Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul tău

când va fi seară
strânge poemul acesta la piept
şi ascunde-te cât mai departe
de ziua care a trecut
şi de ziua care va veni
citeşte-l pe nerăsuflate
este poemul pe care nimeni
nu ţi-l va scrie vreodată
deşi l-ai aşteptat la fiecare răscruce
de drumuri şi de nopţi
când întunericul te ademenea între ape
şi străzile îţi îngropau urmele paşilor în cenuşă
este poemul pe care ai îndrăznit să-l visezi
când pânza cerului părea o lumină blurată
iar glasul ţi se risipea în ecouri de gheaţă
poemul pe care l-ai căutat în fiecare privire
care nu te zărea şi în fiecare gând
care nu era pentru tine
în fiecare anotimp care se îndepărta
cu anii tineri în dinţi
şi în fiecare inimă care părea că mai bate
lipeşte-ţi poemul acesta de umeri
de pleoape de sânge
şi nu-l lăsa să se piardă
este tot ce vei avea
de acum înainte

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un orgoliu nu înseamnă un refuz

Ar fi fost moarte dacă n-ar fi fost interpusă
o stâncă prevestitoare-n drum, o privelişte rară
după care tăcerea
nu este vicleană, mai mult ca o vulpe-n deşert
pe o dâră de nisip. Nu-nţeleg cum te-ai oprit
la năbădăioasa întîmplare ca un mic cutremur
după care abia mă refac şi mă ridic să plec

o dună după care te ascunzi albă şi nu moartea,
nu nisipul îţi oferă libertatea, ci fugă din interior
pleci cu mine, drumul şi pietrele moarte sunt pline cu praf
ne fac să înotăm prin nori albicioşi, ne pierdem cu furia
un mod de a inversa lucrurile de care ne temem
pentru a ne scăpa de ele
până la momentul când fiecare căutăm un loc al nostru
în care nu putem face nimic împreună
cu sentimentele

un orgoliu nu înseamnă un refuz, o ceartă-i iubire aprinsă
o forţă inepuizabilă, văzută de un ochi din afară
şi ascuns pe la colţuri, iar zvonurile
şi tot ce simţi că te apasă pe umeri
nu e decât orbul orgoliu în care nu pătrunde nimeni
suntem amândoi la cuţite, ne contrazicem şi-i plăcut
cu mult mai plăcut decât dacă n-am spune nimic
uitându-ne unul la altul ca doi străini
părăsiţi pe drumuri

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (4 martie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am întâlnit prima dată

erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită

cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască

am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracţiile şi se îndreaptă spre adăpost

să-şi bandajeze corpurile-n giulgiuri

şi veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate şi fără cruci

gata pentru viaţa de apoi

într-o viitură comună

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu ţigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiş, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu ştii de ea

ţi se vede în ochi de câte ori mă priveşti

un parazit de care nu ai habar

care-ţi mănâncă pe-ascuns din măruntaie

la fel acest loc defrişat

se întinde şi mai mult când mă întâlneşte

un fel de răsărit al copilului din tine

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine şi nu ştiu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dragoste nimeni nu poate leza pe nimeni, fiecare este răspunzător pentru ceea ce simte şi nu putem da vina pe altul pentru asta. Nimeni nu pierde pe nimeni pentru că nimeni nu posedă pe nimeni.

Paulo Coelho în Unsprezece minute (2003)
Adăugat de Georgiana Zonea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi - stelele mele

Voi scrie despre stele, cât de sus
Cel care le-a făcut pe cer le-a pus,
Nu voi cuprinde-n versurile mele,
Fireşte, ce stă scris numai în ele.

Că nici în astre nu stă nicidecum
Scris tot ce ochii tăi citesc acum.
Câţi ani-lumină s-au mai furişat
Precum Adam în rai, după păcat,

De când am scris, până te furişezi,
Citind acest poem să nu te vezi
După părerea mea ispititoare
Ca Eva după măr, în înserare.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (25 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar aşa

Ce trist să spui da numai când te întreb eu
Ce păcat că nu spui da din când în când,
fără să te întrebe nimeni...
Pe arbori nu i-a întrebat niciodată nimeni
nimic
şi ei spun da, neîntrebaţi.
Pe capre nimeni nu le-a întrebat
niciodată nimic,
dar behăie foarte tare când sunt mulse
şi nici măcar nu le dă prin gând
să nu mai fie capre după aceea...

