Amiază de vară

Am obosit
Şi-acum stăm lungiti pe căpiţele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Şi-acoperă şi hărţi pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzişuri negre care curge-n fundul văii.
Poşta mică pe şoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus şi dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii

În fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Şi fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde şi dulce ca răzoarele —

Şi cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citeşte soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fâneţe ţepoase,
Ţărani cu chip sărac
Şi talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuţi.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuţi
Şi-aşa cum stai culcată,
Rupând între dinţi un fir de iarbă,
Ţi se văd sănii albi strânşi între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan şi-ascute acele un mărăcine
Şi nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ţine.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de anemic

În cupa verde-a văii,
Noaptea se topeşte rece şi degrabă,
O boare răcoroasă, dar prea slabă,
M-a trezit prin uşa deschisă a odăii
Lumina limpezită-a zorilor

A început să piuie sfios şi cristalin în luncă.
E timpul minunat de muncă.
Cu toate că şoseaua doarme încă
Sub plapoma greoaie de praf neînceput,
Pe sub stâncă
Au şi pornit spre munte potecile înguste.
Se-ntinde-n mine proaspătă viaţa
Mi-s gândurile sprintene.
Ca mersul de lăcuste,
Şi sângele înviorat mi-aleargă-n vine

Cum şerpuie, prin ierburile mărunte,
Apa de şuvoi.
Soarele se urcă poate dincolo de munte.
Nevasta cu carne voinică
Îmi întinde cana de lut cu lapte
Şi braţul gol şi plin.
Fii binecuvântată, noapte.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp liber

Ce-i viaţa, dacă–între cristelniţă şi ţintirim,
Nu avem timp să stăm şi să privim?

N-avem timp o oră sub ramurile verzi
Să stăm privind lipsiţi de griji - ca vaca din cirezi.

N-avem timp să vedem când trecem prin păduri
Cum veveriţe-ascund alunele sub muri.

Nu-i timp să vedem ziua, trecând pe lângă ele,
Râuri pline de scântei, ca nopţile de stele.

N-avem timp să-napoiem surâsul dimineţii,
Şi să privim coapsele şi dansul Frumuseţii.

N-avem timp să aşteptam, privind a buzelor dulceaţă,
Cum se-ntinde surâsul pornit din ochi pe-ntrega faţă.

Ce fel de viaţă-între cristelniţă şi ţintirim
Ducem noi – care n-avem timp să stăm şi să privim?

poezie de W.H. Davies, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idilă de primăvară

îţi aud trecerea de miraj prin meul adânc...
pare-se că-n gânduri înfăşuraţi stăm acum
când păsări pe piept de anotimp se strâng
şi sentimente de-a valma strigă spre alun.

peste joaca gravitaţiei, fluturii zbor mimează,
veniţi de pretutindeni spre blândeţea de odaie.
oricum părerea mea pe a ta uşor visează
ca o esenţă de privire urcată-n vârf de claie.

efemerului captivi privim aceeaşi chemare
suferinzi de abateri reuşim urcare în Si bemol;
gustăm din infinitul fără destin, aici lângă zare
şi tangaje de amintiri eternizăm în formol.

în intenţie se duce cumsecade al tău picior;
o cădere niertătoare de cer acum peste noi
cu răsaduri de îngeri albi până în alb fior
şi speranţele pe jos şi desculţ fug în zăvoi.

iubeşte-mi uscăciunea măcar acum în treacăt...
scuză-mă, nu mai ştiu să mă reîntorc din poem,
aici unde gândul e umblet încins şi freamăt,
ori furia oarbă şi imediată, insistentului blestem.

acum de limite înfrânt lângă umărul tău -
port iluzia că el e prea sosită albă minune;
alteori nu ştiu, parcă-i prea un pieziş călău
că restanţe-n gânduri apar şi curaju-mi apune.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna

Iarna, în lumina albastră a aragazului
stăm in bucătărie
vorbim discuţii până spre dimineaţă...
Focul albastru pâlpâie la cele patru ochiuri
şi noi stăm faţă-n faţă, cu pahare aburite în mâini
şi ne-apucă, aşa, ne cuprinde un farmec...
vorbim în semiîntuneric
nu ne privim în ochi
ne spunem ce n-am fi visat să ne spunem vreodată...
Privim focul albastru cu vinişoare roşcate
simţim căldura,
ne apucăm câteodată de mână
şi-ncepem iar cu autoanaliza sau cu micile bârfe sau
fireşte, cu situaţia.
Geamurile îngheţate până sus
câteodată le mai deschidem
când se face prea cald
şi aerul negru de-afară se umple de aburi
Toate luminile sunt stinse la blocul de vizavi
toţi dorm.

La lumina albastră a aragazului
bucătăria noastră micuţă se face şi mai mică
ne-mbracă strâns, iar noi vorbim discuţii
şi suntem unul singur
cu adevărat noi suntem unul singur.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea era soare sau prea ploua, prea erau copacii verzi sau prea exploda aerul între noi când stăteam unul lângă altul. Prea ne doream, prea nu puteam.

Zully Mustafa în Nopţi orientale 2
Adăugat de Dana Carastoian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de nori (si nu numai)

Dincolo de nori, stā iubirea
si sufletul meu printre stele...
fluturi albi se joacā cu vântul
si soarele râde...

Te chem din luminā si apā
si noaptea e linā si calmā,
tristetea-i plecatā departe
nici valul nu miscå...

Esti izvor ce tâsneste
printre suflete oarbe si må
joc cu iubirea ce mā prinde
în noapte...

Viata-i ca toamna, bogatā
în roade, dar vântul împrāstie
ziua si noaptea frunzele
moarte...

Îmi place copilul din mine
pe tine, de mult te-am uitat,
la masa întinsā cu vise
e loc de greseli si iertat...

Dincolo de nori stā iubirea
si sufletul meu printre stele
fluturii albi plâng usor
când nu esti tu printre ele!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrum de fluture

Hai să ne jucăm,
Doi fluturi albi, veşnic vii,
Naivi, ştim doar un lucru,
Să ne iubim, să zburăm
Unul în jurul altuia.
Noaptea, să adormim sub frunzele
Unui copac din care cresc trandafiri.
E întuneric şi mai vreau să ne jucăm,
Hai să ne ascundem,
Să ne găsim prin şoapte şi atingeri.
Dar ai văzut lumina,
E o lumânare, îi e dor de zi, de soare,
Şi mă uiţi şi pleci la ea,
Te încălzeşte, ţi-e frig,
Te protejeaza, îţi e frică.
Dar arde de mult şi ceara nu s-a întărit.
Orbit, vrei să ajungi în vârf,
Amintirea mea s-a şters,
Şi nu mai vezi, e prea multă lumină.
Ai căzut în ceară, lângă flacără.
Ai suflat şi te-am găsit.
Aici îţi e mormântul.
Şi mă aşez pe flacăra
Care mă face scrum.
Plouă peste cadavrul tău.
Şi hrănim cu iubirea care nu poate fi arsă,
O flacără care va arde veşnic!

poezie de Diana Rizoiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căderea ciorii

Când Cioara era albă, a decis că soarele era prea alb.
A decis că lumina lui lucea prea argintiu.
A hotărât să-l atace şi să-l înfrângă.

Şi-a strâns toată puterea în fulgerul unui ghem fierbinte.
Şi-a încleştat ghearele şi şi-a eliberat întreaga furie.
A ţintit cu ciocul drept spre inima soarelui.

A râs în sinea-i până şi-a atins vortexul cel mai adânc

Şi a atacat.

La strigătul ei de luptă, subit, copacii au îmbătrânit,
Umbrele s-au lăţit peste tot.

Dar soarele a devenit încă mai strălucitor –
Iar cioara s-a prăbuşit, înnegrindu-se, în flăcări.

A deschis pliscul dar nu s-a auzit decât un cărâit întunecat.

"Acolo sus", a concluzionat ea,
"Albul este negru, iar negrul este alb. Am învins".

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, prea mult...

