Simt cum zvâcneşte primăvara-n mine...

Se dezmorţesc poemele în mine,
Mustesc în stihuri sevele-n culori.
Sub adieri de verde, theremine
Scriu simfonii pe lujere de flori...

Zefirul mi se plimbă prin artere,
Odoarele mă parfumează-adânc
Şi parcă aş putea s-alerg prin ere
Legată de al primăverii-oblânc...

Mai stăruie zăpada ruşinată
Pe câte-un vârf de munte, lângă cer,
Dar e frumoasă-aşa nevinovată
Între-anotimpuri, ca un grănicer...

Viteze, firele de iarbă suie
Pe cărărui ascunse în pământ,
E Dumnezeu cel care ne descuie
Tărâmul în cel mai frumos veşmânt...

E o eferveşcenţă-n toate cele
Şi parcă grijile aleargă înspre nord
Nu sunt de-ajuns de lungi braţele mele
S-adune toată primăvara-n cord...

Mi-aşez pe frunte-albastru rupt din mare
Din orizontul unde se unesc
Şi cer şi mare-n răsărit de soare
Şi cum să nu mă bucur că trăiesc?

Desculţă-alerg şi-arunc veşminte grele,
În urma mea dezbrac poemul trist
Să plângă singur. Lacrimile mele
Nu vreau să fie probă că exist...

Azi vreau să zbor în stol cu toţi lăstunii,
S-ating nemărginiri ce jinduiesc,
S-ajung pân' la singurătatea lunii
Şi că e primăvară, să-i şoptesc...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Am dreptul să fiu extraordinară
Să rup, de vreau, bucăţi de curcubeu
Să-mi colorez eu cerul înspre seară
Şi îmi înmoi penelul în violaceu.

Mi-aş colora în roşu sângeriu
Lumina înserării la apus,
Sonata lunii ca să pot s-o scriu
Iar stelele s-o cânte ele, sus.

În zori, când soarele răsare,
Într-un subtil şi delicat melanj,
I-aş dărui şi lui culoare
Dacă i-aş picura puţin oranj.

Şi dacă-n cer e-atâta frumuseţe
Iar cântecu-i e veşnic, e etern,
Dinspre pământ sfioase dau bineţe
Un câmp de păpădii muiate-n galben.

Sub picurii de rouă alb-perlaţi
Ce se preling vrând parcă să dezmierde
Precum sărutul lacom de amanţi,
Răsare ruşinată iarba verde.

Şi vreau să fie totul şi mai viu
Şi-am să mai iau din curcubeu culoare
Să ţes covorul de lumină, albăstriu,
Pe care să se plimbe al meu soare.

De am culorile la îndemână
Eu mai pictez un incitant tango
Cu nori care dansează a furtună
Şi-arunc pe cer culori de indigo.

Am dreptul să fiu extraordinară
Şi să despart lumina-n visul meu,
Cu curcubeul care-atâta mă-nfioară
Ştiu că pictează numai Dumnezeu!

poezie de Florentina Mitrică (7 aprilie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am adus primăvară în decembrie, azi...

Decembrie-şi minte şi frigul şi gerul, şi marea-i albastră şi cerul senin,
E soare şi razele-şi prind colierul de ziua aceasta cu iz de divin...
Aproape că firul de iarbă zâmbeşte şi verdele crud mi se-mbibă în cord
Nu bate nici vântul, cu liniştea sfântă, bătăile inimii sunt în acord...
Am dat ieri comandă instanţei astrale s-amâne c-o zi mersul iernii firesc
Să fiu doar o clipă în braţele tale, când marea m-aşteaptă să-ţi spun te iubesc...
Cu valu-i mieriu limpezit de iubire, sărută cuminte un ţărm unde eu
Între cer şi pământ, chiar de sunt amăgire, implor indulgenţă să îţi fiu numai eu
Mesager al acestei minuni, când zăpada, ar fi fost un veşmânt natural,
Am adus primăvară pentru noi, doar pe strada, unde astăzi dansăm pe un vârf de coral...
Alte daruri nu am şi nu-mi sunt la-ndemână, un poem îţi mai scriu
să ajungă la timp
Tu să-l prinzi, să nu-ţi scape, iubite, din mână, că-i poem dintr-un alt violet anotimp!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţare şi dorinţă

