Un stârv

Domnului Charles Baudelaire
Într-o grădină-a verii ucise-ntârziam
cu tine, sub cupole aproape să se rupă
însângerând în unghii gutuile din ram
ca înainte parcă, de dragoste. Şi după.
Livada cunoscută, alene se turcea.
goi, pepenii în vrejuri roteau lucite fese,
iar trandafirul galben, ce se usturoia
în stratul de legume, printre cârciumărese
Părea o rană nouă în carnea unui măr
cu supărare suptă de musca-odalisca
şi mii de răni, rubine, se zugrăveau sub zări
ca-n coviltirul verde al carelor de Lipsca.
Căzu o pară-n fânul în calea noastră strâns
ce-şi pâlpâie, rotundă, de băieşiţă, crupa
cu pielea spintecată de dâre lungi, de plâns
ca dârele tristeţii ce cariază cupa...
Mari sâni de bube, strugurii verii, în ciorchini,
chemau din teci de zahăr miasmele şi viermii
şi se sculau, destinse, amare rădăcini
întunecând livada în vecernii...
Îţi aminteşti de stârvul, al veştedei gutui?
Sticlea, mălai de oase, ca stârv al unei hârce,
Întredeschise coapse ivea, copturi verzui
de piersică ajunsă sub boturi de năpârce.
Aromele defuncte duhneau cu duh schimbat,
dospeau, domnind în cojile rănii, ca-n cochilii
în craniul orb, al fructei de ploaie despicat.
cu puturoase mirturi şi putrede vanilii.
Un stârv. Al sevei, poate, al apei-ţintirim?
Aş vrea să-ţi amintească fluidele tipare
ale iubirii-atinse de declin
care rămâne vie în noi. Nepieritoare...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Livada crucilor

Mi-am intoxicat casa
pentru un zâmbet cu data expirată
îmi plâng degetele cu humă
zgârii carnea pereţilor
în unghii rămân doar iluzii
moartea îmi ţine jurnalul
scrie ultima filă
sentinţă fără drept la recurs
voi fi abandonat în decolteul naturii
o rădăcină în livada crucilor

poezie de Relu Cazacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Villonească

Culori borţoase, deşuchete.
(din frunză cursă şi rachiu)
alb îl purta în trup pe verde,
rosu mişca-n potrocaliu.
culori strivite de sărutul
oraşului de-un veac surpat
îmi amintiţi de începutul
unui amor neruşinat.
El, fruntea îşi târa să-şi culce
în degetele-evantai
cu unghii de zăpadă dulce,
dar nesolubile în ceai,
şi. nu e nimeni să-l disculpe.
ani, şaisprezece, tăinuia
în arcul unor groase pulpe
ca în părăginiri de stea.
Îmbrăţişări usturoiate,
mişcau un sânge vechi în trunchi,
stârnind făpturile culcate
în uriaşii ei genunchi.
Trupul mai leneş ca nisipul.
ca roşu în portocaliu,
purta sub pielea roasă, chipul
frumoaselor de mai târziu.
Femeia le ivea, sculate,
din măştile de fum şi fard
în vreme ce abandonate
culorile năşteau sub gard.
(O, cum ştia să mai dezmierde
gura femeii-ţintirim!)
Alb îl năştea, pe verde. Verde
alt alb năştea, nelegitim.
Galben copil cădea din galben,
albastru, smuls din violet,
ca între fire de păianjen
în negru se topea, secret.
Pâine. altoită cu caisă
sânii-i ştia, tremurători,
cu pleoapa mâinilor deschisă
cel nărăvit întru culori,
şi încerca să se ridice
din veşnic pângărita stea,
dar carnea coapselor complice
pân' la surâs îl îngropa...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţătură

Să beai un ceainic plin cu galbeni fluturi,
înhamă casa la bătrâna salcă
şi aminteşte-ţi vechile săruturi
care, desculţe, carnea gurii-ţi calcă.
Cu litere ce curg din cărţi te spală
şi mâna-n iarba moale ţi-o răstoarnă
cât arde-n zări statuia verii, goală
şi cât respiri, nepodidit de iarnă...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge, ningere, ningerime

