La moartea lui Eliade

Tăceţi! Cearta amuţească - E-o oră grea şi mare
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind,
Când prin a vieţii visuri - oştiri de nori - apare
A morţii umbră slabă cu coasa de argint.
Tăceti! Cum tace-n spaimă a Nordului popor,
Când evul asfinţeşte şi dumnezeii mor.

Aducaţi-vă aminte de-acele nalte poze
De frunţile-n lumină a vechilor profeţi,
Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi roze
Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreţ
Şi-n fruntea unui popol pierdut în chin - e Moze,
Şi sufletul lui mare, adâne şi îndrăzneţ,
Prevede că din sânul pierdutului popor
E viitorul lumii şi-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine,
Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri,
Corpul i-1 poartă-ntregul pustiu fără de fine,
O ginte-ntreagă poartă a lui învăţături,
Ca-nmormântată-n secoli cenuşa lui rămâne,
Dar spiritu-i sfăramă înalţii, vechii muri
De Iericho -- şi-n gânduri şi-n biblia lui scrisă
Viaţa-ntreagă mare-a unui popor e-nchisă.

Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară,
Un glas de deşteptare adânc a răsunat,
O stea a supt puternic eclipsa cea solară,
Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,
O arfă de aramă cu coarda temerară
Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat,
Ca gIasul Providenţei din stinsele decade,
Astfel s-auzi glasu-ţi, bătrâne Eliade!

O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginţii puternic viitor.
El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,
Valuri care în ceartă se scutură si mor,
Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist
În limba inspirată-a unui evanghelist.

Inima lui cea mare menită fu de soartă
Să nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat,
Alstfel în fundul negru, adânc din marea moartă,
Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,
Vulcan puternic, care cutremur în el poarta,
Cu razele-i de flacări ar fi acufundat,
Pân' ce deodată mândre, gândirile-i irump
Pin undele greoaie, pin apele de plumb.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când marea...

Când marea turbează de valuri împinsă
Şi-şi scutură coama de spume şi vânt,
Cînd nori-alung ziua din lumea cea plânsă,
Când tunete cânt,

Atunci printre nouri, prin vânt şi prin unde
O rază de aur se toarce uşor
Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde
Prin vânt şi prin nor.

Ce caută raza din ceruri venită,
Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,
Ce caută-n mare, în noaptea-i cemită
Und' razele pier?

În fundul cel umed al mărei turbate,
În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar,
Luceşte o steauă în piatră schimbată,
În mărgăritar.

E-amantul a stelei ce palidă trece
Şi-aruncă prin nori a ei rază de nea,
E-amantul căzut dintre stele, ce rece
În mare murea.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba română

Limba română s-a născut, n-a fost găsită,
s-a format rotundă şi bogată, nu se învaţă şi nu se uită,
e vie şi molipsitoare în faţa unui altar la închinat.

Limba română e-n doină, în vorbe cu înţelesuri adânci
şi-n cuvinte dăltuite de ţărani pe obiectele din lemn,
dar mai ales în suflet unde înfloreşte şi-n pustiu
până la sfârşitul lumii.

În limba română vorbesc semnele, tăcerea povesteşte,
pune lacrimă pe simboluri, izvorăşte din carne muritoare
şi devine prin cuvânt nemuritoare şi dulce.

La umbră ascunde minciuna în amiaza adevărului,
stelele sunt mai strălucitoare pe cerul limbii române
cu luceferi, izvoare răcoroase şi limpezi
exprimă sufletul unui popor ales.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea noastră

Pe un mal pustiu de mare,
Simt cum inima mă doare.
Valuri reci mi-ating piciorul,
Gândul meu prinde izvorul,
Cel din munţi venit în vale
Aducând doine de jale...

Lungi perdele de păduri,
Aşezate-n munţii suri
Nu mai sunt... au dispărut.
Corbi au aripi de-mprumut.
Nu e jir pentru mistreţi.
Sus pe pajişti... doar scaieţi.

Şi aici la marea mare,
Unde-s margini de hotare,
Dunărea când se revarsă
Pune-n glas durerea noastră.
Peste tot este minciună...
Unde-i gloria străbună?

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu limba noastră

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea popor,
cum stelele
din cer
sunt stele
cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea pământ,
cum marea mare
este mare
cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră
şi soartă noi suntem cu ea,
cum este codru verde soartă
cu ciuta şi cu pasărea.

