Cântecul epavei

I
Vântul era dezlănţuit, apele-n delir,
O navă a eşuat pe ţărmul dinspre sud,
O sută de oameni, evadaţi din tristul cimitir,
Au îngenuncheat pe nisipul ud.
Şaizeci s-au înecat, şaizeci şi trei
S-au izbit de stâncile negre ca un păcat,
Şi-apoi, undeva, de unul singur printre ei,
Au dat de-un copilaş neajutorat.

II
Un tip aspru s-a îndepărtat încetişor
De lângă de ceilalţi marinari
Şi cu blândeţe a pus neştiutorul căpuşor
Pe pieptul lui onest, cu muşchii tari.
Călătorind peste pustiul larg
Era o bucurie solemnă să-i vezi
Mereu alături, velă şi catarg,
Marinarul şi băieţelul cu ochi verzi.

II
Purtându-i prin vremuri de mari răstrişti busola,
Cei doi erau întotdeuna unul, nu o perche.
Asta până când celui puternic i-a venit ora
Şi a simţit fâşâitul unei coase la ureche.
Atunci prietenului apropiat i-a grăit astfel:
"Ia cu tine şi scoate din acest pustiu cumplit,
De dragul meu, nevinovatul sufleţel!"
Apoi, a sărutat copilul şi-a murit.

IV
Purtaţi de chinuitoarea lor soartă omenească
Prin vânturi infernale şi mlaştini fierbând ca un cazan,
Cei doi au început să vină să se încălzească,
Noapte de noapte, la focul făcut de căpitan.
Dar într-o zi acesta l-a luat deoparte:
" O, marinar cu suflet generos şi bun,
Salvează-te pe tine-acum şi fugi de-aici departe,
Lasă-n urmă, copilul, ascultă ce îţi spun!"

IV
Copilul aţipise lângă focul luminând violaceu:
"O, căpitane, să-l lăsăm să doarmă somn lin, plăcut,
Până se scufundă nava, iar atunci Dumnezeu
Va arăta fiecăruia ce are de făcut!"
Cei doi, privind cum jarul devenea cenuşă,
Au ţinut de veghe, zadarnic, noaptea toată;
N-au lăsat nicio clipă singură acea păpuşă –
Care nu s-a mai trezit niciodată.

*Charles Dickens a scris acest poem pentru drama lui Wilkie Collins, FARUL, pusă în scenă pentru prima dată în casa marelui romancier, Tavistock House, iunie 1855.
Ar mai fi de adăugat că în anul 2019 piesa lui Collins a fost ecranizată în regia lui Robert Eggers, cu actorii Robert Pattinson, Willem Dafoe, Valeriia Karaman, Logan Hawkes.

poezie de Charles Dickens, 1812-1870, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moare străbunica

"Mama mea, când s-a-mbolnăvit de-a murit,
Cum a făcut? S-a dus în ziua de Crăciun la tămâiat,
Numai în scurteică şi ghete.
Şi, când a venit, a fript carne şi ce-o mai fi făcut
Şi-a-mpărţit. Şi la urmă a luat-o cu frig
Şi-a-nceput să-i fie rău. Şi-a-nceput să
zacă.
O lua cu frig, cu frig..."
A şezut până în ajun de Anul Nou.
- Bine c-am apucat să fac colacii toţi.
Că dau láştină pe lumea ailaltă.
Bine că m-am grijit, zicea.

- Ioniţă, ia să vezi tu de copilul ăla
(Eu eram copilul, continuă Moşu, care stă pe-un butuc de plută
Ciopleşte un ciomag şi-i povesteşte lui Ionică) -
Îmbracă-l, încalţă-l,
Că de-acum încolo numai tu o să vezi de el,
că eu vă
Părăsesc. A murit în ziua de Anul Nou.

Ce an?
Nu e scris nicăieri.
Să fi fost prin 1877.
"Eram copil, auzeam tunurile din Calafat când băteau".
Şi Moşu, după ce s-a sprijinit o vreme
În ciomagul cioplit, afumat şi lustruit de mâna lui,
S-a stins şi el.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a treia (1980)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prâslea dus în gradină a fost. Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de ziori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său. Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesager

Căpitane, căpitane,-o vijelie mare ne caută pricină,
Zbârnâie vela zburător, nava tanghează de nebună;
E ceva acolo pe covertă-n prova, o lumină.
Vino-ndată pe punte, sir, sunt semne de furtună!

Căpitanul doarme – dă-i pace, mai bine-asigură acea-barcă,
A trecut tempesta – fenomen destul de rar prin această zonă.
Ne-a salvat – a făcut întocmai ce trebuia să facă!
Lasă-l să doarmă – azi faci de cart singur la timonă.