Ninge suav,
ninge blând.
ninge feroce;
ningere cu funii de spânzurători
ningere carnasieră
cu toiege de orbi
(toiegele orbilor, fluturii)
ninge cu capete avortate, de floare,
ninge cu ziare zdrenţuite,
ninge cu muzici de cimbale,
ninge gros, grohăit,
ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,
ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele
bărbaţilor singuri, din trenuri singure,
ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,
ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea
perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,
ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii
ninge ca-n odaia risipitorului
ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă
de parcă ar vrea să vadă cum moare,
ce moare.
Ninge cu dinţii de lapte
ai îngerilor...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rit

Acest tipar de carne-mi mai îndură
dogite oase, vreascuri de strânsură
şi nervii-ierbi de marmură în temple.
Tot ce-i april în mine se-nsptemvre...

Târziul e-al iubirii ne-ntâmplate
şi-al hanului în care n-ai rămas,
al diligenţei ce-n potcoave bate
sub ulmii vechi, fântâna de popas.

Şi-mi se smereşte, singur, versul până
să fie vers şi cu bătrână mână
încerc să-l fac să fie, să rămână,
duminecă să-mi pară săptămână...

Septemvre, copt, în fânul strâns căzu
devălmăşindu-şi blânda sare cu
o lacrimă ce plouă
şi eşti tu...

poezie clasică de Gheorghe Tomozei din O oră de iubire (1977)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învâţătură

Să beai un ceainic plin cu galbeni fluturi,
înhamă casa la bătrâna salcă
şi aminteşte-ţi vechile săruturi
care, desculţe, carnea gurii-ţi calcă.
Cu litere ce curg din cărţi te spală
şi mâna-n iarba moale ţi-o răstoarnă
cât arde-n zări statuia verii, goală
şi cât respiri, nepodidit de iarnă...

poezie de George Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet pentru Iulia

O, Doamne, am şi eu un eu al meu,
Să cânt femeile cu nuri duioşi,
Cu coapse dulci şi sâni ambiţioşi,
Născute-n astrograma unui Leu...

Şi-aş aborda, oricând, orice traseu,
Ca să-ţi sărut genunchii preţioşi,
Ah, Iulia, şi ochii-ţi vii, frumoşi,
Şi tot ce ţi-ai ascuns pe sub jerseu!

Irişii tăi, când albăstrii, când verzi,
Râvnesc întru fioruri lungi, complete,
Fiindcă-adesea-n mine te desmierzi

Şi-ntru privirile-mi de doruri bete,
Admit ca-n sânge tu să mi te pierzi,
Ca să-ţi recit o mie de sonete...

sonet de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cupa fericirii

Pe oglinda lacului singuratic

sub strălucirea lunii

a înflorit un nufăr alb

din cupa fericirii

priveam înmărmurită

iubirea prefăcută în esenţă

atât de pură şi de sfântă

tăcere şi lumină

este natura

desăvârşind zilele verii

parfum învăluitor

plutea pe valuri,

din liniştea adâncă

părea că timpul,

nu există...

splendoarea unei clipe

ce înviorează zorii

după nopţi ascunse.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet pentru Iulia

O, Doamne, am şi eu un eu al meu,
Să cânt femeile cu nuri duioşi,
Cu coapse dulci şi sâni ambiţioşi,
Născute-n astrograma unui Leu...

Şi-aş aborda, oricând, orice traseu,
Ca să-ţi sărut genunchii preţioşi,
Ah, Iulia, şi ochii-ţi pururi luminoşi,
Şi tot ce ţi-ai ascuns pe sub jerseu!

