Înainte de început

cu 16 zile înainte de a mă naşte am auzit moartea recitând din cartea tristeţii,
vocea ei domolea orice furtună iar eu începeam să îmbătrânesc departe de viaţă.
părinţii mei petreceau alături de personajele lui Charles Dickens,
îmi căutau nume printre eroi imaginari, în lumea celor închişi în apatia trecutului.

toamna râdea dansând goală în noaptea brumată...

mâinile mele nu aveau puterea de a deschide uşa durerii,
a trebuit să ascult până la capăt disertaţiile morţii.
am luptat fără să pot vedea lumea nouă ce se năştea în faţa ochilor mei
mi-au stat alături spiritele templierilor neîngropaţi.

şi toamna râdea, râdea...

apoi venit Dumnezeu să îmi mângâie neputinţa,
mâinele Lui s-au odihnit o clipă pe sufletul meu.

poezie de Eduard Dorneanu (8 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela de toamna

patru ani am călărit alături de sfinţi decapitaţi între un oraş sfânt şi o iubire interzisă,
orele mi s-au părut fără de sfârşit,
minutele ţi-au săpat morminte în sângele meu otrăvit de atâta aşteptare.
şacalii deşertului au încercat să îmi trimită sufletul în iad
dar eu mi-am acoperit durerea cu semnul întors al mantiei albe
şi am mers mai departe.

am şchiopătat doar în faţa focului sacru.
acolo genunchii s-au frânt în cea mai frumoasă rugăciune din lume.
îngerii mi-au biciuit credinţa cu cravaşe de lumină şi cuvinte însângerate,
durerea mi-a închis ochii şi mi-a deschis braţele,
în numele Tău.

apoi a venit toamna
iar Johannes Larmenius
a reaprins candela de argint.

poezie de Eduard Dorneanu (28 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru ani am călărit

patru ani am călărit alături de sfinţi decapitaţi între un oraş sfânt şi o iubire interzisă,
orele mi s-au părut fără de sfârşit,
minutele ţi-au săpat morminte în sângele meu otrăvit de atâta aşteptare.
şacalii deşertului au încercat să îmi trimită sufletul în iad
dar eu mi-am acoperit durerea cu semnul întors al mantiei albe
şi am mers mai departe.

am şchiopătat doar în faţa focului sacru.
acolo genunchii s-au frânt în cea mai frumoasă rugăciune din lume.
îngerii mi-au biciuit credinţa cu cravaşe de lumină şi cuvinte însângerate,
durerea mi-a închis ochii şi mi-a deschis braţele,
în numele Tău.

apoi a venit toamna
iar Johannes Larmenius
a reaprins candela de argint.

poezie de Eduard Dorneanu din Sublimare (2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.

aforism de Ionuţ Caragea din Sindromul nemuririi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boala râsului

S-a născut dintr-un hohot de râs.

Când părinţii au trebuit să îi arate lumea
El a început să râdă în faţa fiecărui lucru,
Până la soare.
Şi a fiecărui cuvânt,
Până la infinit.

La şapte ani încă nu se oprise din râs
Şi doctorii l-au trimis la şcoală.
Profesorii i-au arătat cartea de fizică
Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă.
La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.
La geografie, la tălpi.

Atunci doctorii i-au recomandat trei femei
Demne de acest nume,
De care să se-ndrăgostească,
Dragostea intrând în profilaxia liniştii.
Cum să vă spun?
Pe prima a iubit-o-n hohote,
Pe a doua a zâmbit-o,
Cu a treia s-a-necat de râs.

Atunci doctorii i-au prescris moartea,
S-o ia o dată în viaţă
Şi după aceea câte o linguriţă
Din trei în trei veşnicii.

Dar şi în mormânt
El tot mai continuă, şi azi, să râdă.

Până acum a fost mutat în vreo
Şapte cimitire
La cererile repetate
Ale răposaţilor.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râdea seninul

Râdea seninul cu rouă
Într-un târziu zăpăcit,
Clipa despica in două
Un orizont răvăşit.

