O altă dimineaţă

parşiva lentoare a norilor în dimineţi
în care sentinţa arată
că nu mai poţi face decât călătorii în sufragerie
arcurile unei trambuline abandonate
pompează încă sângele în artere
câteva reclame în mail o fostă cunoştinţă te sună
îi simţi deodată parfumul dulceag te scârbeşti
în prima zi de pensie să simţi oră după oră
o povară invizibilă
elefanţii şi-au pierdut colţii
încă tropăie pe drumul din sălbăticie
dervişii din capul tău nu au curaj să deschidă
lacătul e spart dar a dispărut siguranţa
că pot alege să nu se mai mişte sau să alerge
ce bună ar fi o inimă de cârpă şi nişte braţe îndemânatice
un ceai care se răceşte în cană
ţi-ai luat toate obiectele de la birou
mici cadouri de despărţire de la colegii puţin mai tineri
au promis că îţi trimit dvd-ul cu lecţii de grădinărit
ai de întreţinut relaţia cu pământul
şi câteva dorinţe atât de simple
încât le poţi admira de la fereastră
nişte baloane care se înalţă şi dispar
apa din sufletul tău
o picatură care tremură să devină hrană
pentru florile care cresc în toate culorile

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Poţi să-mi explici şi mie ce este asta, frumosule?! Sunt convinsă că ţi-e foarte cunoscut acest obiect. Iar tu, lunganule, dă-te mai încolo! Deci, ce ai de zis în apărare, frumosule?! Hmm... N-aud nimic! Te ascult, comandante!
Lucian: Ce-ai vrea să-ţi spun?!
Stela: Adevărul. Ce-ai zice despre asta?
Lucian: Adevărul?! Bine, recunosc... Am luat câteva pastile de acolo, să mă ajute să dorm. Nişte somnifere...
Stela: Câteva, zici?! Doar câteva?! Atunci, explică-mi, te rog, de ce cutiuţa asta, care până în urmă cu câteva zile, era plină ochi, e acum aproape goală?! Nu lipsesc deloc doar câteva, cum zici tu!
Lucian: Bine, de acord, am luat mai multe, poate. Dar nu pe toate deodată. Câteva doar. Le-am luat... în etape; două sau patru, la câteva ore distanţă...
Stela: Asta ar mai fi lipsit, să le fi luat pe toate deodată! Şi acum... Poţi să-mi spui sincer, ce naiba se petrece cu tine, pentru că eu nu-mi dau seama!? Eşti cumva inconştient când procedezi astfel, ţi-ai pierdut complet minţile, sau ce?! De ce taci, comandante?! Te rog, spune-mi, ce naiba e cu tine?! Eşti anormal, sau cum?!
Lucian: Nu ştiu...
Stela: Nu ştii?! Nu te simţi bine până nu faci câte o boacănă din asta, mare de tot?! Desigur, n-ai mai fi tu dacă ai renunţa la toate prostiile astea... Vorbeşte odată! De ce taci?! Încă aştept explicaţii din partea ta... Să te aud, comandante! Ce ai de zis în apărare?
Lucian: Ce-aş putea spune?! N-am ce explica! Îmi pare rău...
Stela: Ah... Îţi pare rău, nu?! Şi cu asta crezi că ai rezolvat totul?! Eşti complet nebun! Nebun, nu glumă!
Lucian: Nu ştiu; probabil...
Stela: Probabil?! Nu probabil, ci foarte sigur!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare mai există conştiinţă şi cunoştinţă? Toate prejudecăţile vechi au dispărut, oamenii încearcă cu orice preţ să le diminueze, să le distrugă astfel încât toţi să devină la fel: nişte cadavre vii care nu gândesc altceva decât mizerii; nişte egoişti, cu inimi împietrite şi zdrobite de mult, fără o privire caldă, fără o vorbă bună, morţi.

citat clasic din Petre Ţuţea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Declaraţie

