Duminică dimineaţă - II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de aripile strălucitoare ale păsărilor
Sau de balsamuri şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţele ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau entuziasmul de neînvins
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţile de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara şi a unei crengi în iarnă.
Acestea sunt măsurile destinate sufletului ei.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică dimineaţă

I

Satisfacţiile oferite de moliciunea capotului, şi cafeaua băută
Mai târzior, şi portocalele savurate pe scaunul însorit,
Şi cacaduul verde de pe covoraş, şi libertatea –
Amestecate pentru a risipi
Sfânta linişte a străvechiului sacrificiu.
În reveria ei simte asediul
Întunecat al acelei vechi catastrofe,
În vreme ce acalmia se-adânceşte printre luminile apelor.
Portocalele aromate şi aripile verzi, strălucitoare,
Par lucruri dintr-o procesiune a morţilor,
Şerpuind deasupra apei întinse, fără sunet.
Ziua-i asemeni apei întinse, fără sunet,
Calmă-n aşteptarea trecerii paşilor ei visători
Peste mări, spre tăcuta Palestină,
Dominionul sângelui şi-al mormântului.

II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este-aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de strălucitoarele aripi verzi ale păsărilor
Sau de balsamurile şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţa ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau descătuşarea bucuriei
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţi de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara – şi golaşă – iarna.
Acestea sunt măsurile rânduite pentru sufletul.

III

Inumana naştere-a lui Jupiter s-a petrecut în nori.
Fără o mamă care să-i dea sân, fără dulceaţa unui pământ
Care să ofere emoţii afectuoase minţii lui mitice.
El umbla printre noi, un rege bombănitor,
Măreţ – printre ciutele sale,
Până când sângele nostru virginal, atins de miresmele
Paradisului, s-a primenit cu o răscumpărare a impulsurilor,
Prevestită ciutelor de o stea.
Ar putea da greş sângele nostru? Sau va deveni
Sângele paradisului? Pământul va deveni
Rotundul nostru paradis – pe care noi îl vom cunoaşte?
Cerul va fi mai prietenos atunci decât este acum,
O parte a trudei şi-o parte a durerii,
Iar apoi... gloria iubirii nepieritoare,
Nu acest albastru părtinitor şi indiferent.

IV

Ea spune, "sunt împăcată când păsările-abia trezite din somn,
Înainte de-a-şi lua zborul, testează realitatea
Câmpurilor înnegurate, prin întrebările lor gingaşe;
Dar când pasările-au plecat, iar căldura câmpurilor
A dispărut, unde-i, atunci, paradisul?"
Nu există adierea niciunei profeţii,
Nici himera străvechiului mormânt,
Nici peştera aurită, nici insula
Melodică, unde spiritele-şi au sălaşul lor,
Nici sudul vizionar, nici palmierul îndepărtat dintre norii
De pe raiul dealului care-a suferit
Aşa cum suferă verdele-n aprilie; sau va suferi
Ca păsările,-n amintirea ei, care se trezesc din somn
Sau ca dorul ei de luna iunie şi de venirea serii, atins
De ultimele bătăi de aripi ale rândunicii.

V

Ea spune, "Dar, pentru o deplină mulţumire, simt că e încă
Nevoie de acele binecuvântări nepieritoare."
Moartea este mama frumuseţii; de aceea de la ea –
Şi numai de la ea – va veni împlinirea viselor
Şi a dorinţelor noastre. Deşi împrăştie frunzele
Profundei dezintegrări pe drumurile bătute de noi,
Drumul pe care-l ia tristeţea bolnavă, mulţimea drumurilor
Unde-i răsună triumfului frazele de-alamă, unde iubirea
A şoptit puţin, dintr-un surplus de tandreţe,
Face salcia să freamăte în soare
Pentru domnişoare care nu-s acolo ca să privească
Iarba, abandonata la picioarele lor.
Ea-i face pe puştani să adune prune şi pere
Pe un taler uzat. Domnişoarele gustă
Şi se răspândesc nerăbdătoare printre frunzele uscate.

