Poveste

Când privesc înapoi parcă mă văd cântând.
În camera aceea lungă şi caldă era întotdeauna linişte.

Impenetrabili, credeam noi, pereţi
Întunecaţi de scuturi străvechi. Lumina
Strălucea pe capul unei fete sau pe membrele tinere
Nepăsător desfăcute. Şi voci scăzute
Se ridicau în tăcere şi se pierdeau parcă într-o apă.

Da, fiindcă totul era călduţ ca o mână,
Dacă unul dintre noi trăgea draperiile,
O ţesătură de apă se desfăşura neglijent afară.
Uneori se strecura vântul, răsucind flăcările,
Şi umbre ghemuite se aşezau pe pereţi,
Sau un lup urla-n noaptea vastă,
Şi, simţind carnea înfiorându-se, ne strângeam unii în alţii.

Dar pentru o vreme dansul a continuat –
Aşa mi se pare mie acum:
Forme mişcându-se cu încetinitorul prin
Plasa ochiurilor de lumină de pe podele.
Ar fi putut continua, ca un vis, la nesfârşit.

Dar între un an şi următorul – a bătut un altfel de vânt?
Ploaia a măcinat în cele din urmă pereţii?
Boturi de lupi au împins grinzile căzute?

A trecut atâta vreme.
Dar uneori îmi amintesc camera cu draperii
Şi aud cântând îndepărtate voci tinere.

poezie de Doris Lessing, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-i unei fete sau unei femei tinere că o iubeşti: chiar dacă se supără, supărarea ei trece repede, ca ploaia de vară, iar uneori după supărare apare surâsul, care e o promisiune, aşa cum după ploaia de vară uneori apare curcubeul, care e o promisiune de vreme frumoasă. Spune-i unei fete bătrâne că o iubeşti; supărarea ei va fi ca ploaia de toamnă târzie: ţine mult şi-ţi pătrunde până la oase.

George Budoi în Dicţionarul dragostei (2002)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie fără anotimp

Se plimbă cărţile pe etajeră,
eu le privesc tăcut dintr-un ungher,
parcă ascult poveşti din altă eră,
învăluite-n falduri de mister.

Alerg cu gândul înapoi, prin vreme,
pe-o margine de visuri te zăresc,
surâsul tău încearcă să mă cheme
dar zâmbetu-ţi îmi pare nefiresc.

Aud şi vântul care bate-afară
cu frunzele desprinse din copaci,
aduse la fereastră către seară
când te aştept să vii, să mă împaci.

Mâhnirea mă cuprinde dintr-odată,
refrenele din umbră contenesc,
mă-ncearcă o senzaţie ciudată,
pe etajeră cărţile vorbesc.

Îmi amintesc despre iubirea noastră,
rămasă-ntr-un trecut nedefinit,
privesc uimit afară prin fereastră,
parcă te văd la margini de zenit.

poezie de Corneliu Neagu (17 ianuarie 2024)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorul a rămas în camera de oaspeţi până la patru, fără să-i ofere inimoasei hangiţe un cât de mic prilej de a mai pătrunde înăuntru. Cea mai mare parte din timp, totul părea cufundat într-o linişte desăvârşită. Străinul fuma la lumina focului – sau poate moţăia. S-ar fi zis că se înfăşura în întunericul care se aduna în odaie din ce în ce mai dens. Dacă însă ar fi tras cineva cu urechea, ar fi putut să-l audă mişcându-se. O dată sau de două ori a scormonit jăraticul şi s-a plimbat prin odaie, vreme de câteva minute. Părea că vorbeşte de unul singur. Apoi fotoliul a scârţâit sub greutatea lui.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare noapte

În fiecare noapte
strângeam în pumn somnul
ca pe-un ambalaj de ciocolată ieftină,
şi gustam din bezna împachetată cu atenţie
în vocile rupte din alte coşmaruri.
Ţânţarii îmi ţineau companie
şi mă antrenau în discuţii filosofice.
Un păianjen, frate de cruce, mă păzea
cu stoicism de trecut.

Parcă timpul s-a născut din cei patru pereţi
şi le seamănă întru totul.
Pereţii au înghiţit toate ceasurile...
şi toate becurile
pe care le-aş fi putut aprinde.

Un singur prizonier
în mai multe dimensiuni:
în mine, în dormitor,
pe Pământ, în Univers.

Şi totul în jur
făcea trafic de lumină cu somnul meu,
când eu mă aflam în mijloc,
fără gravitaţie.