Irişii tăi, când albăstrui, când verzi,
Râvnesc întru fioruri lungi, complete,
Fiindcă-adesea-n mine te desmierzi

Şi-ntru privirile-mi de doruri bete,
Admit ca-n sânge tu să mi te pierzi,
Ca să-ţi recit o mie de sonete...

sonet de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept şi azi

Te-am aşteptat cu focul din priviri
aprins mereu ca-n nopţile de veghe,
cu inima-mbrăcată-n trandafiri
cu spini, în loc de mătăsoasă zeghe.

Sângele ce picura din răni
croia spre tine înroşită cale
ce-ar fi umplut nesăţioase căni,
să bem în cinstea întâlnirii tale.

Şi aşteptam îndepărtata clipă,
topindu-mă din ce în ce în mine,
ca un vulcan, ce flacăra îşi ţine
să nu răneasc-a timpului aripă.

Dar aşteptările fiind în van,
încerc să uit promisiunea mută,
Beau singur toată cupa ne-ncepută
în care-ncape, poate, un ocean.

Şi liniştit, primesc din nou scânteia
ce-mi luminează calea de urmat
în care nu-i stăpână doar femeia,
şi-aştept şi azi, ca-n clipa ce-a zburat.

poezie de George Ioana din Zborul. Vis şi destin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare pentru răni

Scrisoarea mea e de ulei, femeie,
ulei din candele, ulei din căni,
ţi-o scriu ca să-ţi mai treacă întristarea
ţi-o pun pe amintire şi pe răni.

Sunt preotul care oficiază
întemeierea unui nou balsam,
scrsoarea mea să-ţi risipească noaptea
şi să-ţi arate astăzi cum eram.

Vei asfinţi şi tu că prea te mistui,
ţi-o spun uşor, dar mă topesc întreg,
ulei scrisoarea mea pe răni să-ţi fie
şi să citeşti în ea că înţeleg.

Cu tine printre candele să iei
scrisoarea mea de rană şi ulei.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rezervaţia de zimbri (1982)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge, ningere, ningerime...

Ninge suav,
ninge blând.
ninge feroce;
ningere cu funii de spânzurători
ningere carnasieră
cu toiege de orbi
(toiegele orbilor, fluturii)
ninge cu capete avortate, de floare,
ninge cu ziare zdrenţuite,
ninge cu muzici de cimbale,
ninge gros, grohăit,
ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,
ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele
bărbaţilor singuri, din trenuri singure,
ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,
ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea
perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,
ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii
ninge ca-n odaia risipitorului
ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă
de parcă ar vrea să vadă cum moare,
ce moare.
Ninge cu dinţii de lapte
ai îngerilor...

poezie de George Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spiritul verii

Sunt spiritul verii...
Dansul fluturilor de noapte
Mi-a trezit visurile spre care
Alergam mânuită de sforile timpului, în zig-zag.
Vara îmi poposise în prag...
Am decupat din curcubeu culoarea roşie
Şi am pictat Soarele.
Şi s-a prelins în sângele meu
Răsăritul după care tânjeam.
În galben am înmuiat evantaiul de spice
Apoi am decupat inocent,
O picătură de violet
Pe care am ascuns-o-n cuvânt.
Am simţit viaţa cum se spulberă-n vânt
Şi se scurge-n cuvânt –
Vibraţia unui cânt
Risipit în inima mea.
Poate era dragostea...
M-am temut de verdele straniu
Aşa cum mă tem de uraniu.
Oranjul l-am strâns în palma mea dreaptă,
Dar nu mi-a fost de ajuns.
Timpul nu iartă...

Mi-am pus speranţa indigo în sacou.
Devenisem erou în poveştile de capă şi spadă.
Viaţa devenise o artă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu

era o noapte înaltă, după cât de uşor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânşi pe stârv,
am închis ochii aşteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzuraţi, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
şi nu mă voi despărţi de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiţii oraşului.

de un prost-gust desăvârşit,
împăratul mi-a spus:
poţi să scrii un cântec şi mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
braţe de oameni şi tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înşele privirea,
ceea ce mi se părea de neînţeles.

ospăţul nu începuse fără semnul în care lumea
îşi punea mari speranţe,
focul îşi trecea limba pe feţele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte şi cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca şi cum aş fi ignorat
înţelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuţea,
şarpele nu părea să ştie să mintă.