Căpitane, căpitane, noaptea-nşiră vrăji, se-apropie năpasta,
Spumă albă, cer gol, iar marea, pustie, latră ca un câine.
Spune-ne poveşti ca altădată. Smoală-i noaptea asta!
De ce nu urci pe comandă să vorbeşti cu mine?

Căpitanul doarme – cartul parcă nu se mai termină,
Doarme-atât de liniştit – să-l lăsăm să-şi facă somnul.
Marea nu-i pustie – oamenii o iubesc, marea n-are nicio vină.
Cerul nu-i gol – acolo, ştim cu toţii, locuieşte Domnul.

Căpitane, căpitane, zorii luminează-n faţă coasta!
Nu cobori pe punte, sir? S-au ivit în prova, verzi,
Dealurile, iată, ne-ai scos la liman şi de data asta.
Cum să ne bucurăm, când nu ne eşti alături să le vezi?

Căpitanul doarme – visează catarge, vergi şi vele-trinci,
Visează-acostări line la cheiurile celor şapte mări,
Ţărmuri mirosind a flori, porturi încăpătoare şi adânci,
Nave şi marinari sosind acasă teferi de dincolo de zări.

* Poezie scrisă după ce-a aflat de moartea tatălui său, căpitan, la bordul unei nave comerciale;
în tinereţe, Lincoln Colcord făcuse multe voiaje împreună cu acesta.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

Cine sunt eu? Eu sunt un om!
Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi);
cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine);
cu mâini muncite zi şi noapte
(mai cu spor pentru ceilalţi oameni, decât pentru mine)...
Cu nume concret, strădui, viabil (mie şi celorlalţi oameni),
pentru ca ceilalţi oameni să ştie că asta de-aici şi de oriunde,
cea de-acum şi dintotdeauna, am fost, sunt şi voi rămâne, eu!!

Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată,
dorinţelor celor din jur! Şi, fiindcă n-a rezistat şi, acum trei mii de ani,
când, câţiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet,
ea s-a" îndrăgostit"... de poet!
Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului şi să devină poetă!
Şi ea i-a dedicat versuri poetului şi a devenit poetă! Poetă adevărată!

Cine sunt eu? Eu sunt un om care şi-a pus inima pe tavă,
pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor...
Şi apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt,
voi fi putut agonisi efemerităţii:
deznădăjduire şi speranţă, durere şi bucurie suferinţă şi iubire!

Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea),
cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate!
S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici!

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul... Oare ce mai contează?
Până la urmă, nu mai contează!
Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o şansă!
De lumina zilei şi de întunericul nopţii;
de albastru cerului şi de scânteierea stelelor;
de luceafărul dimineţii şi de luna înserării!
De iubire! De fericire! De ceilalţi oameni!
De bucuria de a fi pe Pământ!

Pentru că aveţi un chip, un nume, un suflet;
pentru că sunteţi sănătoşi, frumoşi, buni;
pentru că puteţi dori, dărui, iubi;
pentru toate acestea, bucuraţi-vă..., prieteni...!

poezie de Iulia Mirancea (20 aprilie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte mame nu vin şi mă roagă cu lacrimi: "Părinte, fă rugăciune pentru copilul meu!". Ce agonie au, sărmanele! Însă puţini taţi îmi spun: "Fă rugăciune, deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greşit! ". Chiar şi astăzi o mamă, cu multă nerăbdare, sărmana, îşi împingea copiii - opt avea - şi îi punea în şir, ca să ia toţi binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut uşor lucrul acesta. Şi Rusia tot prin mame a fost salvată. Îmbrăţişarea tatălui este seacă atunci când nu are harul lui Dumnezeu. În timp ce sânul mamei, chiar şi atunci când nu are Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubeşte pe tatăl său şi îl respectă, dar prin afecţiunea şi gingăşia mamei i se măreşte şi mai mult dragostea faţă de tatăl său.

Paisie Aghioritul în Viaţa de familie
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când râde în somn copilul

Legănându-l pe picioare
Mama îşi culcă copilul.
E fericită că-l are,
Că şi-a împlinit destinul.

Cu glas duios îi alină
Somnul dulce de copil.
Cheamă somnul ca să vină
Şi se bucură din plin.

Cu drag pruncul îşi priveşte,
Gânguritul îi ascultă.
Când în somn puiul zâmbeşte
De necazuri mama uită.

Când râde în somn copilul
Soarele din nori apare.
Aleargă repede timpul
Să crească copilul mare.

Când în somn râde copilul
Mai uşor mama zâmbeşte.
Râsul lui este mobilul
Care o întinereşte.

