Lângă mare

Dis-de-dimineaţă, împreună cu câinele
M-am dus s-admir marea albastră.
Sirenele au ieşit din adâncuri
Să mă privească.

Iar fregatele de la suprafaţa mării
Şi-au întins braţele de cânepă-n fel şi chip,
Crezându-mă un şoricel
Ghinionist, naufragiat pe nisip.

Am rămas acolo până când mareea
Mi-a trecut peste pantofiori
Şi peste şorţuleţ şi cingătoare,
Şi peste corsaj, dându-mi răcoroşi fiori;

Credeam că mă va înghiţi cu totul,
C-o să dispar cum dispare-un bob de rouă
De pe mâneca unei păpădii –
Şi-atunci ne-am mişcat deodată-amândouă.

Iar ea – ea m-a urmat îndeaproape;
I-am simţit, de-argint, degetele vii
Pe glezna mea – apoi pantofii mei
S-au umplut de perle sidefii.

Am ajuns pe ţărm, era multă lume la plimbare,
Dar ea părea să nu cunoască pe nimeni din oraş;
Acolo, s-a-înclinat şi m-a privit pătrunzător,
Apoi, apoi marea s-a retras.

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zori

o colibă de o palmă
pe o stâncă cioplită în munte
clipire
un chip, un trup, o privire
doi sâni, fragezi şi goi
mă aşez în culcuşul de paie
lângă noi, amândoi
am scuturat noaptea de pe umeri
deschizând ochii apoi
priveam sânii tăi albi
nu am văzut clipa
privirea luneca uşor-uşor peste buze flămânde
sărutam ceasul zilei
tu păşeai printre noi
te iubesc, am strigat într-o noapte
te-ai înfăşurat cu părul tău
în soarele alb al unei zile de mai
încolţise sămânţa în pântec
în zori, ne-am aplecat peste un copil
i-am dat un nume, apoi
se ridica de buze cuvântul în vazduh
acolo, unde cerul şi-a deschis privirea
să cadă peste noi ploaia fecundă
iubita mea, lumina din zori

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile mării

se întindea pe ţărm
iar mâinile-i
împodobite cu alge
deschideau ferestre
castelelor de nisip.

"cineva să-mi răspundă!"
ţipa marea
şi umbra pescăruşului
îi trecea peste chip.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am simţit o Înmormântare în Creier

Am simţit o Înmormântare în Creier,
Bocitoare se jeleau neîncetat
Umblând - de colo colo - până când
Şi Judecata mi-au întunecat

Iar când s-au potolit cu toate,
O Slujbă ca o Tobă s-a pornit -
Bătând într-una până ce
Şi Cugetul mi-a amorţit -

Am auzit apoi săltând o Lacră
Pe suflet parcă-mi scârţâiau anume
Cu-aceleaşi Încălţări de Plumb
Spaţiul întreg - a început să sune,

Şi parcă Cerul tot era un Clopot,
O singură Ureche, tot ce era Suflare
Eu şi Tăcerea, ciudată Pereche
Naufragiate aici, solitare

Am căzut apoi adânc, adânc -
O Scândură s-a rupt în Mintea mea -
În cădere mă loveam de Lumi -
Epuizând - Cunoaşterea

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wynken, Blynken şi cu Nod

Wynken, Blynken şi cu Nod, aventurieri din fire,
S-au îmbarcat ieri noapte pe-un pantof de lemn
Şi-au navigat pe fluviul razei cristaline
Spre marea cea de rouă. Cuprinsă de-un curios îndemn,
Luna i-a întrebat, "ce vânt v-aduce, ce dor nu vă mai încape?"
"Am venit să pescuim hering," au răspuns ei,
"Un peşte care se zbenguie-n aceste minunate ape;
Avem năvoade ţesute cu fire de aur şi de-argint, ehei!"
Şi-au zâmbit
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Luna a râs şi-a fredonat un cântecel,
Iar pantoful i-a legănat întreaga noapte –
Şi vântul, cu aripi uşoare de porumbel,
A ciufilit valurile de rouă peste poate.
Heringii erau steluţe şi se vedea-n apă, ca prin geam,
Cum înotau-n marea-aceea luminoasă.
"Noi aruncăm plase printre insuliţe de mărgean,
Netemători de mareea-înaltă sau de mareea joasă,"
Cântau cei trei pescari, plecaţi demult de-acasă,
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Toată noaptea-n acel sublim decor
Au pescuit steluţe-n marea limpede şi sinuoasă –
Apoi a coborât din slavă pantofiorul zburător,
Aducându-i pe tustrei acasă:
"Am navigat cu multă, multă măiestrie şi parcă
Eram într-un basm, acolo-n barcă";
Unii pretind că,-într-adevăr, în vis doar
Au plutit cei trei pe marea cu obrazul de cleştar;
Dar eu ştiu numele lor, care mai de care mai pescar:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Wynken şi Blynken sunt doi ochişori
Şi Nod un cap micuţ,
Iar pantofiorul cu care-au plutit sub nori
E oliţa de sub pătuţ;
Aşa că închide ochii când cântă mama ta
Despre priveliştile feerice din această lume,
Iar într-o zi, redescoperindu-le, te vor încânta
Şi tu le vei chema pe nume...
Acolo unde trei pescari se legănau într-un pantof, şi-anume:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

