Gloanţe oarbe

bineînţeles că iubesc cu toate coastele scoase din raiul sânului
mărturia cerului spălat de ispită se citeşte în
fiecare umbră captivă sub limbă
bat mătănii sub pielea mea creez arşiţă în serpentinele ploii cu ruga
din literele pământului pline de obedienţă
zăbovesc poate prea mult
în rama icoanei pentru echilibru şi-o frântură de pace reflectată
de vitraliile destinului

înţepătura unei albine pe mâna care îmi coace vara
nu-mi va răpi gustul mierii din buză şi nici seara albastră din litografia ursitei
chiar dacă am ratat slujba de dimineaţă
din pelerina primăverii târzii
exist sub pietrele golgotei cu răstignirile contabilizate strict
de gravitaţia degetelor temătoare
peste care tălpile oamenilor frământă curcubeie
şi spaimă de moarte

bineînţeles că nu pot opri tornadele cu icari
(aşa cum nu cred că ar trebui să ne dezicem de orgiile visului
să bem cucuta realului din zori cu smerenie)
explozia staminelor prefigurând războaiele rodului în tranşeele verdelui
şi vulturii care ţâşnesc din cuiburile oaselor
în ţesătura respiraţiei

prea puţin din dedal i-a masa cu îngerul în ruinele inimii înecate de iarbă

gâtul poemelor mele e plin de crisalide
închei catarama copilăriei peste toţi viruşii care trag cu gloanţe oarbe
din retina insolvabilă a ursitoarelor
şi râd

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte la post-restant

(oul cubic)

e noaptea celor care pleacă din mine
precum numele
deja mumificat de câte picioare i-au bătătorit formele geometrice
transcriu pe curat relaţia cu seminţele şi căldura pietrei
în care odihnesc veghea
adun scad melodiile oaselor curcubeie mulse de sevă
pentru recuperarea vederii dintâi
pun plasturi peste pleoape prea groase rănile
smerenia genunchiului bătătorit
şi vânturile

licitez entuziast zile pentru o noapte perfectă

ferestra luminează de foame
grădina de pe limbă e irigată de sânge
mă invită să ne hrănim cu lumile ascunse în inima inimii

dincolo de gesturi dialogul impur cu acei ce m-au locuit fără viză
bolduieşte înţelesurile unei hărţi din care mă strecor
clandestin
ca un miracol cu tunica arsă

iertarea păcatului de-a fi prea viu în fiecare moarte
mi-o aduce
contemplarea vibraţiei unei aripi de fluture

culorile
consolidează fântânile din palmă şi-mi deconspiră noaptea

pocal cu apă vie

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuţule!
Nick: Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulţumesc, iubito.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ceruri vom ajunge cu toţii, dar în direcţia opusă celei trăite pe pământ. Raiul şi Iadul dovedindu-se prea puţin, pentru gama variată de posibilităţi care ar fi trebuit să existe după moarte. Raiul sau Iadul fiind ori prea mult ori prea puţin pentru fiecare dintre noi.

aforism de Iosif M. Cristian din Decadent în transcendent
Adăugat de elena denisa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima inimii

nu cer să fiu înţeleasă
ştiu că am să mor ca un şoim ars de ultima silabă căutându-şi ţara din inimă
mărturisesc îndoiala din litera cărnii
hrană tuturor viselor şi putinţelor mi-au fost înserările lumii
nu regret nici un fulger cuibărit între mine şi înţelesuri

îndelung te-am aşteptat iubite în răscrucea cuvântului care deschide zorii
în sângele meu
am ţesut toate războaiele în care te-ai rătăcit
după ce ţi-ai scufundat în ispite insulele şi peţitorii de întuneric

ne-am privit de-atâtea ori într-o frunză naşterea murindu-ne împreună
încât mâna lui dumnezeu se umple de cioburi de timp
colorate