Inima mea e păstrată cu grijă în Constelaţia Capricornului
Pe care mi-o redai, în fiecare dimineaţă, cu un puls nou
O stare de bine generală
Cu filigran de lumină la fereastră
Inundă pieptul cu pace
Cu linii de tren deschise către orice artere ale pământului
Tu te-ai născut într-o iarnă de poveste
Ai toate ingredientele pentru a străluci
Indiferent cum mă simt
Linia destinului mi s-a schimbat în palmă
Drumul pare lin şi curat
Ridurile s-au adâncit atât de frumos
Exorcizez din tine esenţa tinereţii
Panaceul slăbiciunilor mele
Inventăm în universul nostru
Acele lucruri esenţiale pe care le-am tot pierdut
De la câteva reîncarnări încoace
Te-am tot urmărit şi cine ştie
Poate şi tu în mine ai găsit
Mai mult decât ai îndrăznit să guşti vreodată
Îmbătrânim ca pământul sub zăpadă
Îmbătrânim ca iarba uscată la soare
Ca o salbă de brazi pe un munte
Şi inimile noastre devin vârfuri stelare.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.
Câteva momente când era să fim frumoşi.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos ---
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu acceaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuia să fie magic

Răceala unei dimineţi scandinave,

lipsite de perspectivă,

oasele grele încercând să se pună în mişcare,

oglinda aburită care ascunde

ceva ce nu pot controla,

gura neagră care-mi dictează toate mişcările

caraghioase,

apa care mă primeşte

oricât de vinovată aş fi,

din care ies mereu puţin mai uşoară

după un lung proces afectiv,

un soare anemic

sub care mi-am văzut sângele

revoltându-se, vrând sa mă părăsească de tot,

braţele tale lungi

în care mă prind ca între nişte rădăcini

fără să le simt

ca o capcană,

întoarcerea acasă,

să eşuez din nou,

să simt pământul de sub picioare clătinându-se

ca nişte dinţişori de lapte,

toate acestea,

dragul meu,

în micuţul orăşel din nord

care trebuia să ne fie adăpost,

în care ne-am minţit reciproc

că o să fie magic.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea violetă

Ciorapii de sticlă sunt aici
ar fi loc şi pentru câţiva păianjeni
se aduc somptuoasele tăvi de dantelă
sânii în borcanele străvezii
şi în mâinile celor mai frumoase femei
meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

vom fi la timp la această întâlnire
vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor
la această întâlnire la care ne asteaptă
umbrele noastre ca nişte pantofi uzaţi
fluturii de sugativa care ne vor suge sângele
toate mănuşile uitate toate pleoapele
pe care ne-a plăcut să le sărutăm
tot ce am găsit pentru niciodată
gurile care ne-au rămas lipite de sâni ca nişte inele
plantele care ne-au crescut pe faţă în timpul somnului
apa limpede din pahare
spânzuraţii cu mâinile de cretă

în aceste castele negre ne aşteaptă crepusculul
şi piepturile noastre se vor freca de tăcerile lui
piepturile noastre de vată şi de întuneric
ne aşteaptă cutia cu muzica a morţii
capetele de ceară ale femeilor
pe care nu le-am întâlnit încă
perdelele groase după care ne vom putea ucide în linişte
steaua pierdută a unei dimineţi
ne-aşteaptă privirea lucidă a somnambulilor

am dormit atât
încât am pierdut obiceiul imobilităţii.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Facerea lumii

Dumnezeu, ca să devină inginer
a urmat toate secţiile Politehnicii
simultan
şi a avut la fiecare
proiecte de an.

La facultatea de Construcţii
(nu degeaba e sfânt)
a făcut o planetă
şi-a numit-o Pământ.

Animalele şi florile le-a creat
la Chimia organică;
peştii şi păsările
la Aerodinamică.

Iar pentru secţia de Mecanică fină
a avut la proiect
sa le facă pe toate
sa se mişte corect.

A hotărât sa-şi dea proiectul de stat
la Automatică
tot cu realizare practică.
A meditat
şi a născocit un obiect ciudat.