Nu mai vreau ca să trăiesc în fum,
Vreau în viaţă să-mi aleg alt drum.
Nu mai vreau să rătăcesc în ceaţă,
Vreau să-mi construiesc o nouă viaţă.

Nu vreau să trăiesc doar în minciună,
Vreau adevărul să poarte o cunună.
Nu vreau ca întunericul să mă sperie,
Vreau să primesc lumină, puzderie.

Nu vreau să mă stăpânească plânsetul,
Vreau să-mi lumineze faţa, zâmbetul.
Nu vreau privirea să-mi fie-ntunecată,
O vreau senină, de grijile lumii scăpată.

Ajunge! De prea mult rău mi s-a scârbit.
Vreau binele să fie de toţi oamenii primit.
Vreau de-acuma un soare nou să răsară
Şi-n viaţa mea să fie veşnic primăvară!

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul singurătăţii

NU sunt singur poate
murmura gândul ascuns
sub urmele paşilor
pe nisip umbra mea
alunecând printre şoapte-tăceri
adâncă, adâncă

NU privi lacrimile mele
am rostit către mare
îndurerând albastrul
muşca chipul ei
în care singurătatea mea
oglinditu-s-a

nu de singurătatea paşilor mei
nu de ecoul lacrimilor mele
să vă temeţi
de trecerea clipei aţipită
în braţele ceasornicului

poezie de Costel Cosma (3 iunie 1987)
Adăugat de Costel Cosma
Comentează! | Votează! | Copiază!

De n-ar ţipa atât de trist lăstunii - replică la poezia "De n-ar începe mierlele să cânte" de Petru Ioan Gârda

Vibrează orologii în tăcere,
Ca un sistolic suflu ce mă ţine
Mai trează decât sângele-n artere,
Când mă cuprinde dorul greu de tine.

Zefirul se răsfaţă printre frunze,
Iar noaptea geme sub lumina lunii,
Aş adormi cu gustul tău pe buze,
De n-aş simţi cum se iubesc lăstunii.

Din când în când, un tunet mă-nfioară
Cu-ameninţări de ploaie şi furtună,
Aş adormi, dar gânduri mă-mpresoară
Şi pe sub gene lacrimi se adună.

Să nu mai simt cum ne despart oceane,
M-abandonez în taina rugăciunii,
Aş adormi în cântec de piane,
De n-ar ţipa atât de trist lăstunii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu înţeleg ce vrei

De te-aş vrea pe lângă mine
Pe ce cale să purced,
Pe ce drum şi pe ce culme
Să te caut apoi să cred
Că din toate, că din lume
Doar pe tine te-am ales
Să-mi fii vraja ce îmi pune,
Un amor neînţeles,
Că îmi torni otrava roză
În paharul ce îl sorb,
Îmi îmbeţi gândirea morvă
Devenind tăcut şi orb
Şi mă chemi mereu în noapte
Apoi iute mă alungi,
Otrăveşti clipe cu fapte,
Când eu fug tu mă ajungi.

Nu-nţeleg ce e cu mine,
Nu-nţeleg deloc ce vrei,
Gândul meu ce-i pentru tine
Poartă-n el parfum de tei
Şi te cheamă peste noapte,
Şi te caută peste zi,
Dorurile îmi sunt coapte,
Îmi plesnesc în poezii...
Văd prin cerul nopţii negrul
Din privirea ta şi-n somn,
Negrul este plin de gerul
Ce ne-ngheaţă de nu-s om
Şi îmi pune între buze
Vorbe care le regret,
Fug de mine cele muze
Ce le-am scris câte-un sonet.

