Poemul mării

O mie de mile dincolo de-acest zid bătut de soare,
Undeva valuri răcoroase peste nisipuri se scurg lent,
Mareea la reflux abandonează pământul indolent
Cu un murmur prelung şi muzical, o îngânare;

Sub proaspăt vânt, se-înalţă şi cad valuri, lansând în aer gustul sării,
Iar pe platoul stâncilor, cu fulgi de spumă albă, ninge –
Deşi-s departe de ţărm, aud şi ştiu cum apa-n pietre se înfige
Pentru că eu de la-început născută-am fost iubita mării.

Aş vrea – dacă-aş fi acolo şi peste mine-ar trece cu voalu-i sidefiu,
Cu recea-i insistenţă mareea, cuprinzătoare cât o lume,
Răcorind starea-aceea fierbinte căruia suflet îi zic oamenii pe nume –
Cu refluxul să plec, să mă pierd în depărtare şi să fiu

Mai puţin decât cea mai minusculă scoică pierdută-n mare,
Mai puţin decât, stinsă, chemarea unui albatros în zare.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răvaşul

înzăpezit în drum spre casa
ce a fost odată a noastră
îţi scriu iubito
pe un strop de cer
pe lacul întunecat plutesc nuferi
albi nuferi
trup crud, parfum nud
ştii, nuferii se închid în apus
la umbra munţilor bătrâni
dincolo de ziduri este marea
curg leneşe valuri, se scurg pe nisip
murmur prelung, îngeresc
vin valuri, cad valuri pe stânci
ninge cu alba spumă
se înfige apa în pietre
renasc într-o vale
visând hipnotic o mare
sunt scoică pierdută în mare
în larg a rămas chemarea unui pescăruş
ce visa să plutească în zare
deasupra cerul larg, albastrul pur ireal
vino iubito
eu plec pe aripi de vânt
răscolind anotimpuri
să-ţi aduc iubito praf de stele, dintr-o mare
privirea alunecă pe ape
respir iubiri printre rânduri
semănând cuvinte crescând
cu marea mai aproape de tine

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mareea se ridică, mareea cade-încet

Mareea se ridică, mareea cade-încet,
Ploierii ciripesc, amurgul devine violet;
De-a lungul plajei ude, parcă-n maro trasă,
Călătorul zoreşte către casă –
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet,
Întunericul se-aşează pe-acoperiş discret;
Şi marea din beznă ne-atrage-n larg ca un magnet.
Valuri mici cu palme moi şi albe, lip-lip,
Şterg urmele de paşi înscrise pe nisip,
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet.

Vin zorii, caii din grajduri lovesc în parapet,
Nechează, chemaţi de glasul rândaşului, urgent.
O nouă zi se-înalţă, dar călătorul nu-i pe-aproape,
El niciodată nu va mai reveni la ţărm de ape.
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet.

poezie clasică de Henry Wadsworth Longfellow, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge peste ţara mea de vis

Ninge peste ţara mea de vis,
Ninge peste Moldova.
Cu fulgi mari ca floarea albă de cais,
Ninge peste Teleneşti, Chişinău, Leova.

Ninge peste păduri de brazi
Peste munţii Carpaţi.
Ninge cu fulgi jucăuşi
Peste Bucureşti, Iaşi, Cluj.

Ninge peste marea cea mare,
Peste vechile hotare
Unde Ştefan şi Mihai duşmanul l-au învins.
Ninge peste ţara mea de vis.

