Trebuia să fie magic

Răceala unei dimineţi scandinave,

lipsite de perspectivă,

oasele grele încercând să se pună în mişcare,

oglinda aburită care ascunde

ceva ce nu pot controla,

gura neagră care-mi dictează toate mişcările

caraghioase,

apa care mă primeşte

oricât de vinovată aş fi,

din care ies mereu puţin mai uşoară

după un lung proces afectiv,

un soare anemic

sub care mi-am văzut sângele

revoltându-se, vrând sa mă părăsească de tot,

braţele tale lungi

în care mă prind ca între nişte rădăcini

fără să le simt

ca o capcană,

întoarcerea acasă,

să eşuez din nou,

să simt pământul de sub picioare clătinându-se

ca nişte dinţişori de lapte,

toate acestea,

dragul meu,

în micuţul orăşel din nord

care trebuia să ne fie adăpost,

în care ne-am minţit reciproc

că o să fie magic.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El există

el există, îi simt mişcările în aer
cum un miriapod pe frunza pe care o devorează
lăsând în urma lui imagini ale verdelui
culoarea asta care înseamnă viaţă dispare
în trupul fusiform lungindu-se până
la durerea din inimă
el se ascunde printre pixeli
ca într-o pădure imensă căreia
nu îi va face faţă oricât mi-ar ronţăi
nervurile sentimentelor
oricâţi copaci ar rămâne
găuriţi în intimitatea lor
el se ascunde după nişte paravane tehnice
ca un luptător căruia îi pare rău
să-şi consume muniţia pe fazani ori potârnichi
tace nu mişcă e un cercetaş care după ce m-a descoperit
crede că ştie totul despre mine
eu las câte un semn în fiecare pagină
poeziile se înteţesc şi frigul
îl simt cum se ascunde în alte cuvinte
fals tratat de dragoste

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dimineaţă

parşiva lentoare a norilor în dimineţi
în care sentinţa arată
că nu mai poţi face decât călătorii în sufragerie
arcurile unei trambuline abandonate
pompează încă sângele în artere
câteva reclame în mail o fostă cunoştinţă te sună
îi simţi deodată parfumul dulceag te scârbeşti
în prima zi de pensie să simţi oră după oră
o povară invizibilă
elefanţii şi-au pierdut colţii
încă tropăie pe drumul din sălbăticie
dervişii din capul tău nu au curaj să deschidă
lacătul e spart dar a dispărut siguranţa
că pot alege să nu se mai mişte sau să alerge
ce bună ar fi o inimă de cârpă şi nişte braţe îndemânatice
un ceai care se răceşte în cană
ţi-ai luat toate obiectele de la birou
mici cadouri de despărţire de la colegii puţin mai tineri
au promis că îţi trimit dvd-ul cu lecţii de grădinărit
ai de întreţinut relaţia cu pământul
şi câteva dorinţe atât de simple
încât le poţi admira de la fereastră
nişte baloane care se înalţă şi dispar
apa din sufletul tău
o picatură care tremură să devină hrană
pentru florile care cresc în toate culorile

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cliché

Zilele trec, liniuţe albe zgâriate pe un perete aiurea.

Sunt tripurile din cutia de sticlă suspendată deasupra cartierului,

ochii tăi sclipind de dorinţă,

chicotelile şi alintăturile de sub cearşaf,

braţele amorţite pe care nu le mişti deloc până nu eşti sigur că am adormit ca un soldat care a pus piciorul pe teren minat şi a îngheţat terifiat de perspectiva unei explozii,

glumele pe care

le înţelegem doar noi, dezbaterile târzii

c-un desperados în mână şi chef de viaţă,

ninsorile inoportune

sub care ne trezim în oraşe diferite,

luminiţele din geam şi cana cu ceai verde eucalipt aburind,

blogul de tumblr cu poezie americană

revelatoare pe care-l citesc

când sunt singură.