Caut prin parc cu frunze dese
Verdele cel liniştit,
Îmi doresc lumini să-mi ţese
Gând de foc în gând tihnit,
Să te uit, să sting o vrajă,
Haina ei să o dezbrac,
Potolită îmi vreau şarja
Nebuniei de la cap,
Vreau să râd din nou în ploaie,
Vreau să zbor prin cerul nins,
Vreau să scriu slove pe foaie
Fără lacrimi care-au plâns
Şi mai vreau ca ochii-ţi focuri
Să nu-mi ardă inima,
Să păşesc din nou prin locuri
Unde nu e vraja ta.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea mea e-n poezie

Parcă n-am trecut prin viaţă, parc-a fost altcineva
Prins în straiul meu de gheaţă, parc-am fost altundeva.
Nu aici şi nici departe, parcă n-am avut un loc,
Parcă m-am născut în moarte, văduvită de noroc.

N-am avut un rost pe lume şi aminte nu-mi aduc,
Nici de locul fără nume, nici de cântecul de cuc.
Mi-a fugit copilăria, înainte de-a gusta
Elixirul inocenţei din inexistenţa mea.

Am trăit în altă lume şi e numai vina mea,
C-am ales albastrul nopţii şi am locuit pe-o stea.
Am negat că-s pământeană, să nu simt cum mă lovesc
Grindina şi ploi şi jale şi tot răul omenesc.

M-am retras în poezie, în decorul meu de vis,
Să trăiesc o veşnicie doar în vers, eu mi-am promis.
Doar aici sunt fără lanţuri, pot să zbor şi pot să cânt
Şi sunt cea mai fericită, neiubită pe pământ.

Nu sunt legi, nu sunt războaie, pot să mor şi să renasc,
Şi de vreau să fiu regină, sau o roză din Damasc,
E de-ajuns să prind cuvântul ce se zbenguie prin gând.
Lumea ce o port în mine, pe nimica n-am s-o vând.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti zăbava vieţii mele

Tu eşti zăbava vieţii mele
în care-nchizi singurătatea,
cu sluj şi mii de temenele
slobozi din mine răutatea!

Trezeşti de fiecare dată
gânduri trăsnite şi rebele,
eşti cea mai insolită fată
când eşti zăbava vieţii mele!

Remarc figura-ţi încruntată
când te-ntâlesc, uit toate cele,
mă placi, te prefaci bosumflată,
dar eşti zăbava vieţii mele!

Se mai întâmplă câteodată
să uit de lună şi de stele,
te vreau aşa... îngândurată
că eşti zăbava vieţii mele!

În clipele cele mai grele
să te urăsc, să plâng îmi vine,
că eşti zăbava vieţii mele
şi te-aş pârî... dar n-am la cine!

Că-mi eşti atât de singulară
încât îţi compun poezele,
ispită dulce şi amară,
tu eşti zăbava vieţii mele!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie

Pe cerul trist şi plumburiu
Aleargă iarăşi norii,
Iar prin unghere stau şi scriu
Poeme, visătorii...

Se strâng în braţe-ndrăgostiţii
Şi tremură de patimi,
Pe la mansarde scriu poeţii
Cu ochii plini de lacrimi...

La câte-un geam se mai iţeşte
Un prunc, cătând un soare,
O-ndrăgostită iscăleşte
Întâia ei scrisoare...

Dintr-un copac mai cade-o frunză
Şi-o plimbă vântu-n zbor,
Dar a oprit-o pe o pânză
Penelul unui pictor...

Merge grăbit, un trecător
Ţinând în mân-o floare,
O fată-n capul scărilor
L-aşteaptă visătoare...

Acum, se-adăpostesc sub tei
Tinându-se de mână,
Un el şi-o ea, doi bătrânei,
Să fugă de furtună...

