Lumea (XXVIII)

Motto:
Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!...
***************

Cum poţi numi pădurea ce freamătă de viaţă,
Ca o femeie jună, cu-n foc ascuns în sân
Care-ţi zâmbeşte tandru, care-i şi-un pic glumeaţă,
Şi te-mbie nebună în şura cea cu fân?

Cum defineşti o creastă de munte, solitară,
Ce-şi saltă fruntea-naltă, în rugă către cer
Şi mulţumind că este cea mai înaltă-n ţară
Priveşte-n jos spre şesul atât de bun, prosper?

Cum ţi se pare marea atâta de bogată
Ce-ascunde-n adâncimea-i popoarele de peşti
Din care dă ofrande pescarilor să poată
Hrăni pe milioane de semeni, ca-n poveşti...

Ce poate fi mai simplu, mai evident desigur
Decât să-ţi deschizi mintea şi să pricepi misterul
Că toate-au fost create, demult, mai mult ca sigur,
De-un Arhitect cu planul perfect, şi-i martor Cerul!

poezie de Petrică Conceatu (9 iunie 2020)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec despre macii roşii

Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când adie vântul, într-o amiază caldă,
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu -
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?

Par, macii, sânge proaspăt – ca sângele prelins
Din torturate trupuri, de primi martiri creştini...
Sublim pătează câmpul – de-un verde viu, aprins –
Şi –adânc mă înfioară – de aceea-mi par divini.

Înseninat de vântul, ce fruntea-mi răcoreşte,
Pe când în ochi, îmi joacă, o veselă sclipire,
Scrutez peisaju-acesta – pictat dumnezeieşte –
Şi-n sufletul meu, pacea, se-mbină cu iubire...

Iubire pentru oameni – ce simţământ deplin! –
Căci simt că-i iert pe semeni – pe mine că mă iert...
Mă simt şi serv şi rege, sub marea de senin –
Perfectă e natura – cum Dumnezeu mi-e cert.

Pe câmpuri, pe făgaşe, pe margine de şleau –
Modest cresc macii roşii – şi-atât de delicaţi!
Că–s o minune-n sine, nicicum, habar nu au –
Şi nici nu bagă-n seamă – că-n seamă nu-s băgaţi.

Sublimi - precum natura, şi roşii – sânge-pur,
Simbolizând iubirea şi jertfa – totodat',
Stingheri sunt macii-aceştia, sub cerul plin de-azur –
Emblema inocenţei şi-a gândului curat.

În ziua-n care câmpul nu-i va mai izvodi,
Nici grâul – pâinea lumii – în spic nu va da rod...
Atuncea, lumea noastră, ori se va prăbuşi –
Ori primeni-va-şi faţa cu-n nou, curat, norod...

... Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă –
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Curgeau copacii sus pe munte
se adunau la parastas
şi-aveau un bob de grâu în frunte
şi-un lan de grâu aveau pe nas.
Eu strâng în urma lor rutina
de verde şi de greier crud
şi-au tras lăcustele cortina
şi cerul e mânjit de-un dud.
În piept îmi bat în difuzoare
arcade dulci de nuci strivite
păianjeni beţi întind covoare
peste câmpiile golite
De undeva se plimbă vocea
unui cioban speriat de zi
Eu strâng şi tac şi tac şi strâng
şi poate nu m-o auzi!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Genunchi de femeie

Pe genunchi de femeie sunt ţesute poveşti,
De amor, ori materne, mii şi mii poţi citi
Că o parte le ştii, despre altele veşti
Pe genunchii femeii... numai ea poate şti...

Pe genunchi de femeie ai crescut, alăptat
Pe genunchii rotunzi tu ai fost oblojit
Ai crescut, învăţat, pe genunchi te-ai jucat
Pe genunchii iubitei, un amor îndârjit...

Pe genunchii femeii sunt însemnele vii
Că lucrează prin casă, ori la câmp, ei au rost
Pe genunchii ei fragezi, dacă vei vrea să ştii
Sunt trăiri adunate, sunt iubiri, e şi post...

Pe genunchii femeii au trecut umilinţi
Şi a stat aplecată într-o rugă, cândva
Pe genunchii iubiţi au curs lacrimi fierbinţi
Să ne poată ei spune... ne vor spune cumva...

poezie de Petrică Conceatu (17 mai 2020), traducere de Conceatu Petrică
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba mea, cea română

Dintre toate ce sunt, ori au fost, ori devin
Dintre graiuri uitate, ori prezente şi vii
Limba mea, cea română, te învaţă să fii
Cum nici una nu poate, mai înalt, mai divin...

