Vis de anemic

În cupa verde-a văii,
Noaptea se topeşte rece şi degrabă,
O boare răcoroasă, dar prea slabă,
M-a trezit prin uşa deschisă a odăii
Lumina limpezită-a zorilor

A început să piuie sfios şi cristalin în luncă.
E timpul minunat de muncă.
Cu toate că şoseaua doarme încă
Sub plapoma greoaie de praf neînceput,
Pe sub stâncă
Au şi pornit spre munte potecile înguste.
Se-ntinde-n mine proaspătă viaţa
Mi-s gândurile sprintene.
Ca mersul de lăcuste,
Şi sângele înviorat mi-aleargă-n vine

Cum şerpuie, prin ierburile mărunte,
Apa de şuvoi.
Soarele se urcă poate dincolo de munte.
Nevasta cu carne voinică
Îmi întinde cana de lut cu lapte
Şi braţul gol şi plin.
Fii binecuvântată, noapte.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Duminică,
Soarele a înviorat dimineaţa
Se vedea cum primăvara a venit prea devreme
Căldura îngerilor pitiţi după mugurii
Ce abia aşteptau să plesnească în rod
Linia orizontului despica drumul
Plin de culoare ce urca spre munte
Vântul ca un şarpe îşi lăsa solzii aurii
Pe potecile ce duceau departe spre o lume a poveştii
La apus, Sfânta Duminică se ruga cu mâinile ninse
De linişte şi culoare.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
prin timp noi vom rămâne
chiar de ni-i clipa rece
noi tâmpla ne-o vom ţine

Şi frunte lângă inimi
şi inimi lângă frunte
noi sus vom ţine gândul
mai sus decât un munte

Şi muntele e-o treaptă
şi noi suntem un munte
florile ne ard sub pleoape
ochii-n rouă ştiu să cânte

Iar durerea-i prea adâncă
nu mai vrea din gând să iasă
hai să facem visul stâncă
şi din lumină omului mireasă

poezie de Costel Zăgan din Remember (1977)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceaţă, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche şi atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitaţi de timp, de ceruri şi de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciţă şi-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
şi se iubeau, munceau, iar viaţa lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Şi-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
şi le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
şi ea, şi el, şi câinii – toţi cei şapte –
Au fost învinşi, răniţi şi au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
şi au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai străluceşte, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte rece de toamnă

E o noapte rece de toamnă
Şi eu visez un vis frumos,
Dar vântul se plimbă pe străzi
Trist şi cam sfios.

E o noapte rece de toamnă,
O frunză cade din pom
Şi undeva departe,
Adoarme un pui de om.

E o noapte rece de toamnă
Şi se aude cum latră un câine,
Un cocoş sprinten ne anunţă
Că o nouă zi vine.

E o dimineaţă rece de toamnă
Şi eu m-am trezit din visul meu plăcut,
Privesc la geam şi mă mir
Cât de repede noaptea a trecut.

poezie de Vladimir Potlog (3 octombrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un sat de poveste

Se-nmoaie îngheţul şi iarna se duce
Iar viaţa palpită din nou,
Un vânt dezmorţit a pornit în uluce
Să fluiere ritm de tangou.

Se-agită în stoluri şi ciorile hâde,
Pădurea le cheamă la ea
Şi soarele palid le vede şi râde
Cât stinge o ultimă stea.

Prin frunzele moarte ce-ngraşă ţărâna
Răsar tremurând ghiocei,
Se urcă greoaie, pe munte, bătrâna
De iarnă-n cojoacele ei.

Din streşini mai curge în chipuri de ploaie
Un rest de omăt plictisit
În nucul cel falnic, vreo trei ghionoaie
Bat toaca a slujbă de schit.

Pe drum, o trăsură-agitând zurgălâii
În ritmul de cai în galop
Adună prin garduri de uliţi dulăii
Şi babe cu ochiul miop.

Departe, în zare, salută cocorii
Tărâmul iubirii de-un an,
Aripile lor se-mpreună cu norii,
Se-aude cum rage-un plăvan.