Noaptea năştea dimineaţă
Cu-aura scăldată-n crâmpei,
Steaua căta dulcea şoaptă
Într-o aromă de tei.

Dorinţa m-apasă nebună,
Tăcerea din mine zboară:
– Ah, viaţă, robul din mine
Oglindă prin tine se vrea!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mantia albă a vântului

moartea s-a mutat în oglindă, alături de imaginea ta.
păreaţi două surori gemene pierdute în nerăbdarea timpului.
tu îmi spălai sabia cu lacrimi prefăcute şi incantaţii învăţate de la druizii străbuni.
cu ochii închişi de durere am spart în mii de cioburi imaginea divină
şi de atunci pământul ne-a acoperit visele.

călătoresc prin lume în căutarea celorlalte cuvinte sacre.
am navigat pe oceane, am străbătut cărările marilor munţi.
ţi-am strigat numele în faţa altarelor de sânge ale unor popoare dispărute.
vântul mi-a ţinut în mâinile lui inima rănită,
dar nu te-am regăsit.

pe urmele mele moartea a sădit florile negre ale tristeţii,
anotimpuri incerte mi-au amanetat tinereţea unor zei fără aripi.
strângând în palme cioburile unei neîmplinite iubiri,
am desenat pe mormintele tuturor celor ce s-au sinucis,
un cer pentru doi.

corbul din turnul de piatră m-a urmat pretutindeni,
până la marginea ultimei speranţe
şi chiar dincolo de ea.

poezie de Eduard Dorneanu (12 octombrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie

Iubirea lor era-nfocată -
El hoţ şi ea o dezmăţată.
Când el venea cu prada, ea
Din toată inima râdea

Ea ziua colinda hai-hui
Şi noaptea sta la sânul lui;
Dar, iată-l prinseră curând;
Femeia sta la geam râzând.

Prin alţii ei i-a spus: "Aş vrea
Să vii pân' la-nchisoarea mea,
Că dorul mi-e nespus de greu."
Ea dând din cap râdea mereu.

Fu pus în ştreang la ora şase,
La şapte îl înmormântase;
Dar ea la opt prin lupanare
Râdea mereu golind pahare.

poezie celebră de Heinrich Heine (2000), traducere de Ion Bentoiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octombrie

am aşteptat de partea cealaltă a cerului un semn de la Tine,
timpul trecea greu,
poeziile scrise cu sânge adunau în jurul lor ochii animalelor de povară.
în fiecare zi albastrul singurătăţii îmi desena buzele Tale,
soarele râdea de jocul nostru copilăresc,
râdea.

sinucigaşii treceau pe lângă mine negându-ŢI existenţa,
imaginile lor păreau ceva între binecuvântare şi incest.
cu faţa întoarsă către lumină am continuat să scriu rugăciunile de piatră
ploile m-au binecuvântat cu nebănuite dureri.
luna plângea uimitâ de tristeţea unei copilării retrăite la nesfârşit,
plângea...

inelele fuseseră pierdute pe drumul durerii ce ducea către Perigueux
cuvintele noastre nu mai pot schimba nimic dintr-o hotărare luată în pripă.

poezie de Eduard Dorneanu (6 octombrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau şi mă întreb

încercam să îmi acopăr sufletul cu o haină scumpă
dar lacrimile-mi ieşeau pe la cusături
şi lumea privea dar nu-mi înţelegea urmele

am zis apoi că o haină simplă nu va da de bănuit
dar iubirea se destrăma ca tivul nefăcut
şi lumea râdea de neterminarea mea

m-am acoperit cu o pânză veche
dar sufletul meu se strecura printre petice şi găuri
părăsindu-mă asemeni vântului prin sălcii

mi-am acoperit uitarea cu o tăcere
şi viaţa gemea trăgându-şi sufletul cu greu
oare dincolo o fi aprins cineva o candelă
sau trebuie să bâjbâi căutându-mi sufletul?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lady Blues

m-ai învăţat să dansez pe cerul înstelat şi plin de speranţe fără temei,
paşii noştri au cutremurat carnea zeilor,
au răscolit amintirile tuturor amanţilor legaţi de promisiuni imposibil de respectat...
de mână cu tine, timpul s-a scurs cu totul altfel.
zilele au fost lungi iar nopţile incandescente, având gustul şampaniei amestecate cu sânge.