într-adevăr, nu părea.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii

Aş vrea să pot să-ţi cânt, să fiu cu tine
acolo unde ploaia se opreşte
şi soarele, în suflet, îmi zâmbeşte,
dar nu pot azi. Nu voi putea nici mâine.

Nici tu nu poţi. Te văd mergând prin ploaie
atât de tristă, dar atât de calmă,
încât prin mine, gândurile, valmă,
se-adună-n lacrimi ce se scurg, şiroaie.

Voi revărsa tristeţea pe-o chitară
atunci când mâinile vor fi în stare
şi nu vor tremura ca-n ziua-n care
am vrut să fac surâsul să-ţi apară.

Îţi voi cânta, cu lacrimi în cuvinte,
aşa cum simt acum, prin vocea ploii
ce-şi plânge stropii, răspunzând nevoii
acelor ce-o aşteaptă să-i alinte,

Căci ştiu că-ţi vei întoarce-atunci privirea
iar norii vor pleca spre zări, departe,
luând cu ei tot ceea ce împarte
în două, inimi ce-şi doresc iubirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare satisfacţie o ai când culegi roade din livada îngrijită de tine, când te poţi hrăni cu legume din grădina pe care ai udat-o şi săpat-o cu sudoare.

citat din Elena Stan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farmecul ciudat al verii trecute

Farmecul ciudat al verii trecute,
Când femeia felină mă legăna în plasa ei
Şi eu adormeam ca într-un hamac, şi îi visam
Picioarele lungi, mătăsoase.
Farmecul ciudat al verii trecute,
Când femeia mă înfăşura
În părul ei care mirosea a rozmarin, a miere,
A dafin şi a scorţişoară. Dacă pot spune
Că am fost fericit e pentru că am trăit această vară,
Urcam drumul în serpentine până la marginea unei păduri
Şi ne aşezam în iarbă. Îmi ţinea capul în poală
Şi îmi cânta un refren pe care îl ştiu din copilărie.
Avea o blândeţe nesfârşită, îmi atingea pleoapele,
Mă muşca de colţul urechii. Îi simţeam picioarele,
Îi simţeam pubisul; auzeam sângele
Cum şuiera în coapsele ei, ca o arteziană în carne.
Simt şi azi farmecul ciudat al verii aceleia,
Femeia mă legăna şi aveam senzaţia că mă nasc din nou,
Că aş putea să încep o viaţă nouă.

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei malabreze

Ai glezna, ca si mana,subtire, solduri pline
Ce chiar pe cea mai mandra dintre albe-ar prinde-o bine;
De trupul tau artistii se-ndragostesc nebuni;
Mai negri decat pielea ti-s ochii, mari si buni.
Desculta toata ziua in voie pleci si vii.
Si-ngani domol vreun cantec ce numai tu il stii.
Iar cand coboara seara cu haina purpurina
Iti culci alene trupul mladiu pe rogojina
Si visurile tale de colibri sunt pline
Si vesnic inflorite si gingase ca tine.

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de CristiB.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strugurii

Când strugurii se coc, fără-ndoială
Că vrei să spargi o boabă între dinţi,
Şi cu dulceaţa verii să alinţi
Lumina toamnei scoasă la iveală.

Să simţi în suflet cât de greu se lasă
Frumosul trecător şi plin de sine
Într-o speranţă care mai revine
Din când în când, ca strugurii pe masă.

Butoaiele rostogolesc pe doage
Miresme dulci şi mult strălucitoare,
Păcat al unei clipe trecătoare
Când o fecioară vine să se roage.

Toamnă subţire, plină de rugină,
Mai lasă-mă să mă revolt că pleci,
Fără să ştiu anume ce poteci
Voi mai găsi umplute de lumină.

poezie de Bujor Voinea din Paradoxuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!