Amiază de vară

Am obosit
Şi-acum stăm lungiti pe căpiţele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Şi-acoperă şi hărţi pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzişuri negre care curge-n fundul văii.
Poşta mică pe şoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus şi dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii

În fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Şi fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde şi dulce ca răzoarele —

Şi cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citeşte soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fâneţe ţepoase,
Ţărani cu chip sărac
Şi talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuţi.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuţi
Şi-aşa cum stai culcată,
Rupând între dinţi un fir de iarbă,
Ţi se văd sănii albi strânşi între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan şi-ascute acele un mărăcine
Şi nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ţine.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!