În fiecare noaptea
mă gândesc la ziuă
şi la soarele
plecat
să vândă speranţă la negru.

poezie de Ionuţ Popa din revista "Conta", nr. 3
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mormântul unei tinere fete

Încă ne-amintim. Parcă odată,
toate-ar mai putea să fie iar.
Ca lămâiul crud, într-o livadă,
sânii tăi cei mici, uşori, de fată,
i-aduceai, pe zvon de sânge-n dar;

– zeului acela.
Zvelt, nainte
pribegind, de fete răsfăţat.
Dulce-aprins, ca gândul tău fierbinte,
umbră coapsei tinere, cuminte,
şi ca şi sprânceana-ţi aplecat.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie autumnală

Se plimbă cărţile pe etajeră,
eu le privesc tăcut dintr-un ungher,
parcă ascult poveşti din altă eră,
învăluite-n falduri de mister.

Alerg cu gândul înapoi, prin vreme,
pe-o margine de visuri te zăresc,
surâsul tău încearcă să mă cheme
dar zâmbetu-ţi îmi pare nefiresc.

Aud şi vântul care bate-afară
cu frunzele desprinse din copaci,
aduse la fereastră către seară
când te aştept să vii, să mă împaci.

Mâhnirea mă cuprinde dintr-odată,
refrenele din umbră contenesc,
mă-ncearcă o senzaţie ciudată,
pe etajeră cărţile vorbesc.

Mi-aduc aminte de iubirea noastră,
dintr-un trecut rămas nedefinit,
privesc uimit afară prin fereastră,
parcă te văd venind dinspre zenit.

poezie de Corneliu Neagu din Ecouri Existenţiale
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsuri migdalate

Am uitat de mult cum araţi,
ultima oară-nu-mi mai amintesc când şi de ce-
te-am aşezat pe tine, iubire
în camera amintirilor roz,
mi-ai zâmbit....
peste noapte surâsuri migdalate
ţi-au atârnat o clipă de pleoape.
Credeam c-ai să m-aştepţi să revin,
să te iau de mână şi să renastem departe.
Acum... e târziu... prea târziu,
camera roz e pustie... tu nu eşti.
Am deschis alte uşi, alte fereşti,
tu nu eşti...
În camera albă
ninge cu flori de cais
peste amintirile mele moarte demult...
tu nu eşti.
În camera verde e linişte...
încolteste o noua amintire,
am zăbovit o clipă
să o aud crescând...
Dar nu e a ta,
tu nu mai eşti,
îmi mai amintesc doar în noapte
surâsurile migdalate
ce-ţi atârnau tăcute de pleoape.

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Carla Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte

Atâta linişte acum
Şi atâtea lacrimi uscate.
Atâta teamă, de mă înfioară.
Şi atâtea amintiri de odinioară.

Atâta linişte, de mă înspăimântă,
Şi tot atâtea cuvinte îmi sunt rugă.
Atât sfârşit într-un nou inceput
Atâta regăsire în tot ce n-am avut.

Atâta linişte, de un perpetuum nesfârşit.
Atât zbucium între două fiinţe rătăcite.
Atâta nemurire într-o viaţă fără de trăire
Atât cât cuprinde vântul într-o adiere.

Atâta linişte cât poate cuprinde noaptea în vise,
Şi tot atâtea speranţe renasc dimineţile.
Dimineţi, punţi între noi neatinse,
Pure, descrise în cuvinte doar scrise.

Atâta linişte...

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fanfara

Privesc în tăcere cum plouă afară,
aş vrea să te-aduc din trecut înapoi,
departe se-aude cântând o fanfară,
un plâns de alămuri venit după noi.

Coboară bemolii domol în trompete,
pe triluri prelungi de vrăjit triolet,
seduşi în cădere de tubele-ascete,
dar prinşi între ancii de brav clarinet.

Aud un diez, laminat în fligoarne,
adună din urmă bemolii-n careu,
dar başii întorşi parcă vor să răstoarne
uitări prelungite din sufletul meu.

Dispari deodată, trecutul te-ascunde
în haină de doruri, ce încă mai plâng,
pe note rănite, curgând tremurânde,
când vin după tine şi nu te ajung...!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fanfara

Privesc în tăcere cum plouă afară,
aş vrea să te-aduc din trecut înapoi,
departe se-aude cântând o fanfară,
un plâns de alămuri venit după noi.

Coboară bemolii domol în trompete,
pe triluri prelungi de vrăjit triolet,
seduşi în cădere de tubele-ascete,
dar prinşi între ancii de trist clarinet.

Aud un diez, laminat în fligoarne,
adună din urmă bemolii-n careu,
dar başii întorşi parcă vor să răstoarne
uitări prelungite din sufletul meu.

Dispari deodată, trecutul te-ascunde
în haină de doruri, ce încă mai plâng,
pe note prelungi, curgând tremurânde,
când vin după tine şi nu te ajung...!