Stă piatra ca proasta şi neîntrebată.
Vine calul şi o calcă în potcoave
şi o balegă cu balega,
şi ea stă şi se toceşte
şi miroase a balegă
şi se lasă spălată de ploaie
... şi chiar tocită de priveliştea lunii
tot piatră rămâne,
fără s-o întrebe nimeni nimica...

poezie celebră de Nichita Stănescu din Starea cântecului
Adăugat de Rasara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ajuns în secolul XXI şi cu toate astea trăim tot pe tărâmul fanteziei. De fapt, nu suntem cu mult mai avansaţi decât amărâţii ăia de troieni! Toată planeta suferă de amăgire cronică în masă. Unii urlă pentru creştinism, alţii pentru iudaism, alţii pentru islamism. Cu toţii sunt gata să moară apărând până-n pânzele albe fiece cuvinţel din cărţile lor sfinte, despre originile cărora de fapt nu ştiu mai nimic. Pe ce se bazează ele? Pe legende sau mituri de acum nu ştiu câte mii de ani? Tu chiar crezi povestea asta a lui Avraam, care - dacă e să te iei după ce scrie în Vechiul Testament - a devenit tată la frageda vârstă de o sută de ani şi care a mai trăit pe urmă alţi şaptezeci şi cinci? Ţi se pare firesc că oamenii încă îşi ghidează viaţa după o grămadă de aiureli care mai de care mai amuzante?

citat din romanul Ultimul templier de Raymond Khoury (mai 2006)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crizanteme

suntem încăpători. ca nişte flori pline de lumină.
tăcerile dintre noi sunt lungi tulpini
de întuneric.
în rest
pace.
pacea clocotind în ritmul ei echivoc.
pacea din care nu înţelegem nimic clar
ni se aşază sub paşi
cînd plecăm când venim.
când suntem când nu suntem
fredonând acelaşi cântec de leagăn până la moarte.

nu vorbim despre asta.

eu rămân aici cu pământul cu grijile cu tălpile lipite de tine.
îmi smulg inima ca orice femeie şi ţi-o trimit acolo undeva
unde eşti
chiar dacă nuştiuundele mă sugrumă cu nume de crizanteme. cu numele tău.
litere mari şi disperate îmi fură gesturile şi mă transformă în piatră

nu am cuvinte şi asta mă ruinează de o mie de ori pe secundă.
nu am cui să spun că dispar că alunec că se întâmplă ceva despre care nu ştiu nimic.
absolut nimic