Zilele trec, se amestecă toate

într-o maşină de spălat industrială

şi e tot mai greu de zis

care e albă şi care-i neagră,

care a fost bună sau nu,

totuşi ştiu,

ştiu cu acurateţe

că în toate acestea

cea mai frumoasă constantă eşti tu.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.
Câteva momente când era să fim frumoşi.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos ---
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu acceaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile

Ni se trag zilele ca nişte fire
lungi se fac, lungi râuri albe
de vertebre de nu mai ştii
ce/cum vine
de te uiţi la oasele strămoşilor
sau la ale tale
ca după o moarte
prin care ai trecut cu bine

poezie de Spiridon Voinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numărul, timpul şi necazul meu

Mă simt ca o duminică pe care celelalte zile ale săptămânii o cred nebună.
Mă simt ca un soare pe care celelalte stele îl cred lună.
Mă simt ca un ceva pe care altceva îl crede nimic.
Mă simt ca un cineva pe care ceilalţi nimeni îl cred, şi zic:
- Doamne, tu simţi că sunt mai mulţi aceia care mă cred pe mine nimic sau mic,
Decât aceia care te cred pe tine mare sau tot?
- Stai liniştit, nu-i cazul, nici vremea să-i socot!

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini

Mi-am împletit visele în palme
- înăuntru era prea multă îndoială,
râuri de cuvinte au început
să-mi curgă printre degete
adânc, în pământul
pe care mi-am construit lumea.
Nu ştiu când şi unde
am învăţat
să oblig tăcerea să cânte.
M-ating sunetele ei,
vibraţii de distanţe
care apun în urme de paşi.
Ma joc cu nişte cioburi
de aripi
pe care le-am spart
din greşeală,
când am încercat să-ntind braţele
către rădăcinile prinse adânc
în drumul dintre noi.

poezie de Iuliana Şerban
Adăugat de Gabriela Dornean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

De drumuri lungi şi aspre obosit,
La capătul pământului, în soare,
Pe ţărmul mării cald am poposit,
Ca toamna, nişte pasări călătoare.

Înalte valuri – fiare mari de plug –
Spumoase brazde peste ţărm răstoarnă.
Ca nişte lanuri grele care fug
Din zare marea-ntreagă se întoarnă.

Vreau singur să pornesc în larg, şi parcă
Să-mi desfăşor tot sufletul în vânt,
Dar simt cumplit că trupul meu e-o barcă
Cu ancori grele prinsă de pământ.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va veni o vreme când ştiinţa va transforma corpurile noastre prin mijloace pe care încă nu le concepem. Şi atunci, Pământul fiind mic, omenirea va migra în spaţiu şi va traversa Sahare lipsite de aer care separă planetă de planetă şi soare de soare. Pământul va deveni o Ţară Sfântă care va fi vizitată de pelerini din toate colţurile Universului.

citat din Winwood Earle
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce mi-am încheiat partitura şi alte doamne scoţiene au cântat câteva cântece, au adus un acordeon şi gazda mea cu cea mai mare seriozitate a început să cânte cele mai oribile melodii pe care mi-a fost dat să le aud vreodată. Dar la ce te poţi aştepta? Mie mi se pare că toate fiinţele acestea sunt smintite... Cei care îmi cunosc compoziţiile mi se adresează cu aceste cuvinte: Cântaţi-ne "Al doilea oftat" (Nocturna în sol)... Îmi plac clopoţeii dumneavoastră. Toate comentariile se termină cu cuvintele "Ca apa", vrând să însemne că muzica curge precum apa. Încă n-am cântat în faţa nici unei englezoaice care să nu exclame Ca apa! Toate se uită la mâinile lor şi cântă fără jenă note false. Ce adunătură!

citat clasic din Frederic Chopin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ace

Simt capul greu,

o minge de bowling

într-un impact continuu,

apoi

strâng schijele de pe podea,

din pereţi,

din

sângele tău,

le adun, le lipesc

şi mă prefac că sunt toate din nou la locul lor,

că totul e real, real, real,

la fel de real

ca scheletul ăsta pe care-l car după mine şi pe care nimeni altcineva nu-l vede,

ca

soarele de smoală de pe retină, dimineaţa,

pe stomacul gol,

când totul e atât de străin

şi de ce nu ar fi,

simt capul greu,

ace, ace, ace

sunt

o păpuşică vodoo

în mâinile

cuiva

care mă urăşte rău,

iartă-mă,

iartă-mă,

şi

apoi

mai du-te

naibii.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum cine?

cine eşti cînd celălalt încetează să-ţi fie?

ridici privirea? nimeni, de care
se agaţă un altul & alţii,
într-o cădere învolburată;
pereţii văluriţi sub toate & tot

insistă să pătrundă.

cadru restrîns pe detaliu: zîmbet,
mişcare suavă a mîinii, strict de
dragul mişcărilor suav-zîmbitoare.

cine eşti dacă celălalt nici n-a fost?

un pluton de priviri în care
ghiceşti o rafală de gloanţe.

nimeni de care să te dezlipeşti, nici
un cuvînt magic, fără poduri sau chei,
inventezi o uşă la fiecare pas, un
pas istoric după fiecare uşă.