O încâlceală de fire şi circuite,
bistabili şi ferite
după nişte scheme ale lui
combinaţionale
în care a mai bagat şi nişte
automate secvenţiale.

Şi pentru că nu se descoperise încă
soft-ul de bază,
Dumnezeu a trişat
la această fază,
înlocuind-o cu o minune.

S-a aplecat, încet,
a suflat,
şi astfel Adam
a înviat.

Mai departe e clar
ce s-a-ntâmplat.
Şi-a luat prototipul,
l-a omologat,

l-a învăţat puţin
să gândească,
şi ca să treacă la producţie de serie
i-a pus în vedere
să se înmulţească.

Terminând Dumnezeu Politehnica
cu medie mare
a avut, evident,
cea mai bună repartizare.
Şi-a luat postu' n primire din mers
şi-a plecat să creeze
un nou Univers.

poezie de Dan Norea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă tot binele pe care-l poţi face, prin toate mijloacele prin care poţi, în toate felurile în care poţi, în toate locurile în care poţi, de fiecare dată când poţi, la toţi oameni la care poţi, atâta timp cât poţi.

citat din Debbie Macomber
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când poţi accepta că durează 15 ani să obţii orice lucru cu adevărat valoros, se întâmplă ceva magic: - îţi dai seama că nu poţi aştepta 15 ani ca să te bucuri de viaţă aşa că în timp ce faci munca aia, călătoria de 15 ani, începi să trăieşti mai mult micile bucurii ale vieţii. - îţi dai seama că drumul înseamnă fericirea şi nu destinaţia aşa că începi să aplici asta în toate aspectele vieţii. - înţelegi că te poţi face pe tine bogat făcându-ţi nevoile mai puţine, şi în acelaşi timp realizezi că dacă ai un vis mare pentru care să te trezeşti dimineaţa, toate poverile sunt mai uşor de dus. - după câteva luni din această călătorie realizezi ce simplu e să fii fericit şi parca nici nu mai îţi doreşti să ajungi la destinaţie asa repede pentru că nu mai vrei să scapi de propria ta viaţă mizerabilă care acum are sens, şi descoperi că îţi poţi iubi viaţa şi te întrebi cum de nu te-ai simţit atât de bine până acum, pentru că deşi nu ai mai multe în exterior, simţi că ai trezit în tine uriaşe comori interioare care au fost tot timpul acolo. Ce altceva ai mai învăţat din călătoria ta?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta

în spatele celui care vânează pasărea măiastră
e un boxeur bătrân cu pumni obosiţi
dar o dorinţă atât de vie să nască
mici revoluţii în mulţimi adormite
să împrăştie din seninul cu care
a pierdut marile runde cu sine
tânjeşti uneori să găseşti alinare
la marginea mileniului care se închide
ca ultimul meci în ovaţii şi sânge
nişte suporteri poate mai tineri
te întreabă ce faci când îţi îmbătrânesc iluziile
mânanci respiri frămânţi speranţe le spui
inima ta îţi permite să încasezi
şi ultimii pumni ai destinului
nu-i un secret că lupta are gustul cel mai dulce

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea este o alegere pe care o poţi face. Te poţi trezi şi spune, "Oh, nu pot să cred că e atât de frig..." sau poţi spune, "Oh, minunat, aceasta este o mare oportunitate pentru mine de a încerca noul meu pulover!" Nimeni nu poate gândi în mod constant pozitiv, dar de ce să nu faci o alegere care te face să te simţi mai bine, mai degrabă decât una care te va deprima mai rău?

citat din Miranda Kerr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgia simplităţii