E cerul trist şi plumburiu,
Parcă e veşnic ceaţă,
Iar visătorii stau şi scriu
Crâmpeie de viaţă...

poezie de Florentina Mitrică (22 august 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sămânţa iubirii

Prin neguri de timp
străbate spre mine,
un glas tremurat
înecat în suspine.
Rostogolire nebună
ca o pală de vânt,
o umbră desculţă
fantomatic cuvânt
Străbătând din neant
a tăcerilor vale...
Mă cheamă duios
mă cheamă cu jale.

- Ai iubire să-mi dai,
ori un strop de alint?
fericirea din nou
vreau s-o ştiu,
vreau s-o simt.
Vreau din nou să trăiesc,
nu vreau doar să exist.
Să învăţ să zâmbesc,
să dezbrac tot ce-i trist.
Să mă iert de uitare,
să accept că sunt viu.
Să strivesc ce mă doare
şi ce-am fost iar să fiu!

- Ce vrei tu nu găseşti
nicăieri pe pământ
Trebuie-ntâi să-l sădeşti
ca pe-un sâmbure sfânt
În al inimi lut,
şi să-l laşi a-nflori...
Nu să ceri împrumut
ce nu poţi dărui!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecare

Amour de terre lointaine,
Par vous j'ai le coeur dolent...
(Jofroi Rudel)

Mă duc, plec, îmi iau zborul,
Sufletul meu nu ştie ce e valea, ce e priporul.
Pe şine de drumuri-de-fier, lungi şi grele,
Mă duc cu flacăra inimei mele,
Să luminez, ca faruri de automobil, cărările...
Aş vrea să străbat parcă văzduhurile, mările,
Să-mi regăsesc avântul şi speranţa...
În depărtări îmi surâde Franţa, Franţa...
Spre ea îmi îndrept braţele larg deschise,
Trecutul îmi zâmbeşte trist, ca nişte vise...
Îl voi uita? Nu vreau să ştiu. Azi îmi împlânt
Toată fiinţa rănită, în luminoase zări:
Nu voi mai vedea, un timp, popuşoiul legănându-se-n vânt,
Şi nici soldaţi murdari bând prin gări.

poezie clasică de I.M. Raşcu din Renunţările luminoase (1939)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea marilor tablouri

Zefirul blând pătrunde prin saloane
Şi mângâie duioase draperii
Reinventând uitate simfonii
Cu foşnetul de rochii şi jupoane

Prin aer translucid de ametist
Iluminat de vechile vitralii
Mai dăinuie şi astăzi de la dalii
O undă de parfum, din cel mai trist

S-au risipit în timp stăpânii
Prin cronici prăfuite şi cavouri
Singurătatea marilor tablouri
Mai grea e la sfârşitul săptămânii;

De nicăieri un zvon. Sau adieri
Nici majordom sau vreun stilat valet
Cu paşi de lebădă în menuet
Nu tulbură aceste încăperi

Impersonale amintiri târzii
Se-agaţă de armuri şi de blazoane
Pe când zefirul trece prin saloane
Mângâind duioase draperii

poezie de Ion Untaru din Floare de lotus (2006)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de avarie

înăuntru

o nelinişte aproape de inimă
ştrangulează o iubire

se strivesc umbrele
e multă ură şi nu vreau
să negociez nevoile trupului
în faşa oglinzii
temerea ascunde realitatea
e ca un fel de scuză
dar las de la mine
îmi unesc palmele
amândouă
atât timp cât
vorbele mele
caută iertarea

sunt golul dintre cele două respiraţii
prin care aleargă durerea

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesaj elucubrant

Aş vrea să-mi bucur ochii de frumos,
Dar ce ştiam că e frumos, dispare,
Îmi strigă-n faţă lumea că-i pe dos,
Iar eu sunt ultimul naiv sub soare
Şi simt că adevărul ei mă doare,
Mai rău ca jurământul mincinos.