VI

Nu există substitut pentru moarte în paradis?
Acolo fructele coapte nu cad niciodată? Acolo întotdeauna
Ramurile atârnă grele de rod sub un cer perfect, neschimbate?
Dar nu toate sunt aidoma celor de pe pământul nostru pieritor,
Râuri ca ale noastre, căutănd mări pe care nu le vor găsi niciodată,
Aceleaşi ţărmuri aşteptând apele mareei înalte
Pe care în elanul lor şovăitor nu le pot ajunge?
De ce să plantăm peri şi meri pe bancurile nisipoase ale râurilor
Sau să parfumăm falezele cu arome de prune?
Nu-i păcat să ne transferăm acolo culorile,
Ţesătura de mătase a după-amiezilor
Şi sunetele lăutelor noastre modeste!?
În magia ei, moartea este izvorul frumuseţei:
În flăcări, la pieptul ei ne concepem
Mamele pământeşti, mamele noastre-n aşteptare neadormită.

VII

Suplu şi turbulent, o horă de bărbaţi
Va dezvălui cântând orgiastic într-o dimineaţă de vară
Impetuoasa lor devoţiune pentru soare,
Nu pentru zeu, ci pentru zeul care-ar fi putut să fie,
Gol printre ei, un izvor sălbatic.
Cântecul lor va fi un cântec al paradisului,
Ţâşnind din sângele lor, întorcându-se înapoi în cer;
Şi vor intra fi acolo, în cântec, voce cu voce:
Lacul bătut de vânturi întru plăcerile domnului lor,
Arborii, ca nişte serafimi, dealurile străbătute de ecouri;
Iar mult, mult mai târziu va sosi acel cor înălţat de ei.
Vor cunoaşte deplin împărtăşirea cerească
A oamenilor atât de repede muritori şi a dimineţii de vară.
Iar de unde-au venit şi unde se vor duce
Le va mărturisi roua de pe tăplile lor.

VIII

Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: " Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus. "
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenţi de zi şi de nopte –
Sau pe insula singurătăţii, orfani şi anarhici,
De cealaltă parte a apelor mari, fără putinţă de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munţii, iar pitpalacii
Înalţă fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăţi;
Şi, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobaţii aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de zăpadă

Cineva ar trebui să aibă o minte ca aceea a iernii
Pentru a înţelege îngheţul şi crengile
Pinilor acoperiţi de zăpadă;

Ar trebui să-i fi fost frig multă vreme
Pentru a percepe tristeţea ienuperilor degeraţi,
A frunzişurilor pline promoracă, sclipind departe

Sub soarele lui ianuarie; doar asemenea minte
Nu sesizeaza mizeriile din şuieratul vântului,
Durerile din sunetele celor câteva frunze rămase pe ramuri,

Care de fapt nu sunt altceva decât sunetul pământului
Împînzit de acelaşi vânt,
Care bate peste aceleaşi locuri sterpe

Pentru a fi auzite de ascultătorul care ascultă-n zăpadă,
Şi care, fiind nimic el însuşi, priveşte
Nimicul care nu se află acolo – şi nimicul care se află.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile n-ar trebui să fie atât de grele

O viaţă trebuie să lase
semne adânci:
urmele pe unde ea
s-a dus şi de unde s-a întors
ridicându-şi corespondenţa
sau mutând furtunul
în grădină;
unde stătea
în faţa chiuvetei,
un loc uzat, bătătorit;
sub mâna ei, clanţa uşii
de-atâta frecat
a devenit albicioasă;
tivul pe care ea
obişnuia să-l pipăie
în întuneric
aproape a dispărut.
Lucrurile trebuie
să-i păstreze amintirea.
Drumul
unei vieţi trebuie să
rămână marcat;
trebuie să poarte cicatrice.
Şi când viaţa se opreşte,
un anumit spaţiu –
nu contează cât de mic –
trebuie să rămână zgârâiat
în urma marei parade
cauzatoare de pagube.
... Lucrurile n-ar trebui să fie atât de grele.

poezie de Kay Ryan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din jurnalul unei zile (lagărul morţii...)

Fiecare pasăre îşi cunoaşte zborul
aripile de ceară sunt un "simulacru",
o contestare
a lagărului
şi-a sufletului pironit între ziduri
nu toţi copacii falnici au parte
de roade...
freamătul frunzelor este acelaşi
când
ispitele pun la cale
naşterea unei lumi damnate...