Se-ncumetă iarna să urce spre creste
De munte cu vârful la cer;
Frumoasă e viaţa-ntr-un sat de poveste
Şi-i plină şi azi de mister!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (15 februarie 2016)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turism

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi...
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi...

Aşa sunt toate fetele la munte...
În prima zi -
Oricare-ar fi -
Se lasă sărutate doar pe frunte...
A doua zi,
Până şi cele mai ursuze
Se lasă sărutate chiar pe buze...
Iar în a treia
Sau a patra zi
Se lasă duse sub un brad
Unde se-mpiedică, mai toate,
Şi leşinate-n braţe-ţi cad,
Ca nişte biete curci plouate...
Deşi - prin munţi, în fiecare vară,
La fel, turiştii urcă
Iar fetele... coboară...

Şoseaua urcă spre Voineasa
Şi Lotrul curge spre Brezoi...
Iar mirele
Şi cu mireasa
Din carul nou cu patru boi -
Un dar de ziua nunţii lor -
Zâmbesc şireţi
Şi fericiţi,
Că graţie turiştilor
Au fost uniţi
În vecii... vecilor!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ţine;

Şi frunte lângă inimi
Şi inimi lângă frunte
Noi sus vom ţine gândul
Mai sus decât un munte.

Şi muntele e-o treaptă
Şi noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Şi ochii-n rouă ştiu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând să iasă
Noi ştim să facem visul stâncă
Şi din lumină omului mireasă.

poezie de Costel Zăgan din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amiază de vară

Am obosit
Şi-acum stăm lungiti pe căpiţele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Şi-acoperă şi hărţi pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzişuri negre care curge-n fundul văii.
Poşta mică pe şoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus şi dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii

În fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Şi fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde şi dulce ca răzoarele —

Şi cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citeşte soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fâneţe ţepoase,
Ţărani cu chip sărac
Şi talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuţi.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuţi
Şi-aşa cum stai culcată,
Rupând între dinţi un fir de iarbă,
Ţi se văd sănii albi strânşi între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan şi-ascute acele un mărăcine
Şi nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ţine.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curaj

Timpul s-a izbit de-o stâncă
Şi-a-mprăştiat în zare
Secundele-i de argint,
Când eu şezut sub un stejar,
Beat de griji şi de amar,
Priveam spre munte.

Ameţitoare înălţime
Cu stânci capcane pentru zei,
Creşti urlete de lup în mine!
Când scaperi pietre jos la poale,
Naşti foc ce mistuie pelin,
Iar timpul plânge cu venin.

Dar Cronos nimbul îşi adună
Şi pleacă într-o goană mare,
Nervos a şuierat prin vale:
A fost miraj!
Şi-atunci şi eu îmi fac curaj
Şi plec spre munte.

Pe creasta cea înaltă sui
Să-mi împlinesc al meu destin,
Deasupra-i cerul cel senin
Şi-n faţă mi-este viaţa,
Eu din picioare mă înclin
Şi-adulmec iar speranţa!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de noiembrie

Noapte de noiembrie, orologiu iar bate
Tresar aţipit la fereastra odăii
Ale pinului ramuri pocnesc îngheţate,
De vifor ce urlă la marginea văii.

Din munte coboară pe rază de lună,
Urme de lup adâncite prin nea
În casă tăcere când codrul răsună
Din pragul de iarnă geroasă şi grea.

Pe creste golaşe se plimbă un astru,
În a brazilor trupuri s-ascunde
Al spaţiului cosmic şi veşnic sihastru,
Ce-şi face culcuşul în munte.

A nopţii viforniţă pe trupuri adună
Sărace, de toamnă golite,
Cu palme uscate şi straie de brumă,
Făpturi de noiembrie-albite.