Ninge şi tot ninge Şi aşa de bine îmi pare,
Că visez cu ochii deschişi,
Din nou, la România mare.

poezie de Vladimir Potlog (23 noiembrie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

mi-e dor de o mare
acolo, departe-departe, de zare
pierdută în marea depărtare
mi-e dor de năvalnice valuri, de cerul senin
îmi este dor de lumina divină
mi-e dor să plutesc
lângă fraţii mei, albi şi puri pescăruşi
peste ţărm, peste valuri şi stânci
mi-e dor de nebunia ce ţipă aprig în mine
vreau sa fiu cel ce liber aleargă
pe mare, prin vântul nebun
să urlu la stele, să alerg printre ele
sus-sus să mă avânt
departe de ăst pământ
dar, aripile's frânte
cad, mă zdrobesc de lume, de toate
aici, pe ăst tragic pământ

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge

fulgi albi, fulgi pufoşi atârnă de nori
e iarnă, e frig şi e ger
timpul iar grăbeşte, vremuri se mai frâng
plutesc pe o barcă, eu, o femeie, un gând
pe buze cerni stele
fuge iubirea pe valuri haihui
undeva, pe ţărm, un oftat
mă opresc, tu surâzi
un sărut, un nou început
ce frumoasă eşti
albă, inocentă şi pură
vâlvătaia privirii, e sânge, e foc, e şuvoi
mângâi coapse unduite pe ape
rătăcit în intensitatea curburii
cântă vântul, zboară pescăruşi peste zare
sărută-mă femeie în mare
valuri te prind, te cuprind
şi te strâng în braţe de foc
offf, în viaţa asta fără de noroc
freamătă vântul în valuri
vreau buze, vreau trupul, vrea timpul să curgă între noi
să adormim apoi în tainicul drum
hai cântă femeie, o dată, îţi cer
să fii a mea în astă noapte, mai cer
femeie, duioasă făptură, înger în cer
să împletim din măinii o scară spre cer
hai vino iubito, hai vino lumină
ochii să îi sorb în zorii noi primăveri
să te iubesc în viscolul din noi
mai ninge femeie, ne ninge pe noi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mareea înaltă

Cârlionţi aurii şi rochiţă roşie, drăguţă –
O fetiţă-atâta micuţă –
Bessie cutreieră în sus şi-n jos
Prin castaniul ierbilor marine, mătăsos;

Ceva o preocupă peste poate,
Caută, vrea să afle, cercetează şi socoate.
Acum, ce-ar putea căuta Bessie oare
Cu atâta insistenţă-n mare?
Aşa că-întreb micuţa ştimă dintre valuri răsărită,
Iar ea-mi răspunde stingherită:

"Domnule, mareea vine, mareea pleacă de atâtea ori,
Dar unde-i păpuşarul care trage toate-aceste sfori??"

poezie de Amos Russel Welles, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băiatul meu, Jack

"Ai veşti de la băiatul meu Jack?"
Nu la mareea asta.
"Când crezi că se va întoarce? Zilele tot trec."
Nu cu vântul ăsta, nu cu mareea asta.

"A mai auzit de el vreo vorbă careva?"
Nu la mareea asta.
Tot ce-i îngropat de ape-anevoie mai poate înota,
Nu cu vântul ăsta, nu cu mareea asta.

"O, Doamne, când îşi va afla alinarea o inimă amară?"
Nu la mareea asta,
Nu la mareele care vin după asta –
Dar rămâi cu mângâierea că nu şi-a făcut neamul de ocară –

Nicio şoaptă dinspre-acel vânt, dinspre-acea maree.
Aşa că înalţă-ţi fruntea, semeaţă –
La mareea asta
Şi la fiecare maree viitoare aidoma cu asta;
Pentru că pe fiul căruia i-ai dat viaţă
L-ai dăruit acelui vânt, acelei perpetue maree.

poezie clasică de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

valuri valuri valuri
şi tot pământul peste val.

a trecut un soare
scăldat prea mult de raze.

poezie de Maria Oprea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt a ta

Nu sunt a ta, nu sunt pierdută-n tine,
Nu sunt pierdută, deşi aş vrea să fiu
Pierdută ca o candelă aprinsă-n
Amiezi sau ca un fulg căzut în mare.

Mă iubeşti, iar eu şi astăzi te mai cred
Un spirit fin şi o fiinţă fină –
Şi, cu toate acestea, vreau să mă pierd
Cum lumina se pierde în lumină.

