ce invadează marginea de lume
şi plaja lui, tăcută şi blajină,
părând că-mpinge caii albi, în spume.

E-o nerăbdare-n gesturile-i scurte
cu care-alintă placa lui cea veche,
aşa cum nobili de la vechea curte,
îşi liniştesc ogari făr'de pereche

Când se aşteaptă,-n marea vânătoare,
doar sunetul de goarnă ce vesteşte
începerea şi marea alergare
a cailor, când goana se porneşte.

E-o nerăbdare ca atunci când cerul
te-mpiedică s-ajungi pe vârf de munte
cu trăsnete şi ploaie sau cu gerul
ce-ţi face şi sprâncenele cărunte,

Iar tu priveşti sau ştii cât e de-aproape
şi nu mai poţi să-ţi duci la capăt visul,
căci lacrima-ţi îngheaţă între pleoape
şi-o stâncă ai pe piept, şi-n el abisul.

Aşteaptă valurile uriaşe
ce trebuie s-apară-n scurtă vreme
într-un galop de iepe nărăvaşe
cu coame verzi, sub aspre diademe.

Îşi aminteşte, nu pe cea mai mare,
şi nici pe cea mai blândă dintre ele;
din gândul lui, în faţă îi apare
doar una care,-n clipele acele,

l-a ridicat şi l-a purtat spre locuri
pe care marea le ţinea ascunse,
şi care i-a aprins, în suflet, focuri
şi sentimente încă nepătrunse.

A fost un val ce însoţeşte-n viaţă
doar surferii ce au avut norocul
să urce înspre ţărmul cu verdeaţă,
spre cerul ce le înţelege... jocul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor de avatar

Citeşti aceeaşi carte, iar şi iar,
Ştiind că te vei pierde printre rânduri
Ce vor intra în lumea ta de gânduri,
În care ţi-ai creat un avatar.

Şi se întâmplă ca închipuirea
C-un zbor înalt, pe aripi îngereşti,
Să îţi transforme lumea-n care eşti
În cea în care îţi găseşti iubirea,

O lume-n care nopţile albastre
Alungă demonii ce le străbat
Când îţi aleg tăcerea ca sabat
Şi dănţuiesc pe ringul dintre astre.

Acolo, tu, în zbor de avatar,
Petreci un timp ce trece liniştit
Prin amintiri în care ai iubit...
Citind aceleaşi rânduri, iar şi iar.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ţi-aş putea dărui?

Nu am nimic mai de preţ
Ştii, la fel cum fac cerşetorii când arată că nu au bani
Mi-am întors şi eu buzunarele pe dos şi nu a căzut nimic
Pe asfalt doar inima mea zornăia cumplit, înfundat
Ca atunci când eşti la munte şi din depărtare auzi un urlet
Bănuieşti că e clocotul unei fiinţe pe care nu vrei s-o cunoşti
Închizi repede geamul, tragi draperiile şi te afunzi în lumea ta
Apoi m-am desfăcut la bluză şi deodată au izbucnit ploi sălbatice
Un fel de cântece triste ca în urma unui cortegiu care nu se abate
Din drumul spre lumea cealaltă, şi iar ai plecat în uscatul tău
Am rămas cu furtuna pe corp distrugând nemiloasă baraje
Zăpezile s-au topit şi ele, sub pielea mea doar resturi murdare
Gândurile au ieşit din matcă până te-au prins din urmă
Ce ţi-aş putea dărui? Dacă nu drumul acesta care-mi pleacă din stern
Şi dacă într-o zi m-ai întreba: Unde duce?
M-aş uita în depărtare la linia aceea care uneşte cerul cu pământul
Iubirea mea e doar o imagine reflectată într-o apă... într-o apă...

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre de lacrimi

Peste lac, în toi de noapte,
Am văzut umbre de lacrimi,
Ce se prelingeau din lună
Şi-l umpleau cu negre patimi.

Şi curgeau în geamăt mut,
Spărgând luciul liniştit,
Trezind nuferii din tihna
Somnului neîmplinit.

Şi-ncepură-n ropot greu,
Să plesnească-n lacul verde,
Lacrimi mari, rostogolite,
Transformate-n unde negre.