Pe sobă pisica adoarme torcând,
În casă loveşte a vântului grea
Aripă de viscol cu fulgi aruncând,
Nervoasă-n fereastra albită de nea.

poezie de Emil Utalea
Adăugat de Emil Utalea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi muntele dă poruncă

Şi muntele dă poruncă:
Cine-l stăpâneşte încă,
Să se suie-n vârf de stâncă,
Să privească-n vale-adâncă,
Să vadă acolo-n luncă
Cum merg oamenii la muncă.
Pentru ei munca e sfântă.
Omul muntelui ascultă.
Tot ce vede îl încântă.
Apoi, fără de poruncă,
Coboară şi el din stâncă,
Haina de pe el aruncă
Şi pune mâna la muncă.
A-nţeles că munca-i sfântă,
Că fără ea nu se cuvântă.
Cântă cucul jos în luncă,
De prânz oamenii mănâncă,
Şi beau apă de sub stâncă.
Puţin timp apoi se culcă,
Să mai poată munci încă,
Când iar se-apucă de muncă.

poezie de Dumitru Delcă (24 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărările ce duc spre luncă

Revăd din nou cărările ce duc spre luncă,
pe malul râului, sub paşii tot mai grei,
iar zarea-n depărtare-mi pare mai adâncă
când ochii-mi zăbovesc pe florile de tei.

Chiar glasul ciocârliei, dincolo de baltă,
se-aude, peste apă, parcă mai schimbat,
cu triluri rătăcite-n clinchetul de daltă
pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

La asfinţit, când zarva de pe râu dispare,
eu încă te aştept sub plopii de pe mal,
dar timpul, evadat din vechile tipare,
mă cheamă peste râu c-un cântec de caval.

Rămân orfane-n luncă gândurile toate,
trec râul, mai în jos, prin vadul blestemat,
în faţa mea aud doar dalta care bate
pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmpinare

E timpul sufletul să se înfrupte din vasta
ierbii proaspătă culoare, din oglindirea
pururi de izvoare şi nedurerea creşterii
din fructe.

Pe frunţi în cer mai pune-nseninare şi
semn argintul stelelor de munte, eu voi
visa la noapte viaducte albind zvârlite
până-n ţărm de mare.

Pogor în mine însumi liniştit, spre-
adâncurile calme de-mplinit, spre
întruparea mea cea mai curată.

Şi parcă spăl un aur limpezit subt ploi
înalte care s-au pornit din sanctuare
dacice de piatră.

sonet de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri evlavioase

dorul meu zboară peste creste de munte
se înalţă spre stele în noaptea de opal
lumina iubirii să se-aşeze pe frunte
ca o călauză pentru drum principal.

strălucirea lunii intră prin perdele
joc de umbre ilustrează pe pereţi
scoate la suprafaţă visurile fidele
trăiri mirobolante ale acestei vieţi.

izvorul speranţelor scoate din adâncuri
formează cascade cu murmurul duios
se aventurează prin lumea cu riscuri
în stâncă sapă cu crezul cuvios.

plin de iubire sufletul trece piscuri
sub îndrumarea sfântă a lui Isus Cristos

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transhumanţă cu oi (fabulă)

Unui măhgar de pe la noi,
Cărând desagi şi-alte nevoi
Din vale în munte, apoi
Înapoi
După albe-negre oi,
I se făcu părul vâlvoi
Întâlnind nişte zimbri vioi
Huzurind ca o ciurdă de boi.
Îşi zise: "Dacă m-abat de la turma de oi
Şi vin cu voi
Poate că-ntr-un an, poate-n doi
Prin zăvoi,
Aş putea ajunge, pritr-un altoi,
Ca voi..."
Ce tărăboi!
Zise-atunci zimbrul-vătaf: "Nici în viaţa de-apoi!
Să mănânci doar trifoi
Să miroşi usturoi!
Tu rămâi doar un simplu slugoi!
Hai, du-te la oi!"

Şi pleacă măgarul cu pasul greoi
Să uite de zimbri, de linul zăvoi,
Să urce un munte ca pe-un muşuroi
Să se adape din înaltul şuvoi...

