Bucur-obor colţ cu drogheria

frig foame ceaţă!

toată această unduire a contururilor
până la a compromite realitatea

mă descopăr din nou fetiţa
aşteptându-şi mama rătăcindu-se
într-un magazin cu necunoscuţi
şi rafturi posedate

trăiesc pentru prima oară moartea
această lume aparte în care te laşi mânat
se pare fără alternativă... de nu cumva...

repede
îmi fac semnul crucii
aşa cum în vis m-a învăţat bunica
mă joc serios în rochie cu bretele şi fluturi
ud florile de la încheietura mâinii
vorbesc vrăbiilor dintr-o carte
ca un om mare mă sustrag ascunzându-mă
în raionul cu păpuşi Ştefania şi baghete

trasez un cerc sau o planetă o inimă impermeabilă
încep un gând îl continui cu apetisant croissant cu dulceaţă

o vânzătoare îmi face semn din dreptul casei de marcaj
un glas cunoscut mă adună acum când spaima aproape trecuse
cu greu mă desprind port o vreme urmele imaginaţiei stranii

mă trezesc de tot

foame frig ceaţă... eu!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, pentru că şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini îşi mai aduc aminte.)

Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ, Dedicaţie (1943)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Presa despre frig şi foame

Exagerează, constatăm,
Şi de la adevăr se-abate:
De foame, ce e drept, răbdăm,
Dar frig avem pe săturate!

epigramă de George Petrone din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frica de a nu muri de foame îi blochează pe cei mai mulţi oameni să trăiască vieţile pe care şi le doresc. Când ai cunoscut ultima dată un om care a murit de foame? Dar când a fost ultimă oară când ai văzut un om apatic, plictisit, stresat, depresiv ce are o viaţă rutinieră ce îi ucide sufletul? Nu de foame să ne temem, ci de moartea curajului nostru de a îndrăzni să ne depăşim condiţia.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statistici

noaptea aceea cu ceaţă
în care crescuserăm deodată

nu că aşa am fi vrut... că ni se năzărise

şi am fost... aveam să rămânem
copiii cu copii din care alţi copii cu copii aveau să se ivească
pe coridoare la fel de înguste... de întortocheate
cărându-şi păpuşa interioară în sforţarea uriaşă
de-a o ţine-n viaţă

se murea!

pe un front necunoscut
în graniţele căruia copacii învăţau
să fie cu vârful în jos şi cu oameni-lipsă
drumurile se alungeau asemenea
unui obraz desfigurat de spaimă
în monologul repetat al vocii
aşteptându-şi interlocutorul

această experienţă colectivă
în care fiecare pleca
atât de singur atât de intempestiv
în alunecarea aceea care nu
nu mai era faza nevinovată
de dinaintea somnului

nu veneau îngeri
nu băteau clopote
nimeni nu apuca
să facă semnul minor
al sângelui

plânsul era înăbuşit
într-un şal într-o mască într-o lovitură de graţie
aplicată în propria inimă

între noi şi noi
se insinua
înstrăinarea aceea
pe care glasul impersonal o pomenea în statistici
fără drept de apel intram în cronicile
unor cândva-contemporani
prin forţa împrejurărilor goliţi de suflet
umpluţi cu cifre

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minor

întâlnirea noastră
nu fusese prevestită de niciun oracol
nici conţinută în vreun destin
un fel de instinct ne pusese în mers
interacţionasem în marja timpului liber
cumva din plictis cumva din nepăsare
fără să pierdem esenţialul

de-o parte şi de alta
ziua era obişnuită
oamenii aşa de comuni
alunecau în latul străzilor
în dreptul magazinelor cu trucate
fluizi goi neconvingători
nu apucau să se înscrie pe o hartă

formal aproape gratuit
o mână amplă împrăştiase confetti
în limitele spaţiului uzual
incerte siluetele nu se grăbiseră
masa avea să fie îmbelşugată la propriu
n-ar fi ştiut nimeni să estimeze
gradul obiectiv de eficacitate

şi eu

care mă pomenisem în rochie de gală
în preajma rolurilor personale
nu îndeajuns crescută mă complăceam
luând drept adevăr tot ce sclipea
ce făcea cu ochiul

n-am stat pe gânduri
ne-am alăturat zonei de confort
ni se făcuse foame colosală!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De nervi îmi tund zulufii