m-ai învăţat să cânt în preerie când animalele îşi căutau pereche iar oamenii îşi alegeau mormânt.
vocea mea a răsunat puternică, ca un fragment din armonia absolută a durerii.
ploile au încercat să ne şteargă paşii ca un duşman fără scrupule, fără onoare,
cântecul nostru s-a aşezat ca un covor fermecat între iubire şi banal
iar moartea a plâns nefericită pentru că îmbrăţişarea ei nu e de ajuns.

m-ai învăţat să te iubesc într-un fel în care nu voi mai putea iubi pe altcineva.
cuvintele bluesului ne-au legat tinereţea de o cauza pierdută.
de aceea toamna vine cu miros de gutui ascunse în sânul tău
şi frunzele îşi ascund culoarea departe de iubirea mutilată de timp.

la sfârşitul unei zile în care nu eşti,
ridic un alt castel de nisip,
departe de tine.

poezie de Eduard Dorneanu (19 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima de cântec

S-o luăm pe rând!
Palmă, ochi, lacrimă..
Moartea râdea
şi plângea şi tăcea
şi cânta.
S-o luăm pe rând zicea bătrânul
S-o luăm pe rând copile!
şi râdea în palmă
şi plângea din ochi
şi lăcrima copilul
ce lăcrima
din palmă...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna a venit

Cade frunza de pe ram
Un vânt bate puternic la geam,
Dar eu de nimic teamă n-am
Căci pe tine alături, iubito, te am.

Pe cer norii tot mai des se adună,
Vremea e mai mult rea, decât bună,
A venit tomna cu a ei
Frumoasă şi colorată cunună.

Soarele nu mai încălzeşte,
Cum nu demult încălzea,
A venit toamna, iubito,
În sufletul meu, în inima mea.

poezie de Vladimir Potlog (6 septembrie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna mea

TOAMNA MEA

Ascult vântul toamnei, ce-mi bate la uşă,
Prin anotimpul ce ce adoarme-n amurg.
Din frunze croşetez gândului, mănuşă,
Când lacrimile ploii în suflet se scurg.

Se cerne tristeţea-mi ca ploaia-n furtună,
De mila frunzei bătută şi brumată.
Doar vântul îi cântă pe-a ramului strună,
Prohod de adio, din viaţa curmată.

Presimt că toamna mi-aduce gongul morţii,
Când sufletul se scurge într-un vis profund
Şi nu regăsesc drumul vieţii şi-al sorţii,
În primăveri să mai cultiv gândul fecund.

Bruma şi frigul îmi îngheaţă privirea
Şi-adeseori rămâne ideea-n condei.
Iar timpul pecetluieşte amintirea
Pe papirus legat cu firul legendei.

Maria Filipoiu

poezie de Maria Filipoiu
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Impuls

Impulsul momentului
Stăruie şi acum
În amintirea mea.
Pasul făcut necondiţionat,
Încărcat cu dăruire
Alimenta un foc lăuntric
Fără viitor...
Doar cu strălucirea unei clipe!
In urma lui,
Tinereţea râdea fericită!
Raţiunea deschide aripi
Şi merge mai departe...

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui. Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i râdea şi stelele de frumoasă, îl priimiră cu mare bucurie; şi, urcându-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, până se istoviră.