*** Sunt foarte multe păreri şi opinii privind sursa acestui poem care a inspirat
sculptori, muzicieni şi cineaşti ( inclusiv pe Walt Disney).
Se pare, totuşi, ca sursa primară a fost un vechi cântec de leagăn olandez.

poezie de Eugene Field, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe ţărm

nu am să vin
nu am să chem
nu am să tulbur
cu visarea aşteptarea
între mine şi timp
a rămas un suflet în rugă
lumina s-a retras între ochiuri de apă
cerul s-a ascuns în priviri
şi raza s-a închis peste pleoape
sunt pescăruş unit cu marea
şi zborul meu este chemarea
taine şi visări în urma umbrelor
în care trec şi mă petrec
să mă unesc cu zarea
m-am născut dintr-un mugur
sunt coajă a vieţii trecătoare
mă ard pereţii lumii
sunt foc de aripi albe peste ape
mai ţes o pânză'n noaptea în care a ţipat cocorul
şi întreb...
a poposit odată aici un om
mă cheamă orizontul şi timpul a murit
uneori desenez gânduri printre aste
renasc în roua zorilor de ziuă nouă
în dansul nefiresc al picăturilor de ploaie
a mai trecut un nor
târziu apare câte un semn
mai trec ani şi tăceri, se agaţă dureri
de cruci răsturnate pe drum
se ascunde cântecul în mine
ei, un drumeţ necunoscut
au spus a doua zi bătrânii
el a bătut odată în poartă şi a plecat apoi pe drumul sorţii
trec paşi de lut pe drum
nu e nimeni acum
şi marea curge şi curge în zare

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numărătoare inversă

Mi-am adunat cele trebuincioase
Zicându-mi
Că moartea o să-mi dea un răgaz
Să număr firele de nisip din ochii mării
m-am urcat pe un val cu spumă albastră
cu picioarele adâncite în mine
să nu-mi ud tălpile
nu ştiam de unde să încep numărătoarea
aşa că m-am aruncat în primul vârtej
şi-am dat peste un albatros
ce încerca să-şi ia zborul spre adâncuri
în loc de nisip am dat peste mii de ochi
ce mă priveau miraţi

spre seară priveam la trupul meu mort
ce încerca să ajungă la mal

poezie de Lucian Alecsa din Asupra căderii (2002)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisipurile de la Dee

"Hei, hei, Mary, du-te şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee";
Vântul de vest era cumplit şi marea furioasă,
Iar ea singură la drum porni.

Mareea de vest şi-a-întins peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Până departe, unde ochiul nu putea privi.
Rulouri de ceaţă s-au rotit şi au ascuns pământul:
Iar ea acas' nicicând mai reveni.

"Oh! buruieni sau peşti, sau păr plutind se vede?
O şuviţă de păr auriu pe marea verde,
Părul unei fecioare-înecate-n unda verde
Deasupra valurilor argintii?
N-a existat vreodat' somon blond, mă crede,
N-aş paria pe-aşa ceva la Dee."

Ei au au adus-o dincoace de valuri pe frumoasă,
Ferită de morişca spumei, rece şi sticloasă,
A crudei spume, mereu nesăţioasă,
Şi i-au săpat mormânt lângă valurile vineţii:
Dar pescarii şi-azi o mai aud mânând vitele spre casă
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecasem

Plecasem demult. Mai întâi peste ape
apoi peste câmpii, peste munţi
peste aerul strâmb
peste cerc, peste îndepărtarea cercului
peste apropierea dintre noi
peste o mână pierdută
peste trei degete curbate
peste un sărut întâmplător
peste plăcut. Peste asta!
Plecasem demult
de mult
ce plecasem...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insula de vis

Mi-am procurat – o spun cu modestie –
o mică insulă, pierdută-n larg,
văzută-n ziua-n care, pe catarg,
urcasem dup-o straşnică beţie.