îmi vine să mă las cheală să fiu soră cu viaţa mea
de o săptămână am pus câterva kilograme de poezie pe mine
ocolesc oglinda şi televizorul unde se vehiculează acelaşi motiv de izolare
m-am izolat toată viaţa de proşti pentru mine nu este o noutate
doar că uneori mi se face foame
şi mă tem fiindcă
mi se face foame de oameni
şi nu pot muşca din ei vizibil pentru că tot sângele nefericit s-ar scurge
undeva în zona de risc a propriei sorţi
am îngropat câteva duminici cu sfinţi cu tot
şi mă uit la mine cât de nepăsătoare
cu masca asta a unei coroane de spini care secătuieşte programat pofta de viaţă
mă simt ca o bandă de izolat minţi
cu lipici din plin să nu mai scapi de mine atoatebinefăcătoarea de psihoză
când îţi spun te iubesc de trei ori făcând semnul crucii
şi mai stai naibii acolo unde eşti nu ieşi să mă vezi
ce importă nevoile mele sentimentale
voiam doar să subliniez că am început să cunosc distanţele
fără niciun etalon
a ba mint am o inimă care bate ciudat de repede de la o vreme

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu ştie

Nimeni nu ştie câtă foame, frig şi frică
am tras:

când mi-era foame,
îmi lingeam aluniţa degetului arătător,
şi din el creşteau pâini cu chipul mamei;

frig când mi-era,
mă înveleam cu ştreangul tatălui;

de frică, fugeam cu un fluture-n sân şi-i spuneam
fâl-fâl, fâl-fâl,
fâl, fluture liber şi prost!

Nimeni nu ştie că am fost primul care, peste noapte,
am făcut cărare în zăpadă,
din zăpadă am făcut ploaie, din ploaie, pasăre,
din pasăre, am plâns,
am plâns cimitir de ceaţă;

din ceaţă, am clădit un paznic de cimitir
care tot uita morţii şi nu hrănea câinii rătăciţi pe la gropi.

Nimeni nu ştie că urăsc oamenii,
că-i urăsc ca faţa în oglindă -
doar oamenii pe care îi iubeşti te fac să suferi,
întocmai ca umbra lamei unui cuţit;

nimeni nu ştie că atunci când se pleacă,
eu rămân, mă întreb şi răspund,

apoi, suflu cerul de pe călcăi şi spun:
la bună recunoaştere, străinilor!

poezie de Adrian A. Agheorghesei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta de piatră

drumul fusese lung aproape nesfârşit
începuse cumva la un apus continuase
dintr-o convingere oarbă... dintr-o spaimă?!
nimeni n-ar fi putut spune cine fusese mai trist
stăpânul... sau celălalt?!

într-un sediu de primărie
sau post de miliţie
schimbul se săvârşise rapid
în lumea brută obişnuită cu tranzacţiile
nu era timp de sentimentalisme
nici măcar pentru banala strângere de mână

despărţirea se produsese brusc
aşa cum subit pleci după pocalul cu otravă concentrată
desculţi nuntaşii ieşiseră ca dintr-o carte cu zodii
de dinainte decoloraţi şi storşi fără s-aştepte vreo vreme
hainele boante purtaseră marionetele
gustul de ciorbă cu lumânări şi pilaf ars

se scriau zapise se stabileau soroace
o nebunie aparte acapara lipsa de vigilenţă
a zarafilor albi

din ascunzişul cornului

inorogul

văzuse cu suflet de om

ea cumpărase
văl alb şi sclipici
coroniţă

peste timp
un copil pus pe pozne
eliberase râzând
calul fantast

târziu când mireasa de mult îşi mutase
cântecul siderat lângă îngeri.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vikingii

E ceaţă, frig, o noapte întunecată,
Vikingi corăbii vin din depărtări
Fără de glas rămân, a lor armată,
S-apropie silenţios din depărtări.

În răcnete, spre ţărm ei năvălesc,
Mânaţi de al lor spirit aventurier
Nu au in ei nimic volintiresc,
Iar eu mă văd în lanţuri, prizonier.

Dintr-o dată apare, în galop nebun,
Iubitu-mi cal, bilet spre libertate,
Până în zori gonit-am, ca din tun,
Să dau de veste celor din cetate!

Ai mei ostaşi, în luptă îi îndemn,
Victoria-i a noastră, când înving,
Pe sabia cea dragă, fac un semn,
Când cade înc-un luptător viking!

poezie de Alex Dospian (februarie 2016)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uscăciune

[file de jurnal afectiv]

am ajuns probabil la capăt de lume!

de aceea poate literele
de aceea poate somnul... vis de fluture amorţit
cu puţin înainte de a intra în afectivitate

pulsul rarefiază scurgerea prin timp ca printr-o gaură neagră
omul îmbracă pustietatea locului cu pustietatea-de-sine
tabloul zilei: 2 şopârle extenuate şi corb
cu semnul mirării imprimat pe faţă

o fata morgana ne ia în posesie vieţile
mâinile se alipesc altora...
cu noi în afara noastră ridicăm pueril....
dintr-un imbold... dintr-o neacceptare
"magazin sătesc cu de toate":
eugenii-cico-caramele-ciocolată-cu-ursuleţi-biscuiţi-în-folie-galbenă
mirosul acela subteran aproape salvator dându-ne iluzia
că suntem într-o vecinătate

o hiroshimă îşi revendică exponatele:

anii-întuneric din interior până la suprafaţă
această eviscerare insidioasă a sufletului
aria decretată virană la care nu mai avem dreptul
pe motiv de neîncadrare în marja de eroare

cu noi în afara noastră ridicăm pueril
copaci imaginari ascunzând în rădăcini pictate
fieful pescăruşului peste cactuşi

un autobuz aşteaptă parcă să se umple cu noi!