Îmi dau seama
că nu pot să ţin ritmul
cu oamenii care bat pasul pe loc.
În goana după fericirea perpetuă
sunt trasă de picior
în cascada timpului,
în plină eră a grabei.
Îl invidiez pe bătrânul din junglă,
el are timp să înveţe orice,
are timp sa doarmă un somn fertil,
să cureţe pe îndelete coaja unui fruct,
să observe semnele trecerii in albia râului.
Are timp să nu îşi propună nimic.
M-am îndepărtat de verdele crud.
Simplu,
în câteva nopţi
în care visele se iveau tot mai pale,
în câteva dimineţi cu alegeri
între nuanţe de confort aparent,
pe care nimeni nu are timp să le distingă niciodată prea bine.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interogaţie

cine eşti tu? când te-am chemat ai apărut
ca un drum de seară în zaţul meu de cafea
la câteva zile mă uitam la studenta din parcul eroilor
citea sartre avea sandale ieftine şi în lumina părului ei răvăşit
mi s-a părut că văd un gulliver în ţara uriaşilor
siluete şterse se mişcau rapid în sensul unic al limbilor de ceas
în loc de zgomotul normal al bulevardelor
copiii ţipau şi părinţii aveau urechi înfundate
oamenii uitaseră primul limbaj aveau nevoie de coduri
în care să comunice şi de câţiva ciudaţi
care să le spună ce înseamnă expresiile faciale
nişte elevi care se mândreau cu tatăl lor
şi fetiţa cu palton spălăcit care le desena minunat
portretele apoi zâmbetul ei când i-au spus
hei, poţi fi prietena noastră
creierele mici sunt închisori izolate dar în expansiune
nişte străini te-au mângâiat pe creştet
până ai reuşit să te ridici de pe bancă spre momentul
în care nu te aşteptai să auzi din nou cine eşti tu?

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la 20 de ani credeam că lumea e spaţiul în care orice este posibil. După 20 de ani am început să înţeleg că fiecare dintre noi avem o lume a noastră, în care ne trăim bucuriile, iubirile, dezamăgirile, împlinirile, completând traiectoriile noastre, astfel încât să fim fericiţi.
Creativitatea lui Claudiu Dumitrache şi modul în care îşi prezintă sufletul de artist, reflectă o astfel de lume în care inocenţa deschide uşa unei maturităţi şi a unui caracter bogat în trăiri, în extreme... aşa cum le poţi simţi la 20 ani. În cuvinte, în muzicalitate, în expresie, descopăr nevoia lui de sinceritate, o virtute destul de rară şi care nu face altceva decât să îi deschidă ochii către lucrurile şi valorile care contează pentru un om şi pentru artist. Am încredere în Claudiu, pentru că are încredere în el. E primul pas important către a fi integru, bun, echilibrat şi ancorat în realitatea vieţii. Claudiu scrie şi cântă aşa cum este el şi pentru asta are parte de toată susţinerea mea.

Raoul în 20, Introducere (2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme, în timp, ale unei alte