Sunt plecaţi de acasă peste mări, peste ţări
Milioane de fraţi şi surori, aprig chin...
Limba mea, cea română, cea în care mă-nchin
Cea în care mă rog, pentru ei, către zări...

Limba-n care gândesc, mă exprim şi iubesc
Mă hrăneşte din cărţi cu o hrană de vis
Limba mea, cea română, cea în care v-am scris
Cea în care iubiţi şi trăiţi har ceresc...

Şi-ntr-o zi, peste timp, când m-oi stinge de tot
Voi gândi către voi - rugă Celui de sus
Limba mea, cea română, mi-ar zâmbi la apus
Şi-ar grăi pentru mine, când eu n-am să mai pot...

poezie de Petrică Conceatu (2019)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Extaz

n-am crezut vreodată că iarba
poate fi aşa de albastră
cerul senin de un verde crud
că zborul păsărilor coboară atât de jos
încât poţi să-l atingi
şi vântul se încurcă prin şuviţele tale blonde
acoperindu-ţi ochii
cu ultima lui adiere
odihnindu-ţi privirea
când albastră când verde
că zâmbetul tău
poate alunga toată tristeţea lumii
punând în loc un strop de fericire
în clipa asta-n care se comprimă
minute
ore
ani
chiar şi o viaţă

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

Rugă de pasăre, sus peste ţară,
care se odihneşte numai când zboară.
Rugă de pasăre, care
numai cât cântă nu moare.

Rugă de iarbă abia răsărită:
cerul de peste ea să deie în floare.
Rugă de piatră -să fie zidită
în zid de templu, nu de-nchisoare.

Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
c-ar putea face lumea mai bună.

poezie clasică de Nicolae Dabija din Zugravul anonim (1985)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu mă consider socialist. Dar eu nu văd socialismul ca o denumire a unui sistem social aparte, ci ca o instalaţie. Instalaţia este un cuţit cu tăişul îndreptat către viitor. Nu cunosc nici o ţară reală care să se poată numi socialistă, şi sunt convins că aşa ceva nu poate exista. Dar instalaţia asta a mea îmi permite să extrag criteriile necesare pentru formularea unui program politic adecvat. Primul criteriu ar fi necesitatea asigurării publice a cetăţenilor împotriva nenorocirilor individuale. Trăim într-o societate extrem de individualizată, în care fiecare persoană poate fi trasă la răspundere pentru toate câte i se întâmplă în viaţă. În realitatea însă lucrurile nu stau chiar aşa.

Zygmunt Bauman în CriticAtac, interviu (3 iunie 2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtună pe mare

În Răsărit aprins, priveam la sarea mării
Ce lacrimile LUI topiseră-n durerea
Iubirilor dintâi, din zorii depărtării,
Care-ncercau, pe rând, amarul şi plăcerea.

Un pescăruş grăbit ţipa spre orizont,
Albu-i imaculat pătând cerul senin,
Pe care îl plătea, neavând niciun cont,
Cu zborul ce-l primea din dreptul lui divin.

Deodat', pe negândite, începe-a-ntuneca
De nori negri, străpunşi din când în când de fulger...
De tunete-asurzită, m-ascund în Sinea mea,
Unde mă învelesc c-o aripă de Înger...

Marea se zvârcoleşte, părând că a turbat,
Cu valuri înspumate, clăteşte de păcat
Nisipul fin, în dorul de Viaţă, măcinat
Şi aruncat în apă, de lumi, demult uitat...

Corabia-nălucă, a celui zburător,
Îmi pare că o văd în mijlocul furtunii...
Un olandez ce-n veacuri fi-va rătăcitor,
De nemurire-atins, într-o legend-a Lumii...

În mugetul furtunii-şi strigă disperarea
Adâncului din Iadul pe care l-a ales...
Cu hohote de vânt, ne-nduplecată, marea
L-amestecă şi-i pierde nimicul ne-nţeles.

Când mă trezesc din vise, mă aflu-n Asfinţit,
Marea e calmă şi... nici urmă de furtună!
Iar Îngeru-mi şopteşte:"Ce mult ai mai dormit!"...
Zâmbind, mă ia de mână,
Să mergem către tine,
Între Apus de Soare şi Răsărit de Lună...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară în ipostaze

Dragostea de pământ de ţară rămâne o pururea ascunsă,
Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă,
Un saprofit ce-ţi ţine hang cât simbioza-i nepătrunsă
Şi-un neştiut, ori cunoscut, pretinde loc... o alergenă.