Numai femeia "aleasă" poate asculta
sâsâitul
provocator al şarpelui...
"Fiii tăi vor fi răzbunarea mea
pentru frumuseţea
vieţii oferite"...
De unde vine glasul acesta tulburător
asemenea unei zile ce-şi îmbracă
hainele cernite?

Trec ades pe lângă un cimitir părăsit
câinii de pripas stau la soare cu boturile
lipite de lespezile grele
"să vorbească pământul într-o limbă
ce nu ne-a fost dezvăluită?"
florile sălbatice crescute la căpătâi
mai păstrează în culori
amintirea
stinsă
a unei iubiri...

Şi câte nebunii, izvoare nesecate,
cai sălbatici
şi păsări în colivii
poţi vedea
într-un "lagăr al morţii"...
Aripile de ceară
sunt un "simulacru"
ca şi viaţa –

Gândurile...
o avalanşă de străfulgerări năucitoare
singurele
care mai au curajul
de a îmbrăţişa
libertatea unei zile de vară,
unei zile de vară...

poezie de Valentina Becart din Din jurnalul unei zile (17 aprilie 2011)
Adăugat de Valentina Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumeţul

Frumuseţea acestei lumi mi-a întristat sufletul,
O frumuseţe perisabilă, trecătoare;
Uneori inima-mi tresălta de bucurie
Când vedeam o veveriţă sărind într-un copac
Sau o păsărică pe un ram,
Sau puii de iepure pe câmp la asfinţitul zilei
Luminaţi de soarele-n scădere,
Sau dealurile verzi pe care-alunecau umbrele norilor,
Dealuri pe care oameni voinici au semănat recolte,
Recolte care curând vor trebui culese –
Atât de aproape de poarta Raiului;
Sau copii alergând desculţi pe nisipurile
Mării la mareea josă, sau jucându-se pe străzile
Orăşelelor din Connacht,
Lucruri tinere şi fericite.

Şi-atunci inima mi-a spus:
Toate acestea vor trece,
Vor trece şi se vor schimba, vor deveni trecut şi nu vor mai exista,
Lucruri verzi şi strălucitoare, lucruri tinere şi fericite;
Şi am plecat abătut
Pe drumul meu.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Dumnezeu se găseşte Adevăr, Înţelepciune, Libertate, Iubire, iar El din toate acestea a clădit omul, şi i-a dat anotimpurille; toate la rândul lor au fost date timpului.
Astăzi, libertatea desăvârşită există doar în două lucruri: zborul păsărilor şi gândul omului. Două ingrediente de bază care au călit visul - această fluiditate a gândurilor care se prelungesc cu alte gânduri până la obţinerea unei imagini de ansamblu a infinitului.
Este posibil ca din aceste lucruri să fi luat naştere idealismul esenţial.

Camelia Opriţa în Viaţa e un timp numit libertate (Fuga omului de adevăr este fuga de a nu mai fi om)wordpress.com (8 martie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visele din inima mea

Visele din inima şi din mintea mea trec,
Nimic nu stă cu mine-ndelung, toate poartă-aripă;
Dar de la un copil mi-a rămas mângâierea
Unui cântec profund, prezent în fiecare clipă.

Dacă acesta ar trebui să mă părăsescă,
Prefer să mor ca-n toamnă frunzele, fără dureri,
Cu lucruri ale căror melodii s-au cântat cândva
Şi au fost apoi uitate – ca ploaia de mai ieri.

poezie clasică de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O adevărată carte poştală de Crăciun

Măcăleandru, te urmăresc. Eşti un măcăleandru perfect –
totuşi, n-ar trebui să-ţi faci sălaşul pe mânerul unei săbii?

Măcăleandru, mă urmăreşti. Nu sunt eu un om perfect?
Totuşi, n-ar trebui să port un laţ în buzunar, o armă în mână?

Eu, sunt, de-asemenea, acoperit cu penajul de iarnă, nu mult diferit de-al tău –
totuşi, culoarea roşie se află în pieptul meu, nu pe el.

Îţi cânţi cântecul tău de măcăleandru, iar eu pe-al meu de om.
Sunt diferite, dar au acelaşi înţeles: iarnă, teritoriu, sete.

Vom supravieţui oare, ochi îndrăzneţi, să culegem
seminţele ascunse în pământ, seminţele ascunse în minte?