E mult prea mult septembrie, poete,
În versurile tale amărui
Şi mult prea multe ofuri şi regrete
Între coperţi de carte vrei să pui.

Aruncă o privire mai departe
De toamna care tocmai te-mpresoară
Şi scrie alte versuri, altă carte
Gândind la viitoarea primăvară.

poezie de Mihail Mataringa (19 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ceasul dintâi...

Dar iezerele unul lângă altul sute,
Când râd arhipeleagurile lumii mute?
Geyserii lungi lumina descompun
Ca munţii de cristal şi alaun.

Iradiază sorii albi, de-odată patru,
Terasele de ape vii în amfiteatru...
Grădinile Semiramidei, lateral
Din răsărit pân' la apus, în sus de val.

Azvârl orgile planetei jerbe grele
De imnuri spre spiralele de stele...
Când evantalii latescente trec domol
Ca reci comete dincolo de gol.

Fâşii de lumină caută gândind
Sfârşitul lumii. Rar se sting şi se aprind...
Aşa era... aşa era întâiul ceas,
De nu m-ar fi chemat pe cruce-aş fi rămas.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe un scaun de poveste

m-am aşezat pe-un scaun de poveste
cu tălpile în iarba rourată
cu sete de lumină mă caţăr pe creste
în azurul zilei minunată

oasele-mi albe absorb căldură
cu soarele blând sedus de iubire
nervi se topesc în a razei nervură
lumina proaspătă pătrunde-n privire

frunza de arţar ca o inimă de copil
freamătă în sufletul meu obosit
tare mult aş vrea să dansez cadril
cu fluturii albi pe un colţ de zenit

se transformă-n vers gândul pueril
mai am de trăit mai am de iubit

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe, multe, mici mărunte

Poate că dacă aş avea
gânduri
câte fire de nisip se nasc
sub buzele mării,
aş reuşi să îmi cumpăr
o viaţă
în care să fiu
doar rege, nu şi cerşetor.

La poarta mea
nu mai trece gândul zâmbind.
L-am strigat de sute de ori,
dar se vede însă
că a îmbătrânit
şi nu mă aude
cum inima mea îl cheamă
să-mi fie el primul surâs.

Plouă cu gânduri tot mai vechi,
tot mai triste.
Mi-e greu sub ele,
mă scufund sub apa lor
din care, rupându-se, mirii
s-au îndepărtat, albi, de lume
şi-au furat cu ei raza de zâmbet.

Pe acoperişurile lumii
au crescut lacrimi
care poartă pe buze
numele drumurilor ce ne-au
obosit singurătatea.
Depărtarea, vine ca o soră a ta,
cel plecat din inima mea
cu acoperiş de lacrimă.

Sunt lângă tine zilnic, dar
m-au umbrit gândurile tale
tot mai negre
şi nu mai pot să păşesc
spre lumină iar.

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te îndepărtezi

nopţile-au devenit pustii
oraşul nu mai are fii
iubirea arde în făclii
copacii pier în bătălii

e prea târziu să înţelegi
cetăţile cad fără regi
ce juri nu poţi să mai dezlegi
iubirea nu mai are legi

mai stau un veac ca să-ţi revii
luna dispare în fâşii
eu mor prin munţi, tu să mă-nvii
când lupii muşcă din stafii

ne întristează nişte ploi
clepsidrele curg înapoi
stau răsturnate peste noi
nisipul pleacă la război

tu nu poţi fi mereu la fel
eu nu mai am vechiul castel
pe cer trec păsări de oţel
iubirea moare în duel

de dragul meu mai stai puţin
stai pe petala unui crin
mai stai cât sângele din vin
stai cât otrava din venin

de dorul meu te rog mai stai
mai stai cât florile de mai
mai stai pe-o aripă de rai
mai stai în goana unor cai

copacii vor să moară verzi
când iarba toarce prin livezi
eu nu te văd, tu nu mă vezi
mă-ndepărtez, te-ndepărtezi

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Columba e o constelaţie mică, spre sud-vest de Câinele Mare. E interesant că Soarele nostru pare că vine dintr'un punct situat între Câinele Mare şi Columba. Punctul acesta îl numesc astronomii "anteapex", iar punctul de lângă Lira, spre care Soarele se îndreaptă: apex.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transfigurare

Pe aripi străvezii de zbor
Spre-nalt tu te ridici uşor
Mai sus, mai sus s-atingi un nor
Iar de banal să nu simţi dor.