împărtăşirea din setea de unul nu costă decât apa din viziunile tăcerii

odiseu sunt eu chiar dacă imaginea nu-şi suprapune iluzia perfect în rama oglinzilor
pentru tine iubito ies din spuma dimineţilor cu poalele candorii suflecate
degetele ştiu să culeagă din lucruri aievea ca o boare
aritmetica simplă a iubirii
în care nimic nu se-adună ca suprataxă lui
este

te pipăi ca pe-o minune în pielea mea carnivoră
copilărindu-ne în bobul de rouă pe toate dimensiunile tălpilor
pelerinajele umbrei extrag ithaca din sânge ca pe o
miere polifloră

o carte îşi cartonează filele fragile între zalele rănii şi-a bucuriei curate

ochiul a fost lăcuit îndelung de-o revelaţie
tunica lui nessus e mărime universală

întind braţele vântului împănate de şoimi şi-o trag uşor peste inimă
ithaca îmi soarbe adâncul

poezie de Maria Elena Chindea din Ithaca sub pulbere de stele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea mea de joi seara

tristeţea mea de joi seara
mi-a intrat adânc
în măduva oaselor
de prea mult timp -
o simt în fiecare dimineaţă
când mă trezesc
şi apoi în fiecare seară
când mă chinui să adorm

tristeţea mea de joi seara
nu este nici măcar
a mea

este tristeţea omului
postmodern
de pretutindeni
pe care o aud
o simt
şi o miros
în orice atom de materie
şi particulă de praf
oriunde fug prin lume
încercând să tot scap de ea

atât de plictisit
din cauza rutinei
a alergăturii
şi al inutilului instalat implacabil
în cele mai mărunte
lucruri pe care le fac
şi chinuit să ţin pasul
cu ritmul tot mai rapid
al acestui secol minune
în care unii zic
că sunt norocos să exist
sunt nevoit să mă întorc
zi de zi
la nenorocita mea de tristeţe
de joi seara
care nici măcar nu este a mea

poezie de Adrian Creţu
Adăugat de cretumadrian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despletind fuioare din lună

– Ariadne în recluziune –

e iarnă prea vastă-ntre noi
suntem prea roşii sub unghia albă-a memoriei
oasele ni se izbesc de cer
trag fără milă gloanţe de carne-n rafale
blurează timpul
face ravagii crivăţul sângelui
artere oarbe împodobesc drumuri fragile
fără de noi strigătul ne albeşte nisipul
de invazia măştilor clepsidra se umflă râul de spaţiu
devine o mare
ce nu ne poate cuprinde

în clopotniţa trupului o alunecare pe geana abisului ne e semnătură

e iarnă
ceaiul clocoteşte în cană
aburul ne desparte ochiul în două dinţii ciobesc arderi deşarte
printre ciute o haită de lupi sparge blândeţea în schije de foame
noaptea se scurge în pântec sideral de sălbatic
caldă ca o rană flămândă

golul exhibă esenţele
mâna prea rece zadarnic te cheamă
amintirile se retrag în tranşeele sinelui curbează sunetul până se frânge în sine
îndoliate
înstrăinări prin firide desfac în panglici nume destrămate
la capete
prea ades numărate de neguri

vertebrele gemene declanşează apocalipse frenetice

trombe de inimi fără zăbală ne iau în copite
ne frâng în ispite pe tipsie de lună
frământă focul fără de flacără lichefiază femurul vântului
gonim fără odihnă cu lasoul strâns peste coaste
nu contează
râsul ne este cusătură măiastră
înveşniceşte dimineaţa
genunchii devin ciutură în fântâna pupilei
setea din vârful degetelor scrâşneşte
ca un balaur
de piatră

dacă ţi-s grele orbitele goale soarbe-mă ca pe-o cuminecătură iubite

să ne prindem umbra strălucitoare
sub noi dăltuim trepte acasă vom fi în pururea roşii de sânge
cu tiară de rege pe capul din coşul călăului
pereţii de aer casant se depărtează
din ce în ce mai mult frig înghit
în cascade
ceaiul alunecă fierbinte pe gâtul ursitei
feliază
înţelepciunea îmbrăcată în zgură
bisturiul cuvântului

nimic nu e nou deşi cel ştiut de straie se schimbă mereu

lumea respiră tremură şi muşcă din mine
tu ţipi sacadat în atele de-azur
e iarnă pe marginea cărnii
ca un abur de gheaţă mă-nfăşor dorului de-a fi unului poem infinit

e iarnă şi încă o moarte albă despică viaţă
în cruce

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare dimineaţă

Soarele răsărise şi se înălţa încetişor pentru a admira
sutele şi miile de grădini şi de ferestre, de curţi şi de pridvoare –
şi chiar pentru a privi oamenii care dormeau în paturile lor.