încă un zîmbet, o
nouă mişcare suavă,
mănuşile albe

& senzaţia
că îţi scapă
ceva.

poezie de Sorin Despot
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între 1830 şi 1860, au văzut lumina zilei la Ponteils nu mai puţin de vreo douăzeci de copii cu numele de Chanel, şi deja se desluşeşte la ei un gust care se va perpetua, gustul pentru prenume masculine cu consonanţe istorice. Vreme în care, în faţa acestor băieţi, mai degrabă înzestraţi pentru aventură decât pentru muncă, şi al căror adevărat, unic domeniu, era dragostea; în faţa acestor Chanel Marius, Chanel Auguste, Chanel Alexandre, Urbain sau Jules-Cesar, logodnicele din Ponteils, fetele brunete cu piele chihlimbarie, toate cu numele de Marie, Virginie, Apollonie, care le cădeau în mână, vor fi, de-a lungul a două generaţii, ceea ce au fost fără excepţie toate soţiile Chanel: nişte victime, nişte albine harnice, care şi-au asumat toate rolurile stupului: regine şi albine lucrătoare totodată, până la moarte.

Edmonde Charles-Roux în Coco Chanel (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fiecare dată când, escaladând un munte, văd cum soarele răsare, cu tot procesul său imperturbabil de la tonuri de negru la tonuri de verde, apoi roşietice, până la primele raze ce apar pe cer şi tot coboară până îţi ating chipul cu acel strop de căldură care transformă totul, care te luminează şi te fac să te simţi viu, o clipă trecătoare, dar de nepreţuit, trebuie să recunosc că întotdeauna simt că momentul este unul special, magic, că în acest proces e ceva ce nu reuşesc să descifrez şi care mă face să-mi ies din minţi, şi -poate şi din cauza asta- să revin mereu în munţi, iar şi iar, pentru a încerca să descopăr forţa aceea necunoscută care scoate din adâncul inimii mele aceste sentimente de plenitudine.

citat din Kilian Jornet
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

În braţele sufletului tău,
ochii mei au căpătat strălucirea soarelui şi sfinţenia cerului...
liniştea mea are acum culoarea răsăritului şi puritatea unui crin aşezat în faţa unei icoane.
În toate sunetele lumii aud acum gingăşia şoaptelor tale,
Iar în fiecare raza de soare şi adiere de vânt simt atingerea lina a gândurilor tale...
ca un mir tămăduitor pentru sufletul meu...
ca o ruga sfânta in care îmi înfăşori sufletul şi cu care îmi ungi rănile...
În tine... unindu-ma cu cerul...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Recviem Mozart spune

Femei pe care le pot vedea
femei din apă
ridicaţi-mi vă rog oasele
din lanul de grâu
oase asemeni unui buchet de mâţişori
şi aduceţi-le acasă în cutia unei viori.

Femei pe care le pot vedea
femei curate
femei ale fluviului
mergeţi vă rog în lanul auriu.

Când deznădăjduit
călăresc un snop de grâu încercând să ajung acasă
culegeţi-mi vă rog oasele risipite
şi aşezaţi-le într-un cufăraş cafeniu
pe care luaţi-l apoi acasă
ca pe o zestre a voastră preţioasă.

poezie de Hai Zi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vară

La orizont - departe - fulgere fără de glas
zvâcnesc din când în când
ca nişte lungi picioare de păianjen - smulse
din trupul care le purta.

Dogoare.

Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cântec de lăcuste.

În soare spicele îşi ţin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.

poezie celebră de Lucian Blaga din Paşii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balanţa cu un singur talger

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.
Păduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple în care nu m-am închinat,
Oceane de frunze
În care nu m-am lăsat îngropată,
Duşmani pe care nu i-am urât,
Săbii pe care am refuzat să le mânui,
Cuvinte pe care n-am învăţat să le ţip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii în care nu m-am înecat,
Răsărituri pe care n-am apucat să le văd,
Piscuri pe care n-am apucat să le urc,
Muzee amenajate în corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodată!
Toate vor avea dreptul să mă acuze.
Şi faptele mele, oricât de bune,
Nu vor reuşi să menţină un echilibru
Oricât de instabil,
Pentru că nu între bine şi rău
Va fi balanţa din urmă,
Ci între a fi fost şi a nu fi fost.

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!