Eram c-un ditamai milionarul
pe iahtul său, iar eu, biet matelot,
pierdusem, într-un joc, mălaiul tot,
şi, uite-aşa, a început calvarul:

C-am vrut să joc pe "Totul sau nimic",
iar ăia care mi-au luat toţi banii
s-au înţeles –... pe mama lor! – mârlanii,
să mă mai chinuiască înc-un pic,

Şi... am pierdut, c-aşa a fost să fie:
să fiu, decât eram, şi mai sărac,
să n-am nici peste pupăză colac
şi să trăiesc, mereu, în datorie.

Dar vezi, acolo sus, în chinul meu,
în aerul ce-n cap schimba cărarea,
am fost - cum să vă spun? – doar eu şi marea
ba, parcă, şi o voce, ca de zeu:

-Bă, idiotule, nu îţi ajunge
c-atâţia ani ai tot muncit degeaba?
Ia potoleşte-te şi... schimbă treaba!
Nu vezi cum sărăcia te împunge?

L-am ascultat şi-am devenit alt om,
dar tot cu capu'-n nori, aerian,
că de-aia am ajuns la un şaman:
să mă trateze. Eu, pe el, cu rom.

Şi ne-am tratat: eu i-am umplut paharul
iar el mi-a pus un praf, pe o hârtie,
de se trăgea pe nas. – Ce-o fi să fie! –
Mi-am alungat, cu nasul, tot amarul.

Nuş' ce mi-a dat: medicament, otravă,
că-ntâi mi-a fost cam rău, apoi mai bine,
dar văd, efectul lui, că se menţine
şi - în sfârşit! – sunt şi eu de ispravă.

Şi – ce era să uit! – hârtia sa,
sub praful alb, avea ceva înscris:
contractul cum că insula de vis
avea să fie, de acum, a mea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnirea

Ai venit lângă pat
şi te-ai aşezat privindu-mă.

Apoi m-ai sărutat – am simţit
ceară fierbinte pe fruntea mea.

Voiam să rămână acolo un semn:
aşa am aflat că te iubesc.
Pentru că doream să fiu arsă, marcată,
să rămân cu ceva la sfârşit –
mi-am tras rochia peste cap;
brusc, chipul şi umerii mi s-au împurpurat.

Se va întâmpla inevitabil, întâmplare de foc,
aşezând o monedă rece pe frunte, între ochi.
Stai întins lângă mine; mâna ta trece peste faţa mea
Ca şi cum la fel ai simţit şi tu –
trebuie să fi ştiut, atunci, cât de mult te doream.

Vom şti asta întotdeauna, şi tu, şi eu.
Dovada va fi trupul meu.

Louise Gluck, premiul Nobel-2020

poezie de Louise Gluck, premiul Nobel-2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna ningând

Prima oară mi-a nins mâna!
Peste picioare mi-a nins!
Mi-au nins picioarele peste picioare
şi chipul în palmă mi-a nins
întâia ninsoare!

Apoi m-am întins în mine
şi-am bulgărit copacii cu priviri
cu cine oare-aveam închipuiri?
Cu cine
am trăit acoperit?
Cu cine?

Prima oară
când mi-a nins mâna peste picioare
îmi degerau afară
prima şi ultima ninsoare
cu tine!
Cu tine!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi

Întâi se aude cioara.
Apoi porumbelul sălbatec.
Apoi cineva spală preşuri,
le stoarce şi apa se-aude
curgând în lighean. Apoi
un sunet de roţi frânate.
Vântul pieziş. Apoi
şoaptele măturii. Marea
trage spre larg. Se aude
uşa de după amiază
a cerului, lin desfăcându-se.
Frunzele-ncep un drum
anevoios. Se aude
pasărea somnului. Poate
şi gestul pisicii cu puiul
în bot, străbătând panorama.
Din nou porumbelul. Apoi
apa-n ligheane. Apoi
marea în larg. Apoi toamna.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre salvarea unui prieten pe coasta de la Norfolk

Marea-aceea rece,-învolburată, de la Cromer se străduia să-l atragă
Într-un mormânt lichid, clătinător, el se zbătea greoi
Năzuind s-ajungă la ţărm, dar un val înalt cu creasta neagră
I-a tăiat calea, împingându-l înapoi.
Şi-a văzut copilul alergând pe plajă şi revăzut viaţa-întreagă,
Apoi, o ultimă imagine, stânca de pe care sărise-n valuri,
Simbol a tot ce-înseamnă-adio. În vreme ce ţipa, cerând ajutor,
Un clipocit zglobiu la suprafaţa mării îi înăbuşea
Chemarea, iar el s-a afundat în propriul gâlgâit sonor,
Asemeni unui aviator murind. Apoi ea,
Dormind adânc lângă băieţelul care clădea clepsidre din nisip,
A fost trezită de Salvatorul Destinelor,
Cel care ştia că ora-aceea-i nepotrivită pentru somn:
Deschizând ochii, a văzut deodat'
Marea şi pe tatăl copilului ei afundându-se. S-a aruncat
În gura-acelui mormânt cu cap de hidră
Chiar în clipa-n care, deasupra-i, marea se închidea
Pentru-a-l transfera-într-o altă viaţă.
Dar ea, ca un Orfeu al altor timpuri, a pătruns în vârtej şi-a
Scos la lumină, trăgându-l de păr,
Pe evadatul mire. De pe nisip fiul lor
Îi privea surâzător, fără-a împărtăşi crudul adevăr
Că pentru-un moment fusese orfan. Apoi toţi trei s-au întins
Pe plaja rece rece şi pustie,
Fiecare strângând mâna celuilalt, o mână vie.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se rostogoli