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe literare (5 iunie 2019)
Adăugat de SIBIANA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnicie

erai de atâta vreme a mea
încât
parcă şi pietrele
îşi pierdeau uneori
veşnicia

erai atât de demult
doar a mea
încât
certitudinea
nu mai avea consistenţă

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E vreme rea

E vreme rea şi parcă, vai,
Viaţa este tot mai grea
Şi nu e grea fiindcă n-ai
Atât de multe câte-ai vrea
Ci fiindcă-n colţul tău de rai
Prea des se stinge liniştea.

E vreme rea şi parcă, vai,
Controversată-i liniştea
Şi însăşi pacea care-o ai
Trezeşte-n duh neliniştea
Că-n colţişorul tău de rai
Se împietreşte miriştea...

E vreme grea şi parcă, vai,
Atât de multe-ar fi de spus,
Nu despre câte ai sau n-ai
Ci despre pacea lui Isus
Şi colţişorul tău de rai
În care-o altă pace-ai pus...

E-o vreme grea şi parcă, vai,
Trăieşti mai rău ca în trecut
Şi nu fiindcă ai sau n-ai...
Ci doar fiindcă-ai întrecut
Măsura colţului de rai
Şi pacea nu te-a petrecut.

E vreme grea şi totuşi, parcă,
Nu înţelegi de ce e greu!
Nu simţi cum duhul se descarcă
De dragostea lui Dumnezeu
Şi colţul tău de rai încarcă,
Cu sine, întregu-şi empireu?!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Din vicisitudinile vieţii (7 decembrie 2020)
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buletin Meteorologic

Ieri a fost o zi senină
M-au năpădit amintirile
Un vânt călduţ a bătut dinspre inimă
Iar soarele mi-a luminat cuvintele.
Spre seară a plouat cu lacrimi de bucurie
Când sufletul s-a încălzit în prezenţa ta
Iar luna a răsărit plină de euforie
De parcă toată noaptea ar cânta.
Azi am avut pe frunte un cer uşor înnorat
Priviri de gheaţă băteau din ochiul stâng
Cu nori de furtună în sufletul de bărbat
Ce m-au făcut la amiază, cu soare să plâng.
De aceea mâine va fi o zi cu lumină
Am început noaptea cu tine în gând
şi inima ştie ce vreme o să vină
Doar a auzit iubirea din suflet şuierând.

poezie de Iustinian Gr. Zegreanu
Adăugat de Iustinian Gr. Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de reflecţie

nu ştiu dacă o să pot ieşi afară
astăzi plouă şi nici nu am umbrelă
dar voi alege partea cealaltă
sau pur şi simplu
nu voi privi
într-acolo
ceva se mişcă în ritmul unor bătăi de inimă
se întunecă
tremur
aprind focul şi mă uit în oglindă
aş mai putea intra în mine
ca într-o cameră a copilăriei şi
aş iubi indiferent de vreme dar
voi crede că nu-s eu
şi atunci
degeaba voi încerca
să dau ceasul înapoi
prin mine trec anii şi mulţi oameni
sunt un fel de gară cu un singur peron
şi nici nu ştim nimic unul despre celălalt

de ceva vreme o linişte absurdă
picură din pereţi şi
e rece ca un sloi
dar nu-i bai
dau din cap şi aştept

viaţa mea ademeneşte moartea care
va veni ca un oaspete
seara

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi ne-am construit împrejur cât de mulţi pereţi am putut... Pereţii făcuţi din cărămizi şi mortar nu sunt tot atât de periculoşi, pentru că pot fi văzuţi. Există altfel de pereţi, subtili, imperceptibili... Aceştia sunt tari, sunt constituiţi din sticla conceptelor, doctrinelor, scripturilor. Absolut invizibili!

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul

sunt floare de piatră în noapte
rătăcesc singuratic din perete în pereţi
la ceasul apus
cad frunze, cad gânduri
e beznă în casă şi ceasul s-a scurs
uneori izbesc golul din mine prin umbre trecând
am ochii acoperiţi de căutări
drumul se răsturnase în palmă
mâna cade tristă pe o coală
străin între ziduri de hârtie şi paşii mă dor
spaţiul răneşte absenţa
şe abate privirea prin casă
trec zile printre zile
mereu monotone, mereu diferite
trăiesc în imagini răsturnate
pe o retină sfâşiată de gânduri
sunt străinul într-o lume nebună
privesc oameni ce trec prin mine
lăsând în urmă absenţe
între file de carte am aşezat un destin
cu ochii iubirii privesc dorul fără de sfârşit
mâinile ard printre şoapte în noapte
sunt foc nesfârşit
sunt foc de nestins
sunt focul ultimei şoapte
la final, voi lumina cerul arzând

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

într-un capăt de lume stau eu
în celalalt te aud cum scuturi urna umbra in care
se vor aduna toate pietrele dintre limba si cerul gurii
privesti nelinistit miscarile soarelui prin tesutul zilelor
asa cum privesti tapiseriile unei lumi disparute

povestile continua sa teasa colectia
dincolo de umbre
faldurile unei draperii reinventeaza prezentul

te astept oglindindu-ti miscarile
in propria piesa de teatru
tragedie ori comedie
nu mai conteaza nimic acum
cand la randul meu privesc urma
agit cenusa inchipuitelor intalniri
cu tine

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căminul

Căminul unde stau aş cere ca să-mi fie
Acolo sus pe deal cu cer să mă-nvelesc.
S-aud în zori de zi cântând o ciocârlie
Şi şuierat de vânt prin brazii ce-mi trosnesc.