poezie de Ioana Negoescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

locuim împreună
(era la patru luni după ce ne cunoscusem) clipa aia am numărat-o
ziua naşterii mele
.
îmi pierdusem credinţa
educaţia primită
aspiraţiile
memoria
toate astea le înlocuiseşi tu
şi-apoi
mă obişnuisem să mă schimbi
să fiu la înălţime
să-mi uit prietenii
să aştept cafeaua cum nu tu o faci
(precum tot ceea ce faci)
eu, doar cel care consumă şi astfel, toate
au contribuit pregnant la metamorfozele mele -
trăiam într-o poveste
.
şi deodată
.
după ani sau o clipă, totuna
tu, desculţă
numai în cămaşa mea
vorbeai la telefon, treaba ta cu cine
şi spuneai ceva despre un ex
şi cum să-mi fi dat seama că
eu eram ăla
sau...
.
ca după o partidă de amor în care dai totul
ca şi cum întreaga viaţă
asta şi este de fapt
iar moartea e orgasmul ei
pentru prima oară m-ai dus acolo
şi nu voi şti să-i dau nume
ar putea fi şi edenul dar nu mai contează -
m-am trezit singur
într-atât încât până şi Moartea murise
îmi păream pruncul ca în "micul prinţ"
pe o planetă doar a lui unde totul abia începe
şi nu-mi lipsea decât
cafeaua ta şi
de asta mi-am dat (şi habar n-am cui) seama
că am pus totul doar pe seama ta
când tu
erai doar o splendidă femeie
nu Dumnezeu, nici lumea sau demon
nu majordomul
poate cumva
un pic din toate
.
era de datoria mea să am o identitate
chiar dacă asta a însemnat multe capricii
neîndemânări
.
am coborât
sau urcat, nu ştiu
cu pas fără pas, ajuns lângă patul tău
unde te transfigurai şi m-am temut teribil
părea că nici nu mai respiri
şi am fugit
.
seara
când te-ai întors
ai găsit cina pregătită, aşternuturile impecabile
mirosea a...
acasă
am desfăcut vinul, m-ai dus de mână pe acoperiş unde
pentru prima dată
nu te-am mai aşteptat...
.
a doua zi eram bărbatul doldora de vicii
care te iubea molcom
păream soţul şi soţia din zilele astea de mileniul trei
fiecare pe contul lui
reîncepusem să merg la biserică
să-mi sun foştii prieteni
să merg la meci, să beau, să mă îmbrac în cămăşi cu burtă
să umblu nebărbierit dar niciodată, auzi?... niciodată
considerându-te o ex
.
povestea asta am sărbătorit-o la şapte ani
de când mă însurasem şi cu familia ta
pisica ta
multele tale poşete şi
doar eu făcând cafeaua -
orgoliul meu singular
.
acum nu
nuuuu, nu suntem bătrâni
ce dacă nu mai sunt partidele acelea
ce dacă ne tratăm unul pe celălalt
cum am fi doi colegi de grădiniţă
ne surâdem, semănând mai degrabă a grimase
şi ne certăm de la foste chestii mărunte dar
mergem mereu de mână prin parc fiindcă...
ce dacă nu ne mai primeşte la serviciu
poştaşul ne mai aduce câţiva bănuţi
cât să plătim tu ştii ce
.
de pe terasă privim cimitirul
cum priveam cândva hotarul să emigrăm într-o ţară foarte străină
.
suntem două pietre în forme ciudate
alţii rămaşi îi mai zic cruce
tu, una îndoită, eu, una cuminte
împreună boscorodesc despre câte n-au făcut când
erau dincolo
.
mai trec unii şi ne aduc flori
nu ne dăm seama de ce
de ce sunt rupte
iar nu mai ştim să plângem
ştim doar să aşteptăm
a doua venire
.
aduci cafeaua aia odată?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litere

Această spaimă a curgerii
Dinspre A,
Niciodată spre A,
Această spaimă
De-a trece
Prin toate literele
Pe care le ştii dinainte
De la ceilalţi
Care l-au străbătut
Cum le-a fost norocul,
Pînă la Q, pînă la T,
Cei mai fericiţi pînă la Z,
Dar neîntorşi niciodată
Nici unul,
Nici unul în stare
Să sară înapoi
Peste A,
Nici unul care să bănuiască măcar
Ce este înainte
Sau după sfîrşitul alfabetului:
Tot litere?
Tot litere?
Tot litere?

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Emil
Comentează! | Votează! | Copiază!

După care vis să mă trezesc?

după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?

după visul în care
stelele par a fi
încercările creatorului
de a reda vederea
unui întuneric orb?

după visul în care
durerea palpită
ca un gând abandonat
în neant
iar eu încerc să-mi chem
gândul înapoi
pentru a învinge durerea
prin cuvânt?

după visul în care adevărata iubire
începe cu lacrimi vărsate
pe altarul singurătăţii?

după visul în care
săruturile tremură ca nişte frunze
în bătaia vântului uitării
iar umbrele fug în toate direcţiile
de frica unei îmbrăţişări?

după visul în care
unii oameni ridică statui
alţii le dărâmă
dar prea puţini reuşesc
să le readucă la viaţă?

după visul în care
apa de ploaie se rupe
la naşterea curcubeului
iar noi ne privim chipul
îmbătrânit în bălţi?

după visul în care
te scufunzi în propria suferinţă
pentru a găsi o perlă născută
dintr-un fir de nimic
o poezie pe care nimeni
nu o mai poartă
ca amuletă de protecţie
noroc şi nemurire?

spune-mi tu, celălalt eu
al celeilalte lumi
pe care o port pe umerii
de Atlas al zădărniciei

după care vis să mă trezesc
pentru a fi mai aproape
de Dumnezeu?