Petre Ispirescu în Aleodor împărat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoapta dimineţilor risipite

aşa cum ţi-am promis înainte ca o stea să îţi poarte numele şi tristeţea,
ţi-am aruncat cenuşa din urnă în apele oceanului purpuriu al durerii.

nu am ştiut cum şi în ce fel să îţi pomenesc numele acolo unde oamenii îl caută pe Dumnezeu,
am lăsat doar orga să îmi taie felii din suflet
răscolind amintirile.
privirile copiilor ce aşteaptă să devină bărbaţi mi-au spălat părul de sângele tău
iar nerăbdarea fecioarelor ce îşi doresc mutilarea sufletească
m-au înălţat deasupra sentimentului culpabilităţii absolute.

rănit de spinii trandafirilor furaţi de pe mormintele mamelor fără copii
Iisus şi-a rezemat suferinţa de umărul lui Philippe de Milly.

când va sosi toamna voi căuta cel mai înalt copac din pădurea nebună,
din el voi sculpta o cruce cu o mie de braţe şi un singur Dumnezeu.
umbra ei îţi va păstra numele până la sosirea cocorilor,
până atunci.

despre întunericul ce te-a închis într-o colivie de pământ
e prea târziu să îţi vorbesc...

poezie de Eduard Dorneanu (25 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna ca o frustrare

a venit toamna ca o frustrare
simte-i regretele într-un amurg
ascunde-i pudoarea
sub absenţa rochiei tale
sau chiar într-un sărut ceva
mai lung

a venit toamna ca o insinuare
îmbracă-te cu o câmpie de bronz
cu o ceaţă
cu ceva
încearcă să-i aduni roua cu buzele
sau sub pleoape
în odaia ta

încearcă să strângi cu mâinile deşirate
umbra cocorilor din viaţa mea
într-o clepsidră de piatră
într-o oală de lut
sau în poala ta

a venit toamna într-o cămaşă intensă
încearcă să umbli în vârful degetelor
prin sufletul meu
printr-o pădure mare cât o tristeţe
ori prin duhul ei

a venit toamna pe numele tău
ca o flacără tremurând
calcă uşor printre torţe de arbori
ca printr-un templu arzând
aleargă goală prin iederă
ori mai lin pe pământ

pluteşte şoptit ca făptura unei frunze
întâmplător
în patul meu căzând
să pot înţelege sensul
şi foşnetul clipei
luată de vânt

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gothic 17

stai lângă mine,
vin valurile să ne despartă nefericirea în părţi inegale,
stai lângă mine.

nu te întrista,
anotimpurile îţi vor mutila faţa cu zile mohorâte.
apocalipsa e încă departe de coliba noastră,
întâi vor veni să ne fure visele profeţii mincinoşi,
apoi ne vom vinde copiii nenăscuţi unor ursitoare de sticlă.
stai lângă mine,
vin vânturile să ne dezbrace pomii de lumină,
stai lângă mine.

nu dispera,
culorile se amestecă
pe petecul de cer rămas nepângărit.
vom alerga goi printre focurile aprinse de centauri
mă vei simţi în tine ca pe o a treia inimă
bătăile ei îţi vor schimba numele, sângele, viaţa.
stai lângă mine,
vin cei morţi să ne citească din cartea durerii,
stai lângă mine.

eşti aceeaşi şi niciodată tu...
stai lângă mine...

poezie de Eduard Dorneanu (30 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit.

Charles Dickens în romanul Marile speranţe
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răbdare

Răscoleşti ghemotocul de ore aruncat, întâmplător,
într-un an ce părea că nu se mai termină
Timpul căpătase ochii făţarnici ai iluziei
ce râdea spre visul despletit la cumpăna vieţii,
destrămându-se, neobservat, deşi aceeaşi melodie
se auzea tare pe fundalul gol al aşteptării.
Răbdare! N-a venit încă Toamna, gătită,
cu struguri brumaţi în plete şi-n ore,
nici noaptea nu mai trimite spre zori
parfum de regrete, petale şi ploi.
Răbdare! Grăbindu-mă, am căzut
spre cealaltă margine a orei
şi mi-am lovit inima, şi sufletul, şi trupul
pe care s-au rostogolit curcubee,
şi primăveri reci, şi lacrimi împietrite
în drum spre mâine.
Răbdare! Am ţesut ziua din stele
prea repede, prea repede,
de frică să nu se trezească uitarea
cusută cu fir de mătase în Vinerea Mare.

poezie de Lucreţia Ionescu Buiciuc
Adăugat de Lucreţia Ionescu Buiciuc
Comentează! | Votează! | Copiază!