electrocutaţi în zumzetul a milioane de lăcuste
cădem din copilărie în rugii cu-pietre-şi-sânge ai liniei ferate:
destinul ne curbează gleznele până la fărâmiţare

datori vânduţi deşertului înţelegem...
mult mai gravă decât moartea...
neiubirea... de care nimeni nu scapă

ne întoarcem

fiecare

pe alt drum

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

eu nu înţeleg multe lucruri
ce par a fi simple şi nu sunt
cum ar fi de exemplu
scânteia de început
naşterea moartea această
trecere aproape brutală
prin zeci de anotimpuri incerte
din coapsa evei sâsâitul şarpelui
raiuri promise abandonate
îmi fac semnul crucii pe buze
accept desprinderi masive
din calota polară pentru că simt
cu instinctul acela primar
tragedia supravieţuirii
încă o dată îmi fac semnul crucii
pe frunte în dreptul inimii
şi tot nu înţeleg de ce mi-au fost daţi
ochii aceste fântâni larg deschise
înspre centrul pământului

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un puzzle 2

sunt zile în care cu greu te recunoşti
întorci privirea şi prezentul este atât de departe...

ce vor ceilalţi? ce tot vor? cu tine vorbesc?

şi ce simplu ar fi să te poţi aduna
cu un simplu gest igienic
cu o banală corectură ‘intensitate-luminozitate'
cu un retuş / cu un lavaj...

! dar nu-nu, nici tristeţea / nici singurătăţile nu ies la spălat!

puzzle-ul se rezolvă spontan / aproape intuitiv
dintr-un instinct al vieţii
din voinţa oarbă de a continua

ca de veşmântul perfect te laşi invadat de iubire
şi crezi până când nu mai rămâne nimic
din anosta inchiziţie gramaticală:
în loc să înveţi concordanţa temporală
alegi să o încalci estetic într-un prezent continuu...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ce să-nţeleagă vulpea
când totu-n jur e alb
nimic nu miroase a sânge

de ce-ar ieşi din cuib?

de ce lupii atacă
turme de oi?

ce să-nţeleagă de la noi
cei care purtăm haine
din blana milei lor?

de ce atacă ursoaica
la margine de codru?

de ce suntem străpunşi
de ghearele lor
când toată planeta
militează pentru pace?

de ce mi-e frig şi foame
când port în spate
blănuri străpunse de gloanţe?

de ce nu pot să mor şi eu
lângă o stea?

de ce nu pot să fiu
o altă viaţă-n moartea mea?

fugit irreparabile tempus

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vecinicie cu fluturi de lumină

Luna a secerat ogorul de zăpadă.

Fără putinţă de învins,
doar în acolada sufeltului,
o inefabilă iarnă
în care amintirile,
cu sublimul lor imaculat,
suferă de insolaţie.

Cu buzele fierbinţi
întinse după fluturii plăpânzi
– care ne aduceau din ce în ce mai aproape –
în cuvinte puţine
şi foame infinită
în respiraţia sângelui,
am învăţat să fim.

Frenezie cu mistuire empatică!
Fără obligaţii contractuale,
dar...
un mult prea subit eden sufletesc!

Din ce în ce mai adevărat şi mai frig
în necuvintele noastre,
din ce în ce mai multe nopţi
pentru lumina ta;
şi din ce în ce mai apăsate.

Mai presus de lună,
şansa regăsirii.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec în ceaţă

E ceaţă peste mare
Şi ceaţă peste munţi.
Tot ce regreţi, se pare,
E că nu ştii să cânţi

La sufletu-mi decât,
Aşa frumos, încât
Nu-mi pasă nici de soare
Din ceaţă când apare.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (19 iulie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum că Dumnezeu nu mai este

se face valea asta adâncă poate
un povârniş al sufletului personal
opunându-se vieţii
această formă negativă de relief
pe care în primă instanţă o iei
drept locul primordial

nu-i vezi
nu vrei să-i vezi
nu ai cum să-i vezi
tentaculele ochii prădătorului ca la carte

pe marginile tunelului siluete stranii
mimici schimonosite cine ştie dacă de durere... de frică
sau dintr-un spasm survenit pe fondul
deposedării de sine?!