El se uita de asemenea în cuiburile păsărilor,
unde, bineînţeles, nu era o atmosferă de duminică,
iar asta pentru că-n ele fiecare dimineaţă,
mai ales cele însorite, este la fel de sfântă.

poezie de Frans Emil Sillanpää din O soartă zbuciumată, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninsoarea de noi

în căutarea ochiului care să ne-ncapă
cerul iubirii
fur axa timpului
şterg urmele din nisipul sângelui să pot jura
ne-am rătăcit iubitule
într-o respiraţie prea scurtă
pentru aripi

mult prea subţire albastrul urzelii cu aştri
cenuşă de vise acoperă pleoapele
după erupţii milenare
de voluptăţi
albe

cuvântul a-ntrupat paradisul
în coapsa ispititoare
ca un atlant trec palmele
peste pajiştea cărnii
stabilesc fisurile în care ne vom clăti patimile
dureri
îndoieli
nu vor mai ninge nopţi corozive
când focurile vor fi de mult izvoare
şi timpul asurzeşte de noi

doar geana de împărat
discret
ne ventilează trupul bicefal cu zori

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jefuiri

(arheologii lichide)

roata hamsterului unge morţii perfect
plecări inocente spărgeau în mine un val de o carne flămândă
chiuretată de-un azi prea sticlos
mâine încolţeşte timid
sub un aisberg

potopul asurzeşte aerul din pupilă
în gamelă credinţe vechi prind iz de mucegai
mirele calcă apa trupului precum un mesia căzut din icoane
nuntaşii ca şi păsările fură toţi zorii căzuţi în pliuri
de neîncepute ape

arunc buchetul pe urmele celor care am mers
şi-am tot mers
valea plângerii mi-a încreţit buza
dinţi sălbatici înfierează apocalipse de seară scoase la licitaţii

pasărea-liră scoate imperii din colbul genunii ruleta sângelui
câştigă sau pierde ursite

cert vântul că nu-i destul de sărat n-am nevoie de ochi matlasaţi cu tenebre
marea îşi face prea mult loc pentru un somn inodor
răsar păduri în cauc de memorie le las să picure peste oraşe pustii
nasturi care încheie hainele morţilor
nuntaşii se strâng precum o cheie sol în sămânţă
curcubeiele au atins temperatura maximă
străzile
îşi etalează albul privirii din talpă

moartea întoarce brazda oaselor
în fâneţele vieţii se coace un timp fără ochi

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Salut, blondino.
Maria: Ah, Luci... Salut! Dar să ştii că m-ai speriat puţin.
Lucian: Mii de scuze! Nu asta mi-a fost intenţia.
Maria: Hmm... Dar care-ţi era intenţia?!
Lucian: Nici una, cred...
Maria: Bine, comandante. Scuzele se acceptă. Însă altădată să nu mă mai iei aşa, prin surprindere.
Lucian: Voi încerca. Deci, eşti foarte matinală, ca de obicei.
Maria: Nu chiar ca de obicei, dar azi e o zi deosebită.
Lucian: Da, ştiu. Va trebui să te desparţi de mititica ta prietenă, Ema.
Maria: Aşa e. Îmi va fi dor de ea.
Lucian: N-ar trebui să-ţi fie. Doar ştii că va fi bine îngrijită acolo unde o vom duce, iar de altfel, o vei putea vedea ori de câte ori vei dori, nu-ţi va interzice nimeni acest lucru.
Maria: Ai dreptate.
Lucian: Bineînţeles că am! Şi eşti de mult aici?
Maria: Nu, dar nici de prea puţin.
Lucian: Aha... Şi ai venit singură?
Maria: Nu, evident. Nick e pe puntea principală, n-a vrut să vină aici, la Ema.
Lucian: Aşa, deci...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică dimineaţă - II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de aripile strălucitoare ale păsărilor
Sau de balsamuri şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţele ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau entuziasmul de neînvins
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţile de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara şi a unei crengi în iarnă.
Acestea sunt măsurile destinate sufletului ei.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chimioterapie