Din străbunei cu limba noastră
noi am crescut şi creştem, demn,
cum creşte pomul din ţărână
suită-n frunză şi în lemn.
Ci noi cu ea, cu
limba noastră,
nemuritori vom fi oricând,
nemuritori cum e Pământul
cu Soarele mereu arzând.

poezie de Dumitru Matcovschi (1 ianuarie 2000)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii - Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.

citat celebru din Mihai Eminescu
Adăugat de Simona E
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Aşa cum un om curajos înfruntă duşmanul,
Singur împotriva a sute, şi vede rânjetul Morţii,
Dar, strângând din dinţi, luptă până la sfârşit
Fără crâcnire, fără speranţă, fără ezitare, -
La fel, în tăcere, vaporul se înfige-n mare,
Tăindu-şi implacabil drum prin noapte.

Lumina unei balize-n depărtare
Sclipeşte printre valuri ca o stea!
Dar nu-i nicio stea-n întunericul de sus!
Plescăitul apei la prova – şi, dedesupt, lumina rea
A unor limbi de foc, asemeni unor scântei ucigătoare. Dincolo
Tăcerea şi noaptea.

Stau lângă copastia de la pupa,
Singur în beznă şi-n spulberarea de ceaţă şi de stropi reci,
Simţindu-mă eliminat cu totul, scufundat în noapte şi-n mare,
Făcut una cu năvala aceea fără sunet de paşi,
Lăsându-mă, ca un catarg în derivă, purtat implacabil
De val în noaptea mare.

Fără teamă, fără dorinţe,
Fără-a simţi ceva – mai puţin poate-o durere surdă undeva-n inimă –
Fără- a mă întreba încotro se-îndreaptă vaporul,
Conştient ca-ntr-un vis de umezeală şi-întuneric,
Cum şi de forma abia conturată care, evazivă, se pierde
Pretutindeni dincolo de frontierele nopţii.

O, iubire, cum am ajuns aici?
Trebuie să mă trezesc lângă tine şi să zâmbesc acestui vis?
Vis care mă strânge-atât de puternic, încât nu mă pot mişca, nici trezi!
O, iubire! O, iubirea vieţii mele, găsită doar pentru a te pierde!
Sufletul meu lansează peste ape-un sălbatic strigăt inarticulat,
Asemeni ţipătului unui pescăruş înghiţit de noapte.

Ceaţa se trage mai aproape. Baliza
Dispare-n urmă. Zgomotele monotone-ale mării
Se sting în burniţa sărată cu o abandonatoare, indiferentă cadenţă.
Iar tu, iubire, şi marea zvâcniţi împreună-n creierul meu,
În vreme ce vaporul plonjează înainte,
Continuându-şi drumul prin noapte.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când oameni răi

Când oameni răi vor arunca
Cu pietrele în tine,
Omule, nu te văita.
Ia aminte de la mine!

În viaţa ce am avut
Multe pietre am primit.
De căzut, nu am căzut.
Am rămas drept, neclintit.

Niciodată nu uita
Că tu eşti mult mai puternic,
Decât orice piatră grea
Aruncată de-un nemernic.

Când piatra loveşte-n tine
Ca un bumerang se-întoarce,
În cel de la care vine.
Astfel, dreptate se face.

poezie de Dumitru Delcă (6 martie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea lui Neamţu

Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el dă acuma samă
Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer.

Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, să-1 depunem în pământ.

Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat?

Si-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,
De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum,
Şi imaginele-s şterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există) pintre nori îşi face drum.

Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viaţa? Că-i-martiriu să trăieşti:?
Ai ştiut tu cum că moartea a un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti?

De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe când noun-ncă viaţa e o cifră nenţeleasă
Şi-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Napoleon

Cerul bolnav d-astrele lui rănit fu,
Semne numai mari ale vremei gloriei,
Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n
Corsica gravă.

Şi în jurul vieţii tale-ncepute
Negru-oceanul mişcă lumile de valuri,
Arătând duios puterile, geniul
Singurătăţii.

Dai oceanul, ce singur de o mie de evi e,
El a fost proorocul căilor tale,
Numai cu dânsul în viaţă samăn avut-ai,
O, imperator!

Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine,
Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,
Indiferentă stai, nemişcată şi mare,
Frunte de marmot.

N-ai admirat nimica în scurta ta viaţă,
Nu piramidele vechi în jurul cărora
Te-au văzut renviat din noaptea veciei
Jupiter Ammon.

Nu, de-a Nordului mari pustii de zăpadă,
Unde purtat de vânt prin ruine de gheaţă
Tu auzişi strigarea nebună de secoIi
Mândrului Odin!