Se poate rupe doar liant, când pasul calcă în afară
Şi duce trup pe alt tărâm, minţind pe minte că-i la fel,
Iar mintea-şi spune că-i doar tren, ce s-a oprit în altă gară,
Poate o haltă, o escală, cum puşca în pace... pe-un rastel.

E-un dedesubt dogoritor, cum magma sufletului, caldă,
Ce poate plânge în ochi de lavă când s-a strâns, doar insurmontabil
Şi, vrea să curgă, să atingă marea, iubirea ce i-e scaldă,
Să-şi răcorească mădulare de-atât visat... în sol instabil.

E loc şi mamei adoptive, ce primitoare creşte pui,
De-i mic, ori mare şi-l adoptă şi-i face leagăn, fără lanţ,
Doar să se avânte, că-i o doică ce alăptează orişicui
Şi-şi pune cald sân la bătaie şi pat, culcuş... în loc de şanţ.

E ţara o obcină, ori mâna, întinsă ca să-i creşti în palmă
Şi gând nu poate să despartă un suflet ce-are două mame,
Că e-atât loc, de este suflet şi mult cuvânt, când nu-i sudalmă...
Dar parcă cea care te naşte, nu poate sânge să destrame...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azur

Când ieşi sibilin nereidă din valuri pe ţărm euxin
şi-mi dărui răcoarea sărutului slatin cu miros de alge,
privirea-mi se scaldă-n azurul mirabil al ochilor tăi
în care se-ngeamănă cerul şi marea
şi-un soare-n zenit.

Ţi-s ochii, divinii, atât de albaştri,
că şi Creatorul, în ziua a doua şi-a patra,
pe când făurea cerul şi marea, şi soarele,
ar fi-mprumutat un strop de turcoaz
şi-o rază de soare
din cicoarea ochilor tăi.
Dar tu nu erai.

Sărutu-ţi azurul şi múrmur umilă rugă:
"Preasfânt Ziditorule,
te-ndură şi lasă-i intacte
lumina şi-azuru-n priviri
ca-n ziua a doua şi-a patra!"

poezie de Nicolae Mătcaş din Iar când cu miei va ninge prin ponoare..., Volumul I (2016)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Totuşi, nu sunt foarte sigur că ar fi aşa. Adică... Nu-mi dau seama... De ce ar fi tăcut? Toţi? De ce nu mi-ar fi spus? Nici unul? Probabil că ştiau toţi, adică, măcar ei... Mama, blondul, dom' director; şi nici unul nu mi-a zis niciodată nimic în acest sens... Deci, nu pricep! Poate că totuşi, doar ni se pare nouă, Mihai şi-mi fac griji degeaba! Poate că nu-i deloc aşa... Sper că nu-i aşa! La naiba!
Mihai: Eu... Repet, Luci, nu ştiu ce să-ţi spun! Dar... Stai puţin! Ia uită-te la mine!
Lucian: Poftim?!
Mihai: Priveşte-mă cu atenţie, pentru câteva clipe!
Lucian: Bine.
Mihai: Da, acum îmi dau seama... Mi se părea mie mai demult, dar nu făceam legătura sau credeam că doar mi se pare, însă acum e foarte clar! Nu ştiu ce înseamnă asta, dar... E sigur!
Lucian: Ce anume îţi dai seama? Ce-i atât de sigur, Mihai?
Mihai: Luci, semeni mult cu dânsul; nu cu tatăl tău cel blond, ci cu domnul director. Zău aşa, chiar semeni! Mult de tot!
Lucian: Crezi?!
Mihai: Negreşit!
Lucian: Bine, Mihai... Scuze că te-am reţinut! Mă retrag acum.
Mihai: Unde pleci?
Lucian: Nu contează... Aiurea, prin oraş, apoi în navă, desigur. Te las să-ţi vezi de treabă, aici, cu supercomputerul... Pa! Mai vorbim noi.
Mihai: Bine, Luci, cum vrei... Sigur mai vorbim, oricând. Pa!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

primăvara asta
e o altă minune
în care mor ghiocei
şi cerul meu
solitară fereastră
înspre lumini
păreri
poveşti nespuse
umbre

e cerul meu

vântul îmi lasă pe tâmplă
flori negre
ce tremură de spaimă

e tâmpla mea cu care sprijin
facerea lumii
umile flori albastre
şi ochi abia născuţi

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pandemia

Avem o pandemie... sigur, sigur?
Am spus de la-nceput, nu cred o iotă!
Am cercetat, am vrut să mă asigur,
Şi mi-a ieşit "decât" o anecdotă!