Mereu vor râde-n somn copiii,
Mereu vor înflori, ca trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (19 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi mari învăţaţi

Odinioară în anticul oraş Afkar trăiau doi mari învăţaţi
care se urau şi care-şi luau în râs unul altuia învăţăturile,
iar asta pentru că unul dintre ei nega existenţa zeilor,
în vreme ce celălalt era un credincios.

Într-o zi cei doi s-au întâlnit în piaţă şi, în mijlocul susţinătorilor,
au început să conteste şi să argumenteze foarte convingător
existenţa sau non-existenţa zeilor.
După îndelungi dispute s-au despărţit.

În acea seară necredinciosul a mers la templu
şi s-a închinat înaintea altarului,
şi-a rugat zeii să-i ierte rătăcirile de până atunci.

În aceeaşi oră celălalt mare învăţat,
cel care ţine zeii în mare cinste, şi-a ars cărţile sfinte.
Iar asta pentru că devenise un necredincios.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anularea zborului 014 a făcut mai uşoara reluarea misiunii pentru Borman-Stafford-Collins şi ne-am mutat, dar nu cu întreaga unitate. Tom Stafford s-a mutat şi şi-a făcut propriul său echipaj foarte experimentat. John Young şi Gene Cernan au devenit rezervele lui McDivitt. Unu-zero pentru Tom. Borman si Collins au fost promovaţi la rangul de prim-echipaj al celui de-al treilea zbor şi l-au luat pe Bill Anders ca al treilea membru. Tot acum, Collins a fost promovat de la pilot pe modulul lunar la comanda modulului pilot şi şi-a pierdut chiar în acel moment dreptul şi prima sa şansă de a păşi pe suprafaţa lunii. Motivul pentru care trebuia să merg mai departe a fost că Deke avea atunci o regulă fermă, potrivit căreia pilotul modulului de comandă din toate zborurile ce implicau un modul lunar trebuia să fi zburat în spaţiu înainte; ideea era că nu voia niciun novice pe lânga el. Cum Bill şi Anders nu zburaseră, am rămas eu.

citat din Michael Collins
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de început

cu 16 zile înainte de a mă naşte am auzit moartea recitând din cartea tristeţii,
vocea ei domolea orice furtună iar eu începeam să îmbătrânesc departe de viaţă.
părinţii mei petreceau alături de personajele lui Charles Dickens,
îmi căutau nume printre eroi imaginari, în lumea celor închişi în apatia trecutului.

toamna râdea dansând goală în noaptea brumată...

mâinile mele nu aveau puterea de a deschide uşa durerii,
a trebuit să ascult până la capăt disertaţiile morţii.
am luptat fără să pot vedea lumea nouă ce se năştea în faţa ochilor mei
mi-au stat alături spiritele templierilor neîngropaţi.

şi toamna râdea, râdea...

apoi venit Dumnezeu să îmi mângâie neputinţa,
mâinele Lui s-au odihnit o clipă pe sufletul meu.

poezie de Eduard Dorneanu (8 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colinda închisorii

treisprezece paşi
de la gratiile uşii până
la cele de la fereastră
colind
colinda cu "lerul era ler"
zăbovesc la fiecare pat doar cât
să-mi împlinesc rostirea
... unul încearcă un zâmbet
altul caută în traistă un măr
strălucesc ochi
care pe dinăuntru plâng
îşi amintesc aceşti oameni colinda
copilăriei lor fără de cusur
sfârşesc unsprezece colindări
aproximative
am strâns patru mere, o portocală
– pachetele cu ţigări le-am refuzat
chiar dacă fumez – o carte
de rugăciuni subţire, subţire
am mulţumit şi am avut
mulţumire...
s-au întors la ale lor, acum
este o linişte rotundă, aud
cum foşnesc visele... "ce-o fi
făcând mama"..., "n-a venit
soţia la vorbitor nici azi"... "băiatul meu
n-are brad
anul acesta"... "'mi-aş ce ponturi
mişto de sărbători, ce de bani aş fi făcut"
... "Măria se gândeşte la mine, o simt"
prind unul câte unul
gândurile lor, se învârt ca nişte morişti
din hârtie... spre tavan
"acest tavan consacrat..."
mă uit pe geam, turla bisericii
luceşte argintiu
la ziua naşterii Domnului puţini
ştiu
cât o clipire El a fost aici
a făcut treisprezece paşi
de la gratiile uşii până
la cele de la fereastră şi-a luat
lacrima
aparent imperceptibilă a unuia
dintre noi şi-a promis
că se va întoarce... se întoarce...

