Poemul mării
O mie de mile dincolo de-acest zid bătut de soare,
Undeva valuri răcoroase peste nisipuri se scurg lent,
Mareea la reflux abandonează pământul indolent
Cu un murmur prelung și muzical, o îngânare;
Sub proaspăt vânt, se-înalță și cad valuri, lansând în aer gustul sării,
Iar pe platoul stâncilor, cu fulgi de spumă albă, ninge
Deși-s departe de țărm, aud și știu cum apa-n pietre se înfige
Pentru că eu de la-început născută-am fost iubita mării.
Aș vrea dacă-aș fi acolo și peste mine-ar trece cu voalu-i sidefiu,
Cu recea-i insistență mareea, cuprinzătoare cât o lume,
Răcorind starea-aceea fierbinte căruia suflet îi zic oamenii pe nume
Cu refluxul să plec, să mă pierd în depărtare și să fiu
Mai puțin decât cea mai minusculă scoică pierdută-n mare,
Mai puțin decât, stinsă, chemarea unui albatros în zare.
poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba engleză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Citatepedia.com. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.