O, afundă-mă în dragoste adânc,
Dincolo de simţuri, de privire, de cuvânt –
Răvăşită în furtuna iubirii,
O lumânare-n rafalele de vânt.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de vagabond

Un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie,
Sunt sătul de pietre, de beton şi de tramvaie care hârâie;
Mi-e dor de depărtări, de ce se află dincolo de orizontul mării,
De ţărmuri bătute de furtuni sălbatice, ajunse la capătul răbdării.

O, eu o să dispar de-aici, voi părăsi larma-acestor străzi gregare,
Evadând acolo unde, la catarg, pe vergă se-întinde vela-n soare;
Acolo unde, ancorate, dansează iolele pe val cu prova-n vânt,
O, voi pleca, voi pleca curând, am cu mareea care pleacă legământ.

La început voi auzi cum sună briza mării, cum cântă albatroşii,
Sunetul făcut de brizanţii care de navă se izbesc, voioşii –
Cântecele venind dinspre cabestan şi curgând peste covertă, ape....
Apoi, sufletul meu va şti că sunt unde-am dorit sau foarte-aproape.

Sunt bolnav de-atâtea pietre şi beton, sufletu-mi bolnav, vă zic,
Râvneşte la mările vântoase, verzi, la ţinuturile lui Moby Dick.
Şi voi fugi, voi fugi de zgomotul făcut de roţi, de-a zidurilor râie,
Pentru că un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie.

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

De-odată, văd fotografia ta şi mă inspiră
Îmi doresc să fiu scafandrul ce te explorează.
Scufundat în marea ce se oglindeşte în ochii tăi
În căutarea perlelor negre...
Aş vrea să fiu nisipul ce-ţi încălzeşte trupul dezvelit,
Ieşit din marea vieţii învolburată.
Aşvrea săa fiu chiar palmierul plajei tale,
Să-ti desfăt corpul cu umbra mea,
Protejându-te de căldura razelor de soare!
Aş vrea să fiu chiar frumuseţea ta
Şi să mă simt privit şi iubit întocmai ţie, femeie.
Off! Natura, cu atâtea frumuseţi în jurul meu!
Aş vrea să fiu, aş vrea să fiu, aş vrea să fiu...
Dar tu? Tu, ce ai vrea să fii?
- Vreau sa fiu Marea!
De vrei sa fiu a ta,
Cuprinde-mă cu braţele-ţi vânjoase şi uită că eşti om...
Transformă-te în ţărmul meu!
Aşteapă-mă să fiu şi fluxul şi refluxul tău.
Mareea ta, mireasa ta de valuri,
Să-mpărtăşim dureri şi idealuri,
Îmbrţăişază-mă!
Să fim mereu aşa,
Călătorind un val, prin alte valuri...
Apoi îmbrăţişază-mi tăcerea ce m-a însoţit!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Allegretto

Pe ţărmul cu alge
Tot sezonul estival
Freamătă teribil
Iar cel hibernal
Şi mai acătării
Din valuri în valuri
Se transmite freamăt
Murmur din murmur
Fără de sfârşit
Ecou peste vremuri
Cu iz de zbucium
Peste ecouri suprapuse
Neastâmpăr duios
Cât permite oceanul

poezie de David Boia (26 iunie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă compătimiţi pentru că...

Nu mă compătimiţi pentru că la căderea serii
Lumina soarelui se stinge-încetişor pe cer;
Nu mă compătimiţi pentru floarea pe care o pierd merii
Sau pentru frunzele care, când vine iarna, pier.

Nu mă compătimiţi nici pentru luna în scădere,
Nici pentru mareea care părăseşte ţărmul la reflux
Şi nici pentru dorinţele care ne spun la revedere –
Nu mă mai priveşti ca odinioară, iubirea pentru tine-i azi un lux.