Arunci privirea-ncet în jos
Şi vezi tot ce-ai lăsat în urmă,
Iar peste-o mare de-amintiri
Se-aşterne acum un strat de brumă.

În zborul tău înalt spre cer
Pe ochi îti cade-un văl de ceaţă,
Iar amintirile îţi pier
Lăsându-ţi trupul fără viaţă.

Dar uite ai zburat prea sus,
Mai sus de-atât nu se mai poate
Oare acuma n-ai ajuns
Mult prea aproape chiar de moarte?

E mult prea greu să rămâi sus,
Când viaţa-ntreagă ţi-e departe
Te afli între poli opuşi
Păşeşti spre viaţă sau spre moarte?

poezie de Teodora Todea (aprilie 2009)
Adăugat de Teodora Todea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abator

Albise totul! Caii albi mestecau iarbă albă
fluturi albi devorau varză albă
călăii albi sugrumau flori albe
cireşe albe, moarte albă, pământ alb
marea albă...
Curcubeul
alb
spre alb
spre foarte alb...
Cineva de un dinte alb şi-a muşcat buza albă.
Şi-a curs un copil roşu
cu un strigăt roşu.
Şi Dumnezeu era incolor
incolor
iar greierii roz vindeau culori
pe sub mânâ
în spate la abator.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost...

a fost o vara călduroasă,
nici mult prea blândă, nici ploioasă,
un soare aprig şi zglobiu
ne-a făcut viaţa bigudiu.

să te mai duci si tu la plajă,
sau să mai stai puţin de vrajă,
te bătea soarele încap
ca un borfaş, ca un satrap.

să treci la umbră, niciun gând
că trebuia să stai la rând,
un mic, o bere sau ceva
şi soarele te urmărea...

aşa trecut-a vara toată
şi-acum în toamnă, drept răsplată
ne bat în cap doar ploile
şi stăm chirciţi ca oile...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (19 septembrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afară ninge ca în vis

Afară ninge ca într-un vis efemer cu fulgi albi şi moi,
Care cad din cer peste mine, peste noi.

Tu cânţi la pian şi în sobă să aude focul cum trosneşte.
Eu privesc la geam şi lumea îmi pare toată o poveste.
Noaptea să lasă ca un tăciune peste mine, peste noi.
Viaţa îmi pare un vis, o minune în care trăim noi doi.

Dar soarele răsare de după nori cu raza lui fierbinte
Şi topeşte fulgii cei albi şi moi, care pe noi au vrut să ne alinte.

poezie de Vladimir Potlog (14 decembrie 2016)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt clipe în viaţă ce dor ca şi o rană,
Sunt clipe de disperări adeseori,
Sunt clipe când visul uşor ţi se destramă
Şi cauţi zadarnic în jur un ajutor...
Sunt clipe când îţi copleşesc fiinţa toată
Furtunile-acestei lumi fără zăvor,
Dar nu uita, vine o clipă odată
Când vei zbura dincolo de nori....

Când încercările. s prea grele
Şi nu ştii când se vor sfârşi
Mai este doar puţină vreme
Şi Cel ce vine. va veni...
Chiar dacă viaţa. i mult prea crudă
Şi te întrebi cât va dura,
Ce mai contează o secundă
Pe lângă veşnicia ta.......

Sunt clipe în viaţă când guşti dezamăgirea
Şi vezi adevărul că e mult prea amar,
Sunt clipe când nu poţi găsi în tine puterea
Să schimbi clipe de gheaţă în clipe de jar,
Sunt clipe când multe poveri prea greu te-apasă
Şi eşti cu fiece pas tot mai obosit,
Dar nu uita că în curând tu, Acasă
Lângă Iisus te vei odihni...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!