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bobârnacul

Nimeni nu poate să-şi dea seama
Ce efect poate avea acest
Bobîrnac,
Nimeni nici măcar dumnezeu nu poate
Să-şi dea seama,
Care a renunţat de mult la forţele obscure,
El lucrînd cu forţele supranaturale
Şi cu puterile înzecite.

Să zicem că împing scama asta
Dîndu-i un bobîrnac la moacă.
Ea se prăbuşeşte şi se izbeşte de talpa de înger
Care tocmai trece prin aer
Îngerul răstoarnă un avion
Şi căderea lui trage cerul
Ca pe o prelată.

Ecoul se amplifică, se amplifică
Stelele încep să ţipe
Simţind cerul frigîndu-le de sub tălpi
Şi totul se amplifică
Şi totul se ridică la pătrat
La cel mai mare pătrat posibil -
Sub ochii noştri.

Stau şi eu aşadar şi desăvîrşesc
Mici acţiuni, după puterile mele
Fac bobîrnace - ca s-o spun pe şleau -
Bobîrnace pentru zilele negre de repaus
Pentru zilele negre de moarte
Cînd nu se va mai mişca nimic
Şi orice putere colosală va fi de prisos
Şi doar un bobîrnac venit din urmă
Mai poate declanşa fericit
Maşinăria.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mă nelinişteşte foarte puţin. Fiindcă suntem între prieteni, pot să vă spun că mi-e frică de un singur lucru, de eventualitatea că n-am să mor. Nu văd moartea, propria mea moarte, ca pe ceva dramatic, ci mai curând ca pe o speranţă. Mă gândesc la un personaj al lui Stevenson, un bătrân care rătăceşte prin Anglia; e foarte sărac, toţi îl dispreţuiesc, îşi bat joc de el; dar el ştie că are undeva o comoară ascunsă. Şi eu am o comoară ascunsă: moartea mea. Dacă lucrurile nu merg prea bine aici, poate că vor merge mai bine dincolo, sau poate, ceea ce ar fi preferabil, că dincolo nu e nimic. Ar fi perfect. Ar fi trist pentru mine ca, după moartea mea, să mă gândesc că pe pământ mă numeam Borges, că am publicat câteva cărţi, că proveneam dintr-o familie de militari... Prefer să uit toate acestea, aşa cum prefer să uit epoca în care mă aflam în pântecul mamei mele. Sunt cam obosit să fiu Borges, şi după moartea mea voi fi poate cineva, sau nu voi fi nimeni, în orice caz să nu mai fiu Borges.

citat din Jorge Luis Borges
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să te aud chiar acum spunând cu o certitudine de netăgăduit că tu eşti Viaţă Eternă, căci adevărat, adevărat îţi spun, cea pe care o afirmi prin prostituţia cunoaşterii de după moarte, sunt doar cuvinte deşarte... Sună foarte mântuitor, nu? În timpul vieţii merg ca orbul după "Dumnezeul meu gândul" care mă duce din păcat/suferinţă în păcat şi după moarte în sfârşit, am scăpat să mai fiu un creştin/cretin şi sunt mântuit prin viaţa eternă. Iaca ciuciu! Nu există nici un Dumnezeu după moarte dacă nu îl regăseşti Recunoscându-te chiar Acum, chiar Aici, pricepi Asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efectul unei cărţi asupra noastră este real doar atunci când simţim nevoia să-i împărtăşim intriga: să iubim când personajele iubesc, să plângem când eroii suferă sau mor.
Practic, dacă nu simţim toate acestea, poveştile rămân în starea lor latentă, adică litere moarte.
Cartea nu aparţine nimănui. Nici celui care a scris-o, nici celui care o citeşte sau o cântă.
Desigur că Cioran este Cioran. Apoi devine Camelia când Camelia îl citeşte. Ioan, Tudor sau Filip când este citit de aceştia.
Noi suntem povestea cărţii. Cartea suntem noi!
Când cineva îmi spune că îi place cartea mea şi mă întreabă dacă o poate cânta, este uimitor pentru mine. Un scriitor scrie pentru ca alţii să citească şi să lase o moştenire.