Am ştiut întotdeauna: Dragostea nu-i cu nimic mai mult
Decât inflorescenţa trecătoare pe care-o asaltează vântul,
Decât mareea care, pentr-un ceas, urcă plaja în sonor tumult,
Lăsând în urmă resturi din nava căreia-i va deveni mormântul:

Compătimiţi-mă pentru că inima somnoroasă prea târziu învaţă
Ceea ce mintea la fiecare colţ vede şi sesizează-n viaţă.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastra dorinţă

Marea,
plină de sufletele înecaţilor
rostogolite de reflux
departe de noi.

Şi întoarsă
în mijlocul
planetei pustii
departe de mine.

Înalţă privirile albastre
răsucite în scoici
sub mătase de alge
departe de cer.

Ucide-n adâncuri
zdrenţuite suflete moarte
de peşti
departe de ţărm.

În care coralii
clădesc
ziduri de veci
departe de ea.

Sfârtecă trupul feciorelnic
de lumină incandescentă
cu buzele întredeschise
marea
aşteaptă mareea
aşteaptă
pământul muşcat...

poezie de Sorin George Vidoe din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mareea

Trupul meu se culcă peste maree
Mîinile îmi adorm în mişcarea ei
sonoră, de mătase cosmică,
dirijată de aştri
şi-mi pare că mareea va descreşte spre tine
fruntea mea va odihni
pe stîncile fosforescente
ale coastelor tale
Mă voi trezi
cu soarele crescut în părul meu,
privindu-mi trupul argintat,
de sirenă
cum încet se transformă,
gîndindu-mă că în lumea asta
voi fi gata să merg pe cuţite
ca să te urmez
voi umbla sîngerînd peste cioburile solzilor
şi peste scoicile
vărsate de val ca nişte azime
topite în nisipul solar presărat
pe ţărm din umărul tău.

poezie de Irina Monica Bazon
Adăugat de Anca Diana Vasluianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste suflet ninge

Peste suflet ninge cu iubiri nebune,
Iarna se aşează, locul definind,
Degete abile, lunecă pe strune
Şi-n căuşul palmei, fulgii îi cuprind.

Vântură zăpada... neştiute vise,
Pe la geamuri gheaţa pare-a se topi,
Ascultând bătaia... inimii încinse
Şi-nvăţând tăcerea, tandru, a iubi.

Peste zare ninge, dragoste curată,
Viscolind privirea peste trup de foc
Şi în păr, e neaua, tainic asezată,
Tălmăcind destinul... fără de noroc.

Fulguie cu stele mii... peste cuvinte
Şi vuieşte timpul, la-nceput de drum,
Te aştept în casă cu un ceai fierbinte,
Peste suflet ninge, cu iubiri de fum.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anthropos ergon

Frumos şi pur, aşa ca la-nceput,
Mă aflu pe un ţărm necunoscut,
Un ţărm rotit din zare până-n zare
Cu vânt amar, cu scoici, şi-n depărtare
Cu argintate, tulburi estuare.
Mi-s zilele şi casa de nisip;
Nici nu mai ştiu: sunt chip, sunt arhetip?
Când trupul meu se-apleacă peste unde,
Cel din adânc tresare şi se-ascunde —
Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.
Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic:
Nu pot şi nu încerc să le despic
Cerul de cer şi soarele de soare,
Marea de mări, uitarea de uitare...

poezie de Eugen Dorcescu din Arhitectura visului (1982)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinarul nebun

Nebunul, aşa-mi spun. Voi fi Dick Baladă cel Nebun de-acum;
Lovit, spun ei, de valurile detunând peste recif precum
Un trăsnet în noaptea-n care-am fost zvârlit în Hermitage Bay
Pe ţărm, laolaltă cu cheresteaua şi buştenii de pe nava Mary J.

Nătângul, aşa-mi spun. De-acum eu voi fi Dick Baladă cel Nătâng,
Plângând atunci când alţii râd şi râzând atunci când alţii plâng,
Alergând pe plajele-nspumate când bate noaptea vântul
Sau trăgând din pipă lângă sobă, calm şi blând cum e pământul.