nimeni nu pare a crede în vreun loc cu verdeaţă

şi tu stingi
stingi cu premeditare din convingere din vocaţie
toţi mugurii penibili care într-o naivitate crasă începuseră
să facă pe luminătorii

ieşi în rând cu ăia pe care odinioară
îi arătai cu degetul că ce ai dracului sunt cum de-or putea
să ignore să calce să scuipe să uite să ucidă să-şi tacă
mârşăviile tot nimicul

eroină a ta
îţi simţi bubele hidoase
copii dezgoliţi trăind cu spaima renegării
agăţându-se de o fiară ca de mater dolorosa
recunoscători înfrumuseţându-ţi diabolic chipul
chipul tău de zeiţă păgână
cu sfinţenie moştenit
de la trufaşele străbune
pe care fără să pregeţi în cuvânt de foc
îl vei lăsa moştenire.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a mă naşte

îmi oprisem sângele
aproximativ în zona cervicală
respiram cumva prin autosugestie
prindeam un fel de fluturi uriaşi

timpul făcuse un triplu salt
mimase îmbunarea
situarea pe o coordonată
nu paralelă

rămăsesem
cu un cuvânt suspendat
deasupra tentativei de a se naşte
a semnificaţiei

n-ai crede!
mă complăceam!

în decorul cu mandarini
şi minuscule păsări
ale Paradisului
un cocktail din care doar eu hotăram
când aveam să gust

lumea se fixa într-o pictură
în înfloritura cămăşilor demodate
cum odinioară noi în veşnicia
dorită a nu se fi pierdut vreodată

..... a face îi ceda locul lui a fi
această contemplaţie amplă
aptă să sugrume moartea

foarte probabil văzusem asta
cu mult timp înainte
de a mă naşte

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reziduuri

În această după-amiaza plouă, ca niciodată până acum; iar eu
nu mai vreau să trăiesc, inimă.

Această după-amiază e dulce. Şi de ce n-ar fi?
Îmbrăcată-n har şi în tristeţe; îmbrăcată ca o femeie.

După-amiaza asta în Lima, plouă. Iar eu îmi amintesc
de crudele caverne ale ingratitudinii mele;
bucata mea de gheaţă pe macul ei,
mai aspră decât ea " Nu te mai purta aşa!"

Violentele mele flori negre; şi barbara,
cumplita lapidare; şi distanţa glaciară.
Şi,-n uleiuri fierbinţi, tăcerea
demnităţii ei care punctează staţia terminală.

Aşa că-n această după-amiază, ca niciodată până acum, plec
cu această bufniţă, cu această inimă.

Şi alte femei trec pe lângă mine, şi văzându-mă atât de trist,
iau cu ele din tine-o bucăţică infimă,
căzută-n brazdele durerii mele de nevindecat.

În această după-amiaza plouă, plouă. Iar eu
nu mai vreau să trăiesc, inimă!

poezie de César Vallejo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multă ceaţă

E ceaţă, genul acela intens de ceaţă
În care se pierde mult chiar din... speranţă
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

E ceaţă extinsă, la oras si la ţară
E ceaţă în cap, e ceaţă şi-afară
Din cauza ceţii ne dăm cap în cap
E lipsă de lumină şi-i mare handicap.

Rătăcim bezmetici, că-i ceaţă în ţară
Unii rătăcesc frustraţi şi pe-afară
Se agaţă de câte-un licurici crezând că-i lumină
Uitând că aceştia au viaţă puţină.

Ce-i ce creează lumină.... înţelepţii
Nu încap de cei ce au alte concepţii
Şi care, din tristă întâmplare, oare?
Formează acea clasă.... conducătoare.

Şi zilnic această clasă ceaţă sifonează
O ceaţă ce pare din ce în ce mai deasă
Iar noi, noi nu mai vedem ce-i bine
Şi asta face să mă cert eu şi cu tine

Iată, e multă orbecăială că-i smog
Produs de-un sistem intens demagog
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

poezie de Ionel Popa (5 decembrie 2013)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de mama (Pentru mama mea, la 53 ani)

Mi-e dor de mama când e departe,
Mi-e dor de mama când mi-i aproape.
Dor o să-mi fii pănă la moarte,
Căci ea mi-a dat viaţa, m-a învăţat carte.

Mi-e dor de dânsa când soarele răsare,
Când pomii sunt în floare,
Fără ea lume mică mi-se pare -
Cât ea este de mare.

Nici cerul plin de de stele
Nu e aşa de frumos
Cum e glasul mamei mele -
Cald şi melodios.

Mi-e tare dor de dânsa,
Şi dor o să–mi fie mereu,
Căci ea este
Un înger păzitor al meu.

poezie de Vladimir Potlog (25 octombrie 2010)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!