numărătoare inversă

rugineşte uşor
un gând molatec la încheietura somnului

în artere literele morţii armează cuvântul

pe corzi de-ntuneric
nu cuiburile de vultur ale inimii se escaladează

din hrube ies greieri
decojind din elitre vise cancerigene

stelele sucombă în vene

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am jucat prea mult pe tabloul lucidităţii şi am pierdut. Va trebui să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul ce se lasă. Va trebui să cuget la somnul firesc al tuturor lucrurilor, pe care lumina le ordonează, dar le şi oboseşte. Viaţa nu începe decât în întuneric. Puterile ei de germinare nu sunt decât obscure. E o noapte pentru fiecare zi, este o umbră pentru fiecare lumină. Nimeni nu-mi va cere să primesc aceste umbre cu bucurie. E destul că le primesc. Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să-mi mai caut drumul care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant, zări care încă nu se văd. Desperarea e un entuziasm pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni îmi rămâne un lung sfârşit de zi, pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, şi, dacă nu sunt toţi la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.

citat celebru din George Bacovia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste care?...

Peste care zi din viaţă, te-am găsit şi admirat
Pe ce faţă şi prefaţă, cartea, rost şi-a terminat?
Am citit-o prea în grabă, foile s-au petrecut
O poveste, colţ de viaţă, ne-a plăcut şi ne-a durut!

Peste care colţ de iarbă, te-am iubit într-un amurg
O durea ca niciodată, braţele care se scurg
Peste mine, peste tine, peste verde lipicios
Frământări aproape line, scurse de sus până jos?

Peste care amintire, să te-aşez, să te păstrez,
Peste care amăgire, peste care dulce crez?
Peste care gând în şoaptă, să te-alung sau să te chem
Peste care zi din viaţă, ai împrăştiat blestem?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

poemele de dragoste se scriu numai seara
aşa se cuvine
atunci şi cuvintele au umbre
după care să ne ascundem în timp ce jurăm
că nimic nu ne va despărţi
deşi stăm fiecare pe câte un mal
al singurătăţii
că ne vom iubi până la moarte
deşi moarte este un cuvânt pe care
cei ce iubesc nu ar trebui
să îl rostească niciodată
poemele de dragoste se scriu numai seara
atunci ispitele au contururi estompate
ca şi demonii cei frumos cântători
înlănţuiţi de catargele corăbiilor
plutind în derivă
poemele de dragoste
se scriu numai seara
când razele întunericului usucă
cerneala de pe hârtie
şi lacrimile din călimară
când fiecare îşi poate alege
o stea şi o inimă
cărora să le dea acelaşi nume
pe care îl va uita
până în zori

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traversând jumătate din China ca să dorm cu tine

Să dorm cu tine sau să stau adormită-n tine,
care e diferenţa, dacă e vreuna?
Două trupuri se ciocnesc – forţa, floarea deschisă de forţă,
esenţa primăverii izbucnind în floare – nimic mai mult de-atât,
iar noi, greşind, numim asta reînceperea vieţii.
În jumătate din China se petrec fel de fel de lucruri:
Vulcani care erup, râuri care seacă,
prizonieri politici sau oameni fără slujbă abandonaţi,
căprioare şi macarale cu capete roşii împuşcate.
Traversez o grindină de gloanţe ca să dorm cu tine.
Înghesui o mulţime de nopţi într-o dimineaţă ca să dorm cu tine.
Traversez multe suflete-ale mele
şi multe suflete-ale mele se fac unul ca să dorm cu tine.
Şi, totuşi, aş putea fi dusă-n eroare de fluturi, bineînţeles –
şi-aş putea confunda admiraţia cu primăvara,
un sat ca Hengdian cu spaţiul numit acasă. Dar toate acestea,
toate acestea sunt motive absolute indispensabile
ca să dorm cu tine.

poezie de Yu Xiuhua, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definiţie