Omul de zăpadă crede că da. Priveşte-i zâmbetul prostuţ,
în vreme ce şalul pe care i l-am dăruit alunecă jos de la gâtul lui.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce compunem, nu este altceva decât omul cu toate sentimentele, toate gândurile, bucuriile şi durerile sale.

citat clasic din Gustav Mahler
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faptul că cei mulţi se tem de moarte ne atrage luarea-aminte asupra dorinţei sufletului de a învăţa: acesta fuge de ceea ce nu cunoaşte, de ceea ce este întunecat şi neclar; în schimb, prin natura sa, el urmăreşte ceea ce este manifest şi poate fi cunoscut. Din acest motiv, ar trebui să-i onorăm în chip deosebit pe cei care ne-au făcut să vedem soarele şi lumina şi să ne arătăm pietatea faţă de tatăl şi mama noastră, căci datorită lor avem parte de cele mai mari bunuri: acestea sunt, se pare, putinţa de a gândi şi aceea de a vedea. Din acelaşi motiv, ne bucură lucrurile familiare şi oamenii cu care suntem obişnuiţi – iar pe cei cunoscuţi îi numim prieteni ai noştri. Toate acestea demonstrează cu claritate faptul că tot ceea ce poate fi cunoscut, tot ceea ce este manifest şi clar este ceva ce trebuie să fie iubit. Or, dacă acest ceva cognoscibil şi clar trebuie să fie iubit, atunci şi cunoaşterea şi gândirea trebuie să fie, în acelaşi fel, iubite.

Aristotel în Protrepticul, fragmentul 102 (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul n-are praf şi nici vreun lucru grosolan; el trebuie să fie mai fin decât aerul, mai impalpabil decât lumina, mai pur ca esenţa – este viaţa în puritate absolută... N-are rost să vorbesc cu tine despre lucruri de prisos, cum ar fi forma sufletului, sau unde sălăşluieşte, sau dacă bea şi mănâncă, sau dacă are aripi; căci nu ştiu nimic din toate acestea. Nu. Este mai potrivit să ne încredem în Dumnezeu. Frumuseţea din lumea asta vine toată din mâna Lui, grăind despre perfecţiunea gustului. El este Creatorul tuturor formelor; El îmbracă crinul; El colorează trandafirul, El picură boaba de rouă. El face muzica naturii. El a alcătuit lumea asta cu tot ce e în ea, şi de aceea, încrezător ca un copil, las în seama Lui să alcătuiască şi Sufletul meu.

Lew Wallace în Ben Hur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, când ororile deformaţiilor din picturile şi sculpturile unor artişti moderni au ajuns să ne arate cum trebuie să fie un corp frumos, am putea regreta că nudul şi amorul fizic nu sunt bine studiate în toate atitudinile de către pictori. Artiştii ar trebui să se lepede de prejudecăţile unei morale grave ca prostia şi să trateze cu sinceritate şi realism aceste subiecte aşa de nobile ale vieţii omeneşti.

Camil Ressu în Însemnări
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca şi când Marea-ar trebui să se despartă

Ca şi când Marea-ar trebui să se despartă
Şi să se ivească-o altă Mare,
Iar din aceea – încă una – care
Ar face din toate trei doar o părere,-o fluturare –

O succesiune de mări –
De ţărm nevizitate –
Ele însele hotar de mări –
Eternitate – toate –

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va trebui

Va trebui să ierţi şi vei ierta
Păcatul mâinii noastre care-a scris
Adio pe fereastra unui vis
Va trebui să ierţi...
şi vei ierta.

Va trebui să pleci şi vei pleca
Nu prea departe – cât ar fi de-ajuns
Să nu-ţi mai dau de urmă pe ascuns
Va trebui să pleci...
Şi vei pleca.

Va trebui să zbori şi vei zbura
Minţindu-te că stelele sunt sus
Când ele în ţărână s-au ascuns
Va trebui să zbori... şi vei zbura.

Va trebui sa uiţi... şi vei uita
Din toate, doar un foşnet arămiu
Pe care tu îl simţi şi eu îl ştiu
Va trebui să uiţi.... şi vei uita...

Va trebui să ierţi,
Va trebui să pleci,
Va trebui să uiţi,
Va trebui să zbori...
Mă vei uita plecând,
Te voi uita iubind
Pe-altcineva...