Pretutindeniul
îmi şopteşte "vino"
iau colinda între ventricule
ghem de foc urcă, urcă
încălzind stern, frunte, cer
sunt
sunt în vântul înserării, în adiere,
vă caut ferestrele
e atâta bucurie şi senin
în casele voastre că
nici nu-mi rostesc
aşa cum aş fi vrut colinda, tac
tăcerea mea e rugăciune
Nu-i
Pământul
atât de mare cât mi-l închipuiam
în noaptea aceasta
într-o singură noapte, iată
l-am strâns în căuş
l-am dus la buze şi-apoi
l-am lipit la piept lângă
colindă

am adormit aşa
în zori aveam ecouri
din bucuria voastră în
pretutindeniul acestei celule – ştiam acum
că Domnu-i născut

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc de prima oară când m-am îndrăgostit. Am ţinut mâna mea în a ei fără să mai vreau să-i dau drumul. Am zburat alături de ea mai uşor decât m-am simţit vreodată. I-am sărutat mâna ca şi cum ar fi fost prinţesa mea. Aveam o inimă plină de iubire, şi toată era pentru ea. Fiecare floare, cântec, nor, rază de soare, strop de ploaie era ca un dar venit din ceruri. Căci acest înger sosise ca să-i dăruiesc dragostea mea. M-am simţit iubit pentru întâia dată...

citat din Jarson Micheal Ratliff
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Analizează-ţi propria viaţă şi întreabă-te care este şablonul pe care l-ai adoptat? Renunţi de fiecare dată la tine pentru a-i mulţumi pe ceilalţi? Este oricine altcineva (în afară de tine) mai important pentru tine? Iei decizii punând interesele celorlalţi deasupra intereselor tale? Dacă ăsta este şablonul tău, pune-ţi următoarea întrebare: ţi-ai dori acelaşi lucru pentru copilul tău? Ţi-ar plăcea să-l vezi renunţând la visele sale, la hobby-urile sale, la tot ce-i face plăcere..."din iubire pentru partenerul său"? Gândeşte-te că acesta este şablonul pe care tu îl perpetuezi. Acesta este modelul pe care îl oferi copilului tău. Eşti responsabil să fii un model de urmat pentru copilul tău, nu prin vorbe, ci prin fapte. Copiii nu aud mereu ce le spui, dar văd întotdeauna ce faci.

Raluca Rusu în Ghidul relaţiei de cuplu
Adăugat de Mihaela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patul de lângă fereastră

Când am făcut casa am ales un pat la parter, lângă fereastra
Ce dă spre mare, să-mi fie patul morţii, e gata şi mă-aşteaptă,
Nefolosit sau folosit o dată pe an, când vine vreun oaspete,
Fără ca acesta să-i bănuiescă rostul final. Nu-l privesc
Nici cu aversiune şi nici cu jind, ci, mai degrabă,-n ambele feluri,
Astfel, egale fiind, sentimentele se ucid unul pe altul şi-un interes cristalin
Rămâne proaspăt. Sunt sigur că voi termina tot ce am de făcut;
Şi-asta va suna mai degrabă ca un fel de muzică
Atunci când demonul răbdător de dincolo de stâncile marine şi cer
Se va ridica împreună cu ceata lui şi va striga de trei ori: "Hai, Jeffers".

poezie de Robinson Jeffers,1887 – 1962, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haosul, drept în ochi

nu te teme, nu te bucura
prea tare,
a mai trecut un an prin noi,
prin zâmbetele noastre,
prin duhurile noastre,

vom sfida în continuare haosul
ţinându-ne de mână,
vom privi împreună cum ne stinge vântul
lumina din sobă
şi focul din sânge,

te iubesc,
nu ştiu dacă mai ajută la ceva acum
când am ajuns în creierii munţilor
dar te rog din suflet,
stai lângă mine până se vor fi scorojit
pereţii şi oamenii şi copacii,

ajută-mă să mai străbat
cu demnitate câteva ierni
şi câteva pustietăţi până vine
potopul,

până atunci te rog
ţine-mă de trupul acesta
de cenuşă,
să pot privi haosul,
drept în ochi.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă mine

Hai cu mine, dar nu-mi arăta drumul,
Hai lângă mine, din doi să devenim unul.
Stai cu mine, dar nu mă întreba nimic,
Stai lângă mine, ascultă şi ceea ce nu zic.
Rămâi, chiar şi atunci când timpul trece prin noi,
Ne lasă goi şi dezgoliţi de nevoi.
Aşteaptă cu mine, tot ce nu poate fi aşteptat
Aşteaptă lângă mine, clipa unui sărut furat.
Cheamă-mă lângă tine, când eşti doar jumătate,
Piesa perfectă, pentru a fi o unitate în toate.
Lângă mine, se deşiră şi timpul,
Nu pleca, îţi voi spune mai târziu motivul...

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!