Am fost ostracizat şi pus la colţ
De către cei ce-au pus botu' la-naintare
Care-au crezut televizoru-n clonţ
Şi s-au lăsat spălaţi pe creier... care are...

Care e anecdota? Una scurtă:
Când eşti slăbuţ de creier şi credul
Ca să ţi-o tragă guvernantu' bine
Nu e nevoie decât de-un IQ... nul... nul...

Nu poţi să crezi că după trei decenii
Din comunismul după optzeci-nouă
Avem o populaţie cu... tenii...
La creier c-o manipulare nouă.

Trăim experiment fără pereche,
Cum n-a mai fost de la Adam încoace
Fug populaţii, ca loviţi de streche,
Terorizaţi de boala lu' Calache!

Nu-i dovedit ştiinţific că Covidu'
A făcut victime cât zice presa
Nu cred nimic, cât mare ar fi vidu'
Şi-oricât de bine ar fi scrisă piesa.

Ştiu, vor sări de cur citind acestea
Prietenii ce au un closed mind
Care se cred prea informaţi adesea
De dezinformatorii fără steag.

Să fie sănătoşi, să mă renege...
Şi să dispară-n ceaţa concepută.
Atâta pagubă, că au să nege
O evidenţă clară, absolută!

poezie de Petrică Conceatu (8 iunie 2020)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte

Atâta linişte acum
Şi atâtea lacrimi uscate.
Atâta teamă, de mă înfioară.
Şi atâtea amintiri de odinioară.

Atâta linişte, de mă înspăimântă,
Şi tot atâtea cuvinte îmi sunt rugă.
Atât sfârşit într-un nou inceput
Atâta regăsire în tot ce n-am avut.

Atâta linişte, de un perpetuum nesfârşit.
Atât zbucium între două fiinţe rătăcite.
Atâta nemurire într-o viaţă fără de trăire
Atât cât cuprinde vântul într-o adiere.

Atâta linişte cât poate cuprinde noaptea în vise,
Şi tot atâtea speranţe renasc dimineţile.
Dimineţi, punţi între noi neatinse,
Pure, descrise în cuvinte doar scrise.

Atâta linişte...

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oricare vară din oricare viaţă

Cu inima-n flăcări, macii roşii s-or stinge
Când vara nebună va-ncepe să ardă;
Petale din dor de murit mă vor ninge;
Rănitele vise, cărate-n brancardă...
.
Pustiu mi-este lanul, vipia e munte;
Chiar cerul îmi pare că plouă cu ceară,
Iar hâdele harpii pletoase, cărunte
Îmi biciuie troiţa, topită-n secară.
.
Deodată firavă, timidă, suavă,
O floare-speranţă! E mult? E puţin?
Atât de albastră e mica enclavă
Ce apără calea-ntre jar şi ciulin...
.
Arcaşul din mine ia tolba cea veche
Săgeată cu zâmbet din nori - până-n tină!
Cu dalta sfărâmă-a durerii ureche!
Qui prodest - din lacrimi - amară rutină?!
.
Doboară-n cenuşă Moira cea hoaţă!
Deschide - în stânca lui Sisif - o poartă!
În oricare vară din oricare viaţă
E arsă doar rana! Durerea - e moartă!

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Final

Un tot de scurgeri necontabilizate
Din frică, pe ascuns, sau neştiinţă...
Nu sunt fără de cont şi fără "date";
Irefutabile-s de-o viitoare... neputinţă!

Chiar risc de nu-i, a fost, sau sigur este,
Totul începe cert şi măsurabil...
Prin muncă-l defineşti indubitabil
Trecut, adăugat în lada genelor de zestre.

Un taboo creem cu mintea ce ne-o stoarcem;
Că doar refuzu-opreşte evoluţii,
Uitând de timpul, singur veşnic cu soluţii
Şi linia de start, un "finish" unde... întoarcem.

Indiferent ce-i, spirit, vis, real...
Toate-au un trend, este o scară-n "V";
N-a fost, posibil e, a fost şi nu mai e...
Epuizantul maraton, ce-alergi, către FINAL!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-ţi aparţine soarta!

Minţită a fost iubirea mea pe când iubeam...
Cântau cocori şi corbi sub cerul moale;
M-am dăruit apoi spre siderale,
Din grija ce o resimţeam.

N-am fost să trec decât pe unde plânge vara,
Din griurile de pe paleta de culori
Răzbit-au ochi pătrunzători,
Pictaţi numai când vine seara.