M-aş bucura de linişte în tihnă,
Dar tehnica permite astăzi totul
Şi poa' să-ţi fure dreptul la odihnă
Orice cretin care-şi marchează locul,
Bufnind cu decibeli să-şi facă moftul
Sau găurind pereţi c-o bormaşină.

Vreau să mă bucur azi de poezie,
Dar nu-i percep solia tulburată.
Mă simt deştept, lovit de nerozie
Ori cel mai prost de pe planeta toată,
Că nu mă ştiu de-a bunul gust în artă
Şi... nu ştiu ce cu toţii par să ştie.

Vreau să mă bucur astăzi de lectură,
Dar textele îmi par sofisticate.
Mă simt ca un ogor fără cultură,
Chiar de-am citit din când în când o carte
Aşa ca amator de belle-arte,
Convins fiind că e literatură.

Vrând să mai uit de grijile mundane
Şi de coditian să mă mai scutur,
Mă plimb aiurea singur pe maidane,
Dar văd realitatea şi mă tulbur,
Hipnotizată parcă de ecrane
Prostimea butonând deşteptofoane...
Mă bucur, că nu pot să mă mai bucur.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spovedanie violetă

Stau ca barza-ntr-un picior,
Creierii mi-i pedepsesc,
Să gândească repejor,
Cum să spun că vă iubesc.

Pana o tot răsucesc-
(Până-acum am rupt vrei trei).
Vreau să spun că vă iubesc,
Precum mierea-n flori de tei.

Scriu şi şterg, mă răzgândesc,
Vreau să vă colind frumos,
Să simţiţi că vă iubesc,
Vreau s-o spun cât mai spumos.

Dar nu-mi iese, mă căznesc,
Să o spun mai somptuos,
Cât de mult eu vă iubesc
Şi cât de năbădăios.

Un colind am vrut să scriu,
Într-un fel mai nefiresc,
Unu,-aşa mai fistichiu,
Ca să ştiţi că vă iubesc.

Cum să fac, să pot să spun,
Într-un mod mai pitoresc,
Dintr-o frunză de alun,
Cum şi-n ce fel vă iubesc?

Cred c-aţi înţeles, eu sper,
Că, pe toţi vă îndrăgesc.
La mulţi ani şi leru-i ler,
Să trăiţi şi vă iubesc!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa ştiu, ce vreau să ştiu

Nici nu ştiu ce vreau să ştiu:
Dacă raiul este viu,
Dacă iadul este trist,
Îndoielnic futurist.

Ştiu că raiu-i pe pământ
Şi cu ploaie şi cu vânt,
Şi cu soare şi cu miei,
Cu stoluri de porumbei.

Ştiu că stânca este stâncă,
Veşnic înspre ceruri urcă,
Finisează-n curcubeie
Tors de înger, de femeie

Cu ochii de căprioare,
Genele fluturi în soare,
Nasul fin ca un surâs,
Gura un izvor de râs,

Gâtul suplu, pieptul plin,
Cu rădăcini în destin,
Braţele-s pline cu flori
Unde m-ascund uneori.

Asta e femeia, eu
Sprijinul ei sunt la greu,
Muză mi-i şi poezia
Cât trăiesc în România.

O sculptez pentru vecie,
În statui cu gingăşie,
Aşa ştiu, ce vreau să ştiu,
Raiul este prin ea viu!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de primăvară

Vreau să-mi înflorească iar
Toată grădina sufletului meu
Să-ţi mai pot aduce-n dar
Flori de vis prin şemineu.

Mi-e dor s-ajung la mine-n sat
Să scriu de casa părintească,
De soare să nu fac rabat
Şă beau cu poftă o "Fetească".

Vom căuta pe luncă, iar,
Flori şi trifoi cu patru foi
Şi-n fiecare zi din calendar
Vom răsădim iubirile din noi.