Străinii-s avertizaţi că-s cam ciudat, că-i pot însemna pe frunte, deci:
Nu mă privesc în ochi de teamă că voi afla ce-i în capetele lor seci;
Dar ei îmi oferă tutun şi compasiunea lor, şi mă lasă-n dunga mea –
Unicul supravieţuitor – Nebunul Dick Baladă – lovit de o ursită rea.

Îmi dau carne şi pâine; deasupra capului, un acoperiş;
Ceai pentru ceainicul meu fierbinte şi pături pentru înveliş.
Mă lasă să trec sau să-i ocolesc, după cum vreau, aşa sau altfel.
"Pentru Dumnezeu," spun ei, "s-ar putea-ntr-o zi să fim şi noi ca el."

Dar, pentru Dumnezeu, asta m-a făcut să râd ca niciodată.
Când e lună plină şi marea străluceşte până-n zare, plată,
Mă strecor printre stânci, iar stâncile mă-ndrumă prin umbrele lor moi;
Dar, pentru Dumnezeu, îmi spun, de ce-aş deveni eu la fel ca voi!?

În adâncul Peşterii Vrăjilor, mareea şi luna-s verzi-gălbui ca mierea,
Având un luciu pe care rândunele de mare pe ţărm nu-l pot vedea;
Fetele bătrânului Neptun îmi cântă la harfe de scoici roz-profir
Şi chicotesc ca nişte clopoţei la istoriile marinăreşti pe care le înşir.

Căpitanul Nolan şi-a luat mireasă tocmai din Bull Bay.
Ştiu o cameră iluminată de lămpi submarine-n apele mareei –
Un loc tainic – şi-o fată de rege cu sâni ca perlele; în regatul sării
Bietul Dick Baladă e un prinţ în braţe strâns de fiica mării.

Când bate uraganul orb şi negru, ea mă cheamă să-i fiu aproape;
Prin tunetul valurilor sparte se-aude vocea iubitei mele de sub ape:
Alerg îndrăzneţ în găurile recifului prin sălbatica, vijelioasa noapte,
Înfruntând valurile – pentru că visele mele nebune sunt adevărate.

Iar când e plină şi-albă luna m-arunc în mare plin de-ncredere,
Mă scufund printre peştii vâslaşi, unde-s anghile negre la vedere;
Din mătase de iarbă purpurie, lăsându-mă să trec, se desfac perdele
Spre locul unde iubita mă aşteaptă-ntr-o rochie ţesută de maree.

Nebunul, aşa-mi spun. Dick Baladă cel Nebun voi fi de-acum;
Deşi-s un biet marinar pe ţărm, eu în adâncuri iubirele-mi consum.
Ei îmi dau carne şi pâine; şi mă lasă să mă merg pe drumul meu –
Jos, eu dorm în braţe cu fata unui rege, sub golful alintat de alizeu.

Dick Baladă cel Nebun, aşa-mi spun. Nebun ca vântul eu voi fi;
Alergând noaptea pe lângă stânci, îmi aud iubita până-n zori de zi.
Îmi oferă mila lor, pături, pâine şi-un coltuc pe care să-mi pun capul;
Dar ei ştiu, de fapt, foarte puţin despre locul unde-mi am eu patul!

În adâncul Peşterii Vrăjilor, mareea şi luna-s verzi-galbene-n lumină:
Ele ţes rochii pentru fiicele regelui mării, pentru rege şi regină,
Şi mantie princiară marinarului care-i face curte iubitei lui, galant.
Bietul Dick Baladă-s pe uscat, dar sub unde-s cel mai înfocat amant!

poezie de Roberts, Theodore Goodridge, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile noastre

au surâsuri comune şi sunt acoperite
de aure şi alte cercuri literare concentrice
buzele lor au gustul mării
ochii ascund penumbra toamnei
împărţită egal la doi cu frunze moarte
peste noi iluzia învaţă să meargă
pe valuri albastre căptuşite cu spumă
albă de la glezne la genunchi

femeile noastre se reazemă de-un curent
în largul lumii tăiată în unghiuri egale
privim flota de pânze albe când zâmbetul
se lărgeşte peste dinţii de adolescente

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!