Nu am ales pe cineva anume special...
Mi-a fost ales pentru-a-nvăţa iubirea.
Nici ochii şi nici mintea nu uită amintirea,
Nici spiritul, de-ar fi chiar glacial.

Când ţi-e permis pe el ca să iubeşti,
Nu poţi negocia, sau cere altul...
Nu poţi rezilia sau arde pactul,
Pe care vrei aici să-nlocuieşti.

Îţi este dat ca să iubeşti şi-atât.
Tu n-ai puterea să hotărăşti pe cine...
Nu poţi opri, sau ignora pe-acel ce vine,
Fie frumos, sau poate chiar urât.

Schema ta de viaţă nu e planul real.
Tu l-ai uitat când ai venit pe lume;
Zadarnic îţi pui soarta în albume,
Doar unul e autentic şi legal.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De poţi fi!

Poţi fi cerul plin de stele şi n-ar fi o minune!
Poţi fi lacul veşnic dulce, plin de pasiune!
Şi minuni să faci pe lume, ce rost ar avea?
Când s-au şters a tale urme, adânci din viaţa mea!

Poţi fi marea toată, plină, plină de comori!
Poţi fi înger alb sau negru şi să mergi pe nori!
Să ai toate, să ai totul, când pe mine nu mă ai!
Dăruieşte-ţi viaţa toată, când mie nimic nu-mi dai!

Poţi fi cel mai bun din lume, să te laude lumea toată!
Poţi fi orice fiinţă vie, care încearcă şi o să poată!
Să atingă-n suflet marea, ce-şi revarsă lacrimi, valuri!
Dar când marea mi-a secat şi au rămas doar goale maluri!

Poţi fi ochiul ce priveşte şi priveşte neîncetat!
Poţi fi lacrima din mine, ce pe iarbă a picat!
Dar să ştii că orice ai fi, nu mai eşti cum tu ai fost!
Când de la mine ai plecat, şi deloc nu te-ai întors!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea de azi este într-o continuă mişcare, într-o evoluţie care până nu demult ar fi părut de domeniul ştiinţifico-fantasticului. De aceea poate credeţi că este un demers desuet să ne aplecăm asupra unui subiect ca epigrama. Cu atât mai mult cu cât ea a fost considerată de multe ori drept o Cenuşăreasă a literaturii sau un simbol al decadenţei. Şi totuşi, epigrama a rezistat timpului mai mult decât alte genuri literare considerate la vremea lor prinţese sau chiar regine.

Sorin Olariu în Câteva cuvinte despre epigramă
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

Motto:

La un an cu sănătate,
Domn, Domn să nălţăm,
Să deschideţi poarta casei,
Domn, Domn să nălţăm.
Să citească tot poporul,
Domn, Domn să nălţăm,
Să se bucure-autorul,
Domn, Domn să nălţăm

Mereu am fost sau nu am fost
Într-o căutare fără rost
A elixirului visat
De Eva, de Adam –bărbat,
Al frumuseţii, tinereţii,
Deşi mă cam lovesc pereţii,
Sunt beat de-o falsă nemurire,
Veşnic mireasă, eu sunt mire,
Să fie cerul gol, adânc?
Să fim noi singurul Pământ?
Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu eşti ea.

O clipă am crezut că s-a oprit ceasul,
Ceasul a-ntrebat, care-i necazul?
Inima? Nu. Nervii? Ah, ah,
Îl înţeleg astfel pe Bach,
Nervii-s ca orga şi clavecinul,
Nu apăsa tare, sublimul,
Doar din evlavie, şoaptă şi rugă
Poate să nască, să se distrugă
Poate, sub degete boante şi tari,
Iar tu, viaţa mea, poţi să dispari.

De are vântul umbră şi eu am,
Trecând peste podişul tibetan,
O, Sancho, ţi-aminteşti oraşul
Ce ne-a gonit cu mătura, făraşul?
Un cimitir de cărţi înspre Apus,
Pe unde- atlanţii s-au pierdut, s-au dus,
Nu-i mică lumea, este chiar prea mare,
Iubirea nu prea-i la căutare,
De arcul-pasăre eu nu voi povesti,
Ne-am întâlnit definitiv, Marie, Marie.

Când ucizi un om cu vorba, cu gândul,
Nu poţi ierta, te doare cuvântul,
Nu poţi uita, te refuză pământul,
Să nu izgoneşti cerşetorul, e sfântul
Care te poate aduce în rai,
Numai un suflet în tine să ai.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!