pe partea lui de pat
şi-şi afundă capul în pernă
dar numai seara
înainte de culcare
arcurile ruginite scoteau gemete
o întunecime ca a mării
îl strânge în braţe
apoi ceaţa se lasă peste tot
se trezi brusc
pe patul suferinţei
îşi dorea să vină valul
cel negru să-l ia şi să-l ducă
marea cea mare în adâncuri
să-l îngenuncheze pentru rugăciune
se trezi de data asta transpirat
gemea în căutarea unei dureri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Debra Barone: Când m-am măritat, nu m-am ales numai cu un soţ, m-am ales cu un circ întreg de ciudaţi care şi-au instalat cortul chiar peste drum. Şi asta nu ar fi o problemă dacă ar sta acolo; dar în fiecare zi, în fiecare zi mi-aruncă în poală un camion cu ciudăţeniile familiei lor de nebuni. Tu cum te-ai simţi să stai între doi oameni de 60 de ani care se ceartă pe cine a inventat peluza... peluza! Şi apoi mai e şi fratele, "Stau într-un apartament, nu am şi eu o viaţă, Raymond are o viaţă." Dar nu poţi să-l condamni când vezi cine e mama, are un fel de influenţă bolnavă asupra amândurora. Şi apoi tatăl care e probabil cea mai dezgustătoare fiinţă lăsată de Dumnezeu pe toată planeta. Aşa că nu-i de mirare că fiul scrie povestiri, eu ar trebui să scriu povestiri, viaţa mea este un roman gotic şi până nu ai trăit în casa aia cu ei toţi acolo, zi după zi, săptămână după săptămână, an după alt nenorocit de an... nu ai niciun drept să mă judeci.

replică din filmul serial Dragul de Raymond
Adăugat de Nicoleta Stroie
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste

Când m-am născut
m-a durut ţipătul văzduhului
adunat în ecou
m-a durut lumina
strânsă în ghiocul ochilor
şi am tresărit când soarele
mi-a acoperit chipul
m-am mirat de întâmplare
cum mă miram în burta mamei
că nu vedeam lumina
şi iarăşi am rămas mirat
precum înainte de a mă naşte
am rămas mirat de mine
când mi-am văzut chipul
în privirile mamei
mă tot uitam în ele
şi mă vedeam înotând în lacrimi
ca în oceane de bucurii
mama mi-a simţit gândurile
şi s-a frânt de mijloc peste mine
punându-mi braţele peste fruntea ei
trimiţând izvoarele sângelui său
peste tot peste tot peste tot
zicând
ai venit ai venit ai venit
ai venit să te ei la întrecere cu timpul
să învârteşti Pământul cu gândurile
să iscodeşti minunile cerului
să numeri razele soarelui
să-ţi încrustezi paşii
la răscrucile drumurilor
să te iei la trântă cu gândurile
cu toţi cei care te vor chema
şi nu te vor auzi
când vii din rădăcini
cu muguri de litere

poezie de Ion Şerban Drincea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul mării

O mie de mile dincolo de-acest zid bătut de soare,
Undeva valuri răcoroase peste nisipuri se scurg lent,
Mareea la reflux abandonează pământul indolent
Cu un murmur prelung şi muzical, o îngânare;

Sub proaspăt vânt, se-înalţă şi cad valuri, lansând în aer gustul sării,
Iar pe platoul stâncilor, cu fulgi de spumă albă, ninge –
Deşi-s departe de ţărm, aud şi ştiu cum apa-n pietre se înfige
Pentru că eu de la-început născută-am fost iubita mării.

Aş vrea – dacă-aş fi acolo şi peste mine-ar trece cu voalu-i sidefiu,
Cu recea-i insistenţă mareea, cuprinzătoare cât o lume,
Răcorind starea-aceea fierbinte căruia suflet îi zic oamenii pe nume –
Cu refluxul să plec, să mă pierd în depărtare şi să fiu

Mai puţin decât cea mai minusculă scoică pierdută-n mare,
Mai puţin decât, stinsă, chemarea unui albatros în zare.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!