Lacul verde se-nnegrise,
Nuferii plângeau şi ei,
Lacrimile lungi curgeau
De la stele în scântei.

Şi-a-nceput lacul să ardă,
Nuferii de foc păreau,
Luna se făcuse neagră,
Stele mii în lac piereau.

Noaptea parcă se aprinse,
Luna-n hohot umplea lacul
Şi în geamătu-i în flăcări
Se-auzea urlând oftatul.

Cine va mai ştii vreodată
De ce luna se prelinse
Şi ce dor a inundat-o
Într-o clipă si-o încinse?

Parjolit, azi lacul plânge
În suspin adânc şi-nalt,
Fără nuferi şi culoare
Taina lunii l-a lăsat.

poezie de Angela Mihai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de obcină

În liniştea Agapiei, blajină

Întinsă peste brazi şi stei

Ascult părinte Dosoftei

Cântarea ta care suspină

Rămasă de la bunii mei.

Plînsul Moldovei îşi anină

De cetină ciorchinii grei

În limba noastră de obcină

Făcînd din cetină condei,

Din lacrimi călimară plină.

Simţim amara rădăcină

Prin care ne-am legat toţi cei

Întru credinţă-nvăţăcei

La judecata ce-o să vină

Căci nu mai plâng ca-deobicei.

Din slava ta grădină preţioasă

Şi eu mă-ntorc ca o albină

La pământescu ei ştiubei.

Şi-n loc de plâns mă-ndrept-ehei

Spre vremea care stă să vină.

Vreme durată cu temei

Spre care ridica-te-vei

Tu însu-ţi faguri de lumină

Şi-n care psalmi toţi se-nchină

Moldovei şi dreptăţii ei!

poezie celebră de Ştefan Ciubotăraşu din Mănăstirea Agapia, 1957
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scântei în noapte

Era o seară cum puţine-au fost
pe lacul ce, sub sălcii, picotea,
iar noi, îndrăgostiţi, voiam ceva
cu care să-ntregim amorul nost.

Ce stele? Ce luceferi? – doar scântei
puteai vedea sclipind pe apa lui
ieşind albastre, uneori... verzui,
din ochii noştri –mai ales ai mei!-

Trăgeam la vâsle iute, covârşit
de nerăbdarea unui sentiment
ce depăşise pragul transcendent,
căci eu, pe vremea-ceea, te-am iubit.

Chiar lacul liniştit simţea ceva,
când barca noastră,-n fine, s-a oprit,
şi a uitat şi somn, şi picotit,
când tot ne legăna... ne legăna...

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul gândurilor vii

Peste frunzele trecute, sub un cer ascuns de nori,
Trec şi gândurile mele, trec şi-ai vremii călători.
Se răsfiră peste ape, se privesc, se oglindesc,
Se alintă-n gânduri clipe, ani şi gânduri îşi vorbesc.

Ce îşi spun? - o ştie lacul, dar el tace, liniştit,
Şi ecourile-ntoarce doar spre cei ce i-au privit
Apa cu oglinda-i clară dintr-o seară fără vânt
Şi-au plecat să-şi zburde-n lume viaţa plină de frământ.

Lacul... tace, dar, în taină, străluceşte, uneori,
Când pe malu-i, mai pe seară – rar se-ntâmplă şi în zori –
Se aşează o fecioară cu un flaut fermecat;
El, din unde, o-nfioară şi-i reflectă ce-a aflat.

Cântul ei, ecou de gânduri, se înalţă spre tării
Şi, în clipe de-ncântare, gânduri noi dansează, vii.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea dintre gratii

Am vrut, atunci când te-am eliberat,
Să zbori acolo unde îţi doreai,
Să nu îmi reproşezi că te-am legat
De inima-mi în care ai cântat
Când mă iubeai.

Ai dispărut în zările albastre,
Iar cântul tău se-aude,-acum, din cer
Ca un ecou al visurilor noastre
Ce se-mpletesc în dansuri printre astre
În plin mister.

Tu ai plecat - aşa a fost să fie! -
Iar aripile tale-au prins puteri
În zborul peste bolta azurie.
Din locul tău, în vechea colivie,
Îmi plâng tăceri.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!