Să văd cum zburdă pe răzor
Miei, când berze vin la cuibul mare,
Noi, încărcaţi cu fulgere de dor
Să plecăm prin codru la plimbare.

Ne curgă iubire prin destine
Cum cei cocori în nopţi cu lună
Iar eu, mereu îndrăgostit de tine
Să te privesc pe margini de lagună.

Când va-nflori toată grădina
Tot alizeu-n plete să-ţi rămână -
Vom savura mereu lumina
Apusului ce tandru se amână.

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să scriu o poezie

Vreau să scriu o poezie
Pe o frunză de copac.
Despre acest miez de toamnă
Cât de mult Îmi este drag.

Vreau să scriu o poezie
Pe un strop de ploaie rece.
Despre timp, care fără milă
Aşa de repede trece!

Vreau să scriu o poezie
Pe palmele tale moi.
Care mă mângâie cu gingăşie
Când suntem în doi!

Vreau să scriu o poezie
Pe o rază de soare.
Care din ce în ce de dupa nori,
Mai rar răsare.

Vreau să scriu o poezie.
Pe ceru-ncărcat de stele,
Să aducă bucurie
De ziua măicuţei mele.

poezie de Vladimir Potlog (9 octombrie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rebecca Wasson

Primăvară şi Vară, Toamnă şi Iarnă şi iarăşi Primăvară,
Urmându-şi una alteia, trecând pe lângă fereastra mea!
Şi-au fost atâţia ani în care le-am vegheat şi numărat curgerea,
Ani în care de multe ori groaza mi-a umplut inima
Împreună cu sentimentul că devenisem eternă; am trăit
Parcă cel puţin o sută de ani! Şi încă mai stau
Ascultând ti-tac-ul ceasornicului şi răsuflarea vitelor, molcomă –
Şi ţipetele gaiţei în zbor printre frunzele care cad!
Singură zile şi zile la rând, nesfârşite,
În casa unei femei afectate de vârstă, căruntă.

Iar în timpul nopţii sau la lumina zilei privind afară pe fereastră,
Gândurile mele înotau înapoi, parcă prin apele unui timp infinit,
Spre Carolina de Nord din zilele tinereţilor mele,
Spre John, John al meu de departe, în războiul cu englezii,
Spre toţi copii, şi toţi morţii, şi toate amărăciunile,
Scrutând pânza anilor întinsă ca o prerie din Illinois
Prin care s-au perindat marii eroi pe cai în spume,
Washington, Jefferson, Jackson, Webster, Clay.
O, tânără şi frumoasă republică, ţie, John al meu şi cu mine,
Ţi-am dăruit toată puterea şi iubirea noastră!
Iar tu, o, John al meu!

De ce, în vreme ce zăceam neajutorată la pat, ani şi ani,
Rugându-mă să te întorci, sosirea ta întâzia mereu?
Am tot revăzut, cu ţipăt şi lacrimi de extaz,
Cum m-ai găsit după război în bătrâna Virginie
Şi-am plâns ca atunci când te-am îmbrăţişat acolo lângă pat,
În vreme ce soarele, la chindie, devenea din ce în ce mic şi pal
În lumina feţei tale!

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi

rămân înăuntru în zbatere, ele singure cu mine
mă pedepsesc şi încep şi ele să plângă
apoi se uită înapoi şi văd încleştat trecutul
de prezentul care vor să-l uite, chiar mâine

ce-a mai rămas din mine, rămâne
o felie subţire de timp rătăcită
falange lungi de degete pietroase, căzute
strivesc cuiburile mele mult îndrăgite
cuiburi din adânc de aduceri aminte

de pe munţi, lacrimile încet mi se preling
prin eleştee de stalactite, cristal încrustate
iar din peşteri, văgăuni şi scorburi uitate
sorb adâncuri de mult în mine uitate
iar eu curg încet prin lacrimile mele
izvor nesecat de aduceri aminte
în lacrimi de stânci de munte zdrobite

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!