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele de apoi

cuvintele vorbesc o altă limbă
au toate o ambiguitate
din care nu mai înţelegem nimic,
câteodată suntem jigniţi
şi devenim taciturni
ne împotmolim
în sufletele altora
scormonim degeaba
prin trecut în munţii de amintiri
aruncate la coşul de gunoi.
tăcerea ne astupă spasmodic
ambele urechi
văzând cum trosnesc lacrimile
pe faţa unei fecioare.
vremea priveşte mişcată
la acest turn babel
în care cuvintele
se rătăcesc.
o altă limbă ar trebui inventată
în care cuvintele să fie mute
şi să aiba miros de floare.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (30 martie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rozar

ar trebui să mă ierţi
te-nlocuiesc cu inspiraţia
te locuiesc cu mine-n poezie
te zbor prin adierile de la marginea unei păduri
până-n largul unei câmpii
ar trebui să mă iert din iertarea ta
nu te pot ierta
de iubirea mea
ar trebui să te iert din patul larg
ai plecat când te aşteptam
nu mi-ai răspuns la telefon cu sărutul meu
ar trebui să mă iert că iubesc altfel
decât orice altă femeie
ce iese la plimbare cu corciturile din sine fără lesă
în sălbăticia citadină fermentată de ciment
căutându-şi sălbăticia
zburdând hăulind sărbătoare în libertatea sufletului meu
mai ales mi-e milă de minotaur
Tezeu ar trebui să te absolv de crimă
poziţia favorită serială repetitivă din labirint ca un coşmar
traduce lait motivul aranjat cu linii albe la poză
cu lumini umbre cadru photoshop acuarelă
ar trebui să iert
femeia cea naivă
frumuseţea geloziilor ei de centauri
bolnave scâncite scheunate
ar trebui să iert iubirea ta
mai puţină decât puritatea mea de corcitură
locuită mereu de poezie
eu ştiu să sparg tipare obsesii morţi inutile
iubesc de la zenit până la nadirul înmormântat
cu o singură inimă
unica
carnea nu poate fi înlocuită în mormântul meu
carnea morţii
iubirea de viaţă
ar trebui să mă ierţi

poezie de Ioana Camelia Sîrbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera cenuşie

Deşi locuieşti într-o cameră cenuşie,
Cu excepţia feţei de masă
Argintii,
Şi brodezi
La rochia ta galbenă
Sau ridici o perlă verde
De la colier,
Care tocmai a căzut,
Sau îţi priveşti evantaiul verde
Pe care sunt pictate ramuri de sălcie roşie,
Sau, cu un deget,
Mişti o frunză în bol –
Frunza căzută din copacul de magnolia
De lângă fereastra ta...
Ce importanţă au toate acestea?
Eu ştiu cât de furios îţi bate inima.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-adevăr, scopul tuturor acţiunilor noastre este să fim liberaţi de suferinţă şi frică şi, după ce am atins acest ţel, furtuna sufletului e potolită, iar fiinţa respectivă n-are nevoie să umble după ceea ce-i lipseşte, nici să caute altceva prin care să fie împlinită fericirea sufletului şi a corpului. Căci atunci avem nevoie de plăcere, când din absenţa ei simţim durere. Dar când nu simţim durere, nu mai simţim nevoia plăcerii. De aceea noi numim plăcerea începutul şi ţelul unei vieţi fericite. Şi, deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunţăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. De aceea, deşi toate plăcerile ne sunt în mod firesc un bun apropiat, totuşi nu orice plăcere este de ales, întocmai după cum, cu toate că orice suferinţă e un rău, totuşi, prin natură, nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată. Toate aceste lucruri se cuvin să fie judecate, măsurând unele faţă de altele şi, ţinând seama de avantaje şi dezavantaje.

citat din Epicur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate aceste lucruri - femeile cu care am greşit, acţiunile cu care am greşit, circumstanţele în care am greşit, toate acestea sunt unelte pentru poet. Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar şi nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilinţa, nereuşita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când eşti fericit poţi să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greşelile, ni se dau coşmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie.

citat din Jorge Luis Borges
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idei despre ordine

Vine o vreme când valsul nu mai este la modă,
Când încetează să mai reprezinte un sentiment,
Să mai dezvăluie dorinţa şi umbrele ei goale.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!