Da-n satul din munte, bătut de nevoi
Văzu porcul dolofan şi greoi
Şi-şi zise: "Aici e de noi!
Mă scarpin de troacă, mă-nvârt în noroi,
Mănânc lături, mănânc păpuşoi
Să-mi crească burtica precum un butoi..."

Dar vine şi iarna, zăpada-n şuvoi.
Coboară din munte şi bietele oi...
C-aici e Crăciunul, Ignatul, ş-apoi
Pentru toţi grăsunii tăiatul e-n toi.

Constatare: Mai transhumează destuii slugoi
De prin vechi partide în altele noi!

Aşa puhoi,
Numa' la noi!

fabulă de Sever Purcia
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restituiri

N-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut.
Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.
Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spiţele din roată, crăpate de lumină.

Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naşte prin tulpini.

E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?
De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.

Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han.
E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.
Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.

Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
S-apropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din zări, din cuibul furtunii, într-o dimineaţă au început a se ridica nouri negri. Veneau cu grăbire, treceau, iar veneau îmbulziţi; şi deodată lumina depărtărilor pieri. Începu să picure în pulberea fierbinte a drumului, În sat la Buciumeni, oamenii ieşeau afară din case, priveau văzduhul spre munte şi cereau ploaie făcându-şi cruce: «Dă, doamne!». Picuşurile conteniră. După jumătate de ceas porniră din nou, mai mărunte şi mai dese, apoi se opriră iar, ca după o osteneală. Pe urmă o lumină cenuşie se întinse peste toate, nourii coborâră spre pământ, şi adevărata ploaie porni ca un şuvoi grăbit.

Mihail Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, Capitolul I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negoţul

Aştepta, sus, pe bancă
E drept că pe munte.
Oricine-ar fi putut vedea că în creştet de munte
Nu era nici o bancă
Doar pietre cu spăteaza albastră
Făcută din nori
Ar fi zis că-i ciudată’ ntâlnirea
Pe care şi-au dat-o.
Cu sângele prin vine
Stătea şi’aştepta
Când alerga, când se plimba
Cărarea a fost lungă şi clară
Iar pietrele ferme, în scară.
Era noapte afară şi stele
Şi încă n-a venit celălalt
Şi n-a avut loc nici un schimb de cuvinte
Nici o fecundare de’nţelesuri în minte
Nici o lipsă umplută, nici o moarte de stea.
Încă singur pe bancă el stătea şi-aştepta
Ciudatul negoţ de cuvinte
Cu buzunarele goale
Fără hârti cu fire de argint
Fără daltă sau peniţe înfipte’n culoare
Pe bancă
Pe munte
Pe cer,
Negoţul e soare.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

ochiul văzduhului vede
plângerile mele aride
lacrimi ce ne desparte
tot ce ne-a ţinut aproape

timpul încă prea devreme
prin moara lui mi-a luat din zile
prin fragmente prea mărunte
m-a stins încet prin grele clipe

gheara mă strânge cu durere
inima-mi tresaltă bătând cu putere
sunt fiinţa plăpândă ce alergă prin viaţă
nu cred că mai am şi-o altă şansă

balustrada vieţii mele
strigă la mine cu putere
toboganul îmi aduce aminte
că am fost de multe ori fără minte

vreau să-n-torc timpul spre început
să mut acele timpului cu cei sfânt
nu mai vreau clipele ce-au fost în urnă
vreau mintea mea cea de pe urmă

poezie de Viorel Muha (septembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taifas...

tăcut sorb cupa simplităţii tale
şi ultimile picături pe fund le las
să se mai bucure de legi fundamentale
prelinse pe crâmpee de taifas

a fost un tot întreg şi clipa care trece
şi ornamentul cupei de argint
dar altor spaţii vinul ăsta rece
va insufla o boare de alint

şi sufletul învolburat în nor pezis
şi sângele pornit să fiarbă-n vine
sunt universul sentimentului concis
în inocenţa scurgerii divine

şi umplu cupa iar cu vin ales
şi-i sorb la nebunie cavitatea
din alte picături, uitate, ţes
crâmpee, la taifac cu simplitatea...

poezie de Iurie Osoianu (18 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!