Se găsesc 23 de adolescenţi,
Nici prea înalţi, nici prea scunzi,
Nici prea răi, nici prea cuminţi,
Nici prea slabi, nici prea activi,
Nici prea responsabili -
Asta dăunează grav sănătăţii!
Se adaugă 34 de ore pe săptămână -
De 4 ori câte 7 şi o zi de 6 -
Din care rămân doar...
Shhh!
Se mai sparge câte un geam,
Se mai trânteşte câte o uşă,
Se mai aruncă cu câte o cretă,
În fine!
Apoi se obţine câte un rezultat
Pe la câte o olimpiadă,
Niciodată pe măsura aşteptărilor,
Se mai ia câte o notă de trecere
În lucrare,
Apoi se mai face şi câte ceva bun,
Doar tre’ să existe un echilibru în toate!

Dar dacă-i vezi dincolo de aparenţă,
Vei observa 23 de suflete,
Nici prea mari, nici prea mici,
Nici prea tari, nici prea slabe,
Nici prea optimiste, nici prea pesimiste,
Însă pline de zâmbete rotunde
(Care uneori apar şi-n timpul orei…)
Şi de speranţa că vor găsi la şcoală
Sprijinul, imboldul şi puterea de a
Intra în vârtejul vieţii,
Prietenii de suflet, dar şi reperele
De care au nevoie.
E, şi-n timpul orei
Dacă se mai aude câte un bip,
Sau dacă se mai uită melancolici
Pe fereastră,
Ori dacă pe chip le-a mai apărut
Câte un coş
E clar: sunt îndrăgostiţi
Sau şi-o doresc;
Înlăuntrul lor se poartă războaie
Mai grele decât vor ei s-o arate.
Ei, ar mai fi multe de amintit.
Ca să rezum voi spune
Că totul trebuia
Să poarte un nume,
Aşa că i s-a spus
Clasa a X-a A!

poezie de Rucsandra Rizescu
Adăugat de Rucsandra Rizescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flash memory

într-o pustietate ca în oricare colţ de lume
o fetiţă stătea pe marginea unei gârle
tristeţea i se accentua cu fiecare orăcăit de broască
ce imprima orelor un curs lasciv
o tărăgănare nevrotică
mirosea a mlaştină şi a verdeaţă umedă
iar pe celălalt mal se putea admira fără emoţie
risipirea unei turme de oi
ca o halucinaţie generată de sunetul talăngii
desfigurând calmitatea locului

în acelaşi segment temporal
se întâmplau prea multe lucruri
pentru a fi nevoie să fie judecate
sau cel puţin contabilizate
nu mai era necesar să le cunoşti
intuind doar că ele oricum se petrec
indiferent de felul în care îţi mişti buzele
dacă te uiţi prea concentrat în soare
sau de altă opţiune interesantă
prin care îţi manifeşti absenţa

lipsa muşchilor şi lipsa reflecţiei

plasarea unui fir de praf
într-un buric de obeză aflată în descompunere
dar încă în viaţă
încă lungită pe spate
şi agitându-şi tentaculele

un studiu de caz pentru cei interesaţi de rolul zestrei genetice
în formarea caracterului la plantele de seră
sau la hibrizi

o planetă de dimensiunea unui ou

o proiecţie a stărilor unei ţesătoare de covoare şi pleduri
ale cărei produse ar fi rămas nevândute
dacă ar fi ştiut să creeze simetric
dacă ar fi avut standarde
dacă n-ar fi împletit firul cu lacrimi

o construcţie din metal cu atribute umane
exersând empatia prin câteva acorduri la pian

o bătrână care se aşază lângă fetiţă
acoperă ecranul pânzelor de iarbă şi cer
şi apoi tace, îi surâde peste umăr
îndepărtându-se
ca orice amintire din viitor

acest clivaj neaşteptat
poate însemna o dezorientare de moment
dar privit altfel
poate fi un gest al unei desăvârşite maturităţi
luciditatea care nu izvorăşte din inocenţă
dar care are nevoie de ea ca de o oglindă
în care totul să se reflecte limpede

pipăirea realului din inima iluziei
aceeaşi iluzie pe care ţi-o da suprafaţa unei ape care reflectă un arbore
lipsa rădăcinilor

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!