Tot ceea ce scriu aparţine oamenilor, eu sunt doar curatorul!

finalul de la Insomnii în alb-negru de Camelia Opriţa (2007)
Adăugat de Catalin Angelo Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă doină

Nu mai pot scrie versuri, nu mai vreau să scriu versuri.
Ce e cu maimuţăreala asta continuă?

Odioşii cititori te aşteaptă ca la fiecare pagină
să fii cel puţin genial (pentru ei) să îi scoţi
din mocirla cotidianului, să-i ridici în sfere înalte
"ia să vedem ce mai zice scriitoraşul acesta"
după ce îţi ia cartea în mână, cântărind-o din ochi.

În timp ce ei îşi odihnesc mădularele
după o noapte de dragoste tu alergi după rime
ca un disperat, scormonind prin amintirile lor,
dar bocceaua ta cu cântece nu-i satisface nici cât
un orgasm mai prelungit, uneori.

Nu mai pot scrie versuri, nu mai vreau să scriu versuri.
Ce e cu îngereala asta continuă?

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Ştii, ea scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei.
Lucian: Cum ai spus?! Jurnalul... Ce jurnal? Jurnalul ei? Al ei personal? Lia are un jurnal al ei aici, pe Proxima?
Sonya: Da. Nu ştiai?
Lucian: Nu. Nu ştiam... Şi spui că scrie despre mine în jurnalul ei?
Sonya: Sigur. Cred că nu există pagină din acel jurnal, pe care să nu-ţi fi menţionat numele, cel puţin o dată.
Lucian: Adevărat?! De ce şi ce ar putea să scrie despre mine?
Sonya: Nu ştiu. N-am văzut ce scrie. Nu sunt chiar atât de curioasă sau indiscretă, deşi aş fi putut observa foarte clar tot ce era scris acolo, în jurnalul ei, dacă aş fi mărit puţin imaginea, însă n-am procedat astfel.
Lucian: Atunci înseamnă că n-ai văzut că ar fi scris despre mine în jurnalul ei, dacă n-ai urmărit îndeaproape.
Sonya: Ai dreptate, n-am văzut concret, însă de scris, a scris despre tine în fiecare zi în jurnalul ei, asta-i sigur. Iar după cum ţi-am spus, cred că nu există pagină pe care să nu fie scris numele tău, cel puţin o dată.
Lucian: De unde ştii? Dacă n-ai văzut, cum poţi susţine că ar fi scris despre mine?
Sonya: Am dedus.
Lucian: Ai dedus? Te-ai bazat pe deducţie?
Sonya: Sigur, am dedus după mişcările pe care le făcea cu mâna în timp ce scria şi după privirea visătoare pe care o avea în acele momente... De altfel, nici nu era prea greu de dedus. În plus, de când v-aţi separat, e mereu tristă; cred că nu se gândeşte decât la tine, la nimic altceva.
Lucian: Serios? Chiar crezi? Uite, mi-ai trezit curiozitatea, nu pentru că susţii că s-ar gândi la mine mereu, ci pentru că nu ştiam că ar avea un jurnal al ei personal, aici, pe Proxima. Aş vrea să văd ce scrie zilnic în el.
Sonya: Păi, acum ştii: Are unul şi scrie foarte mult despre tine în paginile lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteva vorbe despre suflet

Din când în când avem un suflet.
Nimeni nu-l are în păstrare
non-stop.

Zi după zi,
an după an
pot veni şi trece fără el.

Câteodată
poposeşte pentru puţin timp
în spaimele şi în bucuriile copiilor.
Altădată doar în mirarea
că suntem bătrâni.