Acolo eu aş sta să văd în depărtare
Cum soarele-mi răsare şi-agale se ridică.
Apoi îmi asfinţeşte şi-o luna ce-mi apare
Sau să privesc pe boltă văzând o stea cum pică.

Acolo unde-i urmă de simplu trecător
S-ajungă într-o lume ce-mi aparţine mie.
Acolo să trăiesc cu păsările-n zbor
Să n-am acum eu teamă de ploi sau vijelie.

Eu drumul îl măsor cu pasul pe-o cărare
În tălpi simţind doar iarba şi cât de ud pământul.
Când se îngână-o zi cu noapte şi-i răcoare
Eu simt miros de brad trezit ce-l duce vântul.

Căminul meu să aibă şi-o glastră la fereastră
Să îmi culeg magie din roşul meu amurg.
Sau să miroas-a pâine dospită doar de casă
Şi apa de izvor ce-i rece vreau s-o strâng.

Şi de e vreme rece şi timpul e ploios
Nu-mi pasă doară focul să îmi trosnească-n vatră
Căminul de pe deal ce-i mic şi călduros
Eu îl asemuiesc cu un castel de piatră.

Să şuierare şi vântul prin brazii ce-mi trosnesc
S-aud în zori de zi cântând o ciocârlie.
Acolo sus pe deal cu cer să mă-nvelesc
Acesta e căminul care aş vrea să îmi fie.

poezie de Florin Cezar Călin (octombrie 2015, Brăila)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea aceea

În noaptea aceea, pentru prima oară
lumea s-a oprit într-o respiraţie adâncă
şi în inima ei, ca o largă prăpastie
s-a deschis aşteptarea.

Treaz de o lumină tristă, interioară
cu gesturi atente, prelungi
cu umbre, cu dansuri,
călcam pe locuri reci, lunecoase, adânci
ca pe un oraş înecat
purtător de oglinzi şi blesteme.

Aveam
o misterioasă întâlnire cu noaptea
atunci
când pentru prima oară lumea s-a oprit
ca să mă aştepte.

Îi spuneam în gând
noapte, logodnica mea,
ce mult iubesc lumina ta de fantomă,
ce mult iubesc, în libertatea singurătăţii tale
arborii fără rădăcină ai delirului
ce mult iubesc, în ploile tale negre, suferinţa.
Eşti uneori palidă de febre
şi eu
sunt atunci un om al febrelor, al morţii;
eşti uneori
caldă ca subsuorile femeilor
profundă ca pădurile agitate de vânt
şi eu iubesc atunci întâmplările neaşteptate
şi forţele de fier ale naturii.
Eşti uneori lumina asta tristă, interioară
când lucrurile curg în jurul meu şi fug însetate,
când fruntea trece printr-o oră mai rotundă,
mai umană,
când vântul îmi vorbeşte în somn ca într-o cutie de rezonanţă,
când buzele-mi sunt albe.
Atunci, îmi place să ştiu
că port pe ele o sămânţă incendiară
îmi place să ştiu
cum s-o arunc peste această lume impură.

Dar cu o voce arsă de emoţii i-am spus
sunt poet
ca şi cum mi-aş fi spus numai mie
şi pe obraz, sub flacăra lunii,
genele grele umbreau
o descrescândă orgă, tremurătoare.

poezie clasică de Paul Păun din Plămânul sălbatec (1939)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versuri pentru iarnă

Spune-ţi ţie însuţi
în vreme ce se face frig şi griul coboară din aer
că vei continua
să mergi, să asculţi
aceeaşi melodie indiferent
unde te afli –
înăuntrul unei cupole de întuneric
sau sub lumina albă
din privirea lunii într-o vale înzăpezită.

În seara asta în vreme ce se face frig
spune-ţi ţie însuţi
ceea ce ştii, că nu-i nimic altceva,
ci doar melodia cântată de oasele tale
în vreme ce tu continui să mergi. Şi vei fi putea astfel
să te mai aşezi măcar o dată sub focul mititel
al stelelor de iarnă.

Iar dacă se întâmplă să nu poţi
continua să înaintezi sau să te întoarci
şi te vei afla pe tine însuţi
acolo unde vei fi la capătul drumului,
spune-ţi ţie însuţi
în acel final de trecere a frigului prin membrele tale
că iubeşti ceea ce eşti.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!