Peste pământ ai mişcat a popoarelor valuri,
Mândru, bătrînul titan în încunjur de soare
Poartă războaiele tale ca pete pe manta-i
Şi-a ta cenuşă.

Nu te-a mirat nimica... Doară ca zeii
Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,
Până când trezit din mirarea adâncă
Te-ai văzut singur.

Şi din nou privit-ai atunci în oglinda-ţi,
În oceanul bătrân ce îşi mişcă-a lui apă,
Furia lui îndrăzneaţă, puternică, mare indiferentă.
Ai murit tu? Lumea şi astăzi n-o crede
Înfăşurat în mant-ai coborât piedestalul
Ş-amestecat în popor l-au mişcat cu putere
Ochii-ţi imobili.

Apoi sătul de icoana-ţi de tine singur,
Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,
Ai resuit piedestal-ul şi iarăşi imobil
Stai printre secoli.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1874)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaiah Beethoven

Mi-au spus că mai am trei luni de trăit,
Aşa că m-am târât până la Bernadotte,
Unde am rămas lângă moară lungi ore,
Acolo, lângă locul unde apele se adună freamătând în adânc,
Deşi par să stea nemişcate:
O, lume, aceasta eşti tu!
Doar un ochi larg de apă pe cursul fluviului,
Unde Viaţa priveşte în jos şi noi ne bucurăm
Că ea se oglindeşte în noi, şi astfel visăm
Şi curgem apoi mai departe; dar când vrem iarăşi
Să-i vedem faţa, iată, câmpul de bumbac
Şi luncile unde ne revărsam
Într-o deltă mai încăpătoare!
Dar aici, lângă moară, castelele norilor
Îşi transferă formele în apele adormite,
Iar noaptea peste podeaua de agate
Se revarsă văpaia lunii, sub ochii mei
În mijlocul pădurii încremenite, a cărei tăcere este spartă
De sunetul unui flaut venind dinspre cabana de pe deal.
Pe urmă, când am ajuns să zac la pat
Slăbit şi cu dureri, învăluit în vise,
Sufletul fluviului a pătruns în inima mea
Şi puterea adunată acolo îmi transporta sufletul,
Atât de repede încât parcă stătea pe loc,
Peste oraşe de nori şi pe sub sfere de argint
La ora transfigurării lumilor –
Până când am văzut licărind trompete
Deasupra temeliilor, dincolo de Timp.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

limba unui popor

Limba unui popor este expresiunea şi totodată instrumentul gândirii sale.

definiţie celebră de A.D. Xenopol
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul de foc

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Şi-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Pluteşte cu norii împinşi de furtună
Spre zări neştiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Şi pare, pe cer, pescăruşul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieşit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieţii vrea sufletul scrum.

Se-aşează pe-o stâncă ieşită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescăruşul de foc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul lui Ştefan cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum universu-n stele...

Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară,
Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit,
Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară
Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit.

Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Şi-n fruntea mea oglindă a lumilor senine,
Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simţirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim… noi?

Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată:
Demult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste vreme - lui Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ,
Când trec seară de seară,
Îmi pun în buzunarul stâng
O floare - albastră, rară,

Iar blânda lună, peste deal
Aşterne umbre fine
Tot repetând iubirii-n şoaptă:
"Rămâi, rămâi la mine!"

Şi dacă stele bat în lac,
Lumina lor mă arde.
Pe lespezi triste de pământ,
Un suflet întins şade...

Adânc, în codrii de aramă
Aud glasu-ţi divin.
Eşti tu oare? Nu eşti tu.
E umbra lui Călin...

Cutreier prin pădurea toată.
Aştept, dar nu mai vine!
Luceafăr blând, nemuritor,
Coboară tu la mine!

Şi umple-mi de lumină viaţa,
Pe deal, seara când lasă
Iubirea să îmbrace-ncet,
A lunii grea mătasă!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balcic

aici e o mare şi este un calm.
plouă numai torenţial.
soarele abia dacă iese. din când în când şi doar
în şlapi aburinzi chinezeşti -
iubita mea, asta eşti: o
mare de tristeţe la mare, la
mare depărtare! voi veni:
în curând
se fac o mie de ani de
când apele se despart iar popoarele
aleg să rămână unite, iubito
în faţa destinului nostru
(hai nu mai fă ochii mici, tonitza nu ar putea
picta o astfel de creatură...)
care este uitarea -
când peste poate, când
vorbind în scris cu rămarul armand
numaidecât
peste (n)umăr. de
mici crochiuri cu tătăroaice
prin perdele de apă
frenetică

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!