Rareori este de ajutor
în testele de anduranţă,
cum ar fi mutarea mobilei
sau ridicarea unei valize,
sau mersul îndelungat în pantofi care ne strâng.

De obicei, dispare
când trebuie tranşată carnea
sau cărate găleţi cu apă.

La fiecare o mie de conversaţii
alege să participe doar la una,
asta dacă participă şi la aia,
de vreme ce el preferă tăcerea.

Iar atunci când trupul nostru trece de la suferinţă la durere,
sufletul îşi ia zile libere.

Este greu de mulţumit:
nu-i place să ne vadă-amestecaţi în mulţime,
străduinţa noastră de a ne crea avantaje dubioase
şi schemele unsuroase îl fac să se simtă prost.

Fericirea şi amăciunea
nu sunt pentru el două limbaje diferite.
Ne vizitează
numai când cele două îşi dau mâna.

Putem conta pe el
când nu suntem siguri de nimic
şi suntem curioşi despre orice.

Dintre lucrurile materiale,
preferă ceasurile cu pendul
şi oglinzile – pentru că sunt prezente la muncă
şi atunci când nimeni nu le priveşte.

Nu va spune niciodată de unde vine
sau unde dispare iarăşi,
deşi este evident că aşteptă asemenea întrebări.

Avem nevoie de el,
dar se pare
că şi el are nevoie de noi,
pentru un motiv sau altul.

poezie clasică de Wislawa Szymborska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echinoxul e un început

punctul de plecare este momentul în care ziua este egală cu noaptea
sau dacă vreţi, când lumina are aceeaşi putere cu întunericul
după care semnul egal dispare şi alunecăm într-o extremă
şi acea extremă crescătoare se dedă la extremisme
lăsând spaima să inunde viaţa,
încât nici nu bagi de seamă când îţi ajunge la genunchi
apoi mai sus la brâu, la piept, la gât
şi când tragi spaimă pe nas
te trezeşti, dar e prea târziu, spaima te inundă
te sufocă, îţi ia aerul
după care aparenta normalitate
revine triumfătoare arătându-ne un alt punct de egalitate
sau punct de inflexiune
pentru că egalitatea nu poate rezista
e ca la particulele elementare
ce se dezintegrează
instantaneu, odată cu naşterea

PS: mult timp după ce voi muri
voi uita că eram prieteni şi o să trec să te bântui. din plictiseală.
după ce vei muri şi tu nici măcar amintirile nu vor mai şti cine am fost
dar cât trăieşti, voi creşte în tine aşa cum şi unghiile mele cresc moarte fiind
şi lumina ta va purta lumina mea dincolo de întuneric
strecurându-mă printre zile fierbinţi
şi nopţi insomniace.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De martie

În ziua aceasta de opt pielea ta miroase a fragi şi cu miere
sânul tău este
un
măr
mic
şi
mai
mult
lampa ascunsă de pe trup; lampa ta;
am întors iarăşi ceasul de deasupra dormezei
şi l-am potrivit după cum mi-au crescut oasele alături de tine
astăzi nu cred că ţi-a văzut nimeni genunchii
poate doar o iconiţă cu Ioan în piei rupte şi orologiul de deasupra dormezei
eşti femeia mea
te-aş dansa prin odaie, covrig, cu genunchii la gură
îmi pari acuşic un înger domestic frumos, care plânge de îi cad toate oasele,
îţi
mai beau puţin vin de vineri/ de sâmbătă
pentru că e martie şi martie poartă cu ea o spadă de flori cu care se joacă în fereastră
din loc în loc sunt spaţii rotunde/ fereastra respiră din plămânii ei ciuruiţi
şi tu
zdrenţuită şi-n zdrenţe de apă/ după cum se topeşte zăpada/ veşmintele tale prea strâmte
şi
tristă
şi
cu
pielea
lăptoasă
e prea multă zăpadă - iar eu nu te-am iubit niciodată destul
amândoi, draga mea, suntem un genunche frumos şi căzut din lumină, gemenis,
vin
să te sărut pe genunchi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!