am adunat câteva cuvinte pe care nu le mai folosesc –
câteva cuvinte uzate, bancnote vechi, ieşite din uz
ca hârtiile albastre de o mie de lei
pe care le-am găsit intr-o zi în haina bunicii.
ce bine ar fi, m-am gândit, dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
cu hârtiile de cincizeci de mii şi de zece şi de o mie de lei
toate rămase nefolosite de la eclipsă.
ce bine ar fi dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
măcar în parte cu toate posibilităţile rămase nefolosite
ca nişte baloane vechi în care nimeni n-a suflat aer
şi de care nu s-a bucurat nimeni
aşa cum nimeni n-a gustat din bomboanele tăvălite în pudră de ciocolată amară
pe care bunica le-ar fi putut cumpăra de la magazin.
câteva cuvinte, câteva mii de lei rămase nespuse, rămase nefolosite de prea multă vreme,
uitate undeva unde ceva ar fi putut începe,
unde s-ar fi putut deschide o rană
numai ca să se vindece
unde ceva ne-ar fi tăiat răsuflarea
sau ar fi deşteptat în noi acele gesturi, acele trăiri
de care întineresc până şi oamenii cei mai bătrâni.
acum, când adun toate cuvintele astea care au rămas
de atât de mult timp nespuse încât, rostindu-le azi,
mi se par scofâlcite ca nişte mere stricate,
îmi dau seama că viaţa mea e plină de hârtii albastre de o mie de lei
împrăştiate peste tot, de hârtii portocalii de cinci mii,
de hârtii de o sută de mii pe care nu le-am folosit niciodată
şi cu care nu voi mai putea cumpăra niciodată nimic.
şi toate bancnotele astea sînt ţesute în trecutul meu
ca nişte ochiuri pe dos într-un model foarte complicat
din care e foarte greu să înţelegi ceva
iată, părinte, nimic n-a rămas necheltuit sau nespus,
nimic n-a rămas netrăit, nimic nu poate fi adus împotriva fiinţei mele
i-a strigat fiul risipitor tatălui
şi tatăl l-a îmbrăţişat şi a tăiat viţelul cel gras
bucurându-se.
iată, părinte, am pierdut şirul celor nefăcute,
celor nespuse, celor netrăite
aş fi spus eu, gândindu-mă la toate acele hârtii albastre
de care am uitat aproape cu totul şi în care viaţa mea a fost de tot atâtea ori amânată
lăsată pe altă dată, nerostită până la capăt
iată, părinte, neîntregul fiinţei mele
aş fi strigat eu,
Vindecă-mă!
dar unele minuni nu le poate face nimeni
aţa nu se mai înfăşoară niciodată în ghem
ci ne scapă încet printre degete
până când nu mai rămâne din ea nimic
afară de câteva bancnote albastre de o mie de lei
ca nişte cioturi, ca nişte urme, în timp, ale unei alte vieţi
tot a ta, dar pe care n-ai apucat s-o trăieşti niciodată.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos, îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare"...

Ştefan Luchian în Scrisoare către prietenul său Constantin Mille
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Setea de suprarealism

trotuarul este umed şi întunecat
noroc că, în ritmul celei mai bizare muzici,
picioarele mele ştiu drumul pe de rost
billie holliday
mă poartă până la prima cârciumă
în care vreau să îmi sting setea de suprarealism
se simte intens în ochiul din frunte
el nu vrea, nu vrea de data asta
să se închidă.

e ciudat cum în viaţă
ţi-ai acordat perfect anumite mişcări
cu mersul lucrurilor
nu şi cu mica ta busolă
uneori este aşa plăcut
să te îndepărtezi puţin câte puţin de tine
când îţi devii de nesuportat
să cutreieri
să cânţi
să te abandonezi în mici explozii de confetti
să nu mai târăşti după tine acele părţi
care alcătuiesc un aparat de zbor experimental
ci să le laşi pur şi simplu să ruginească
la marginea drumului
să devii aşa un om practic
fără nicio povară
devine din ce în ce mai uşor
să te regăseşti într-o variantă mai acceptabilă
trebuie să te acomodezi
cu străinul care ai devenit
şi care crede că a făcut
o mişcare bună la şah
o mişcare lipsită de imaginaţie, dar sigură
nu îi pare rău că a pierdut nirvana
şi atâtea sensuri ascunse
şi grădini care freamătă de mister
şi triluri
şi pământ pe care să îţi aşterni urechea
apoi să începi să-l modelezi
cu mâini vii, de artist.
în final, după pactul ăsta de zile mari
apare duioşia cu care
omul îmbrăţişează resemnarea la o masă de plastic
şi bea, bea întruna
să stingă setea de suprarealism.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâţia ani

atâţia ani făcuţi din dorinţe care mai de care
mai incontrolabile la fel ca lunile pustii pe care le-ai
admirat pe fereastra fumurie

dorindu-ţi să fii acolo

atât de departe încât sângele tău să se prefacă în praf
atât de aproape de tine încât să nu mai poţi respira

liniştea e până la urma cel mai apropiat aliat al tău
vezi soarele înghiţind pământul
ca un monstru din basme

dar toate astea sunt un balast pentru a spune că

tu şi sângele şi respiraţia ta

sunt absolut întâmplătoare

acum o ţigară pe jumătate stinsă într-un pahar de whisky

ai nevoie de contrabalans
de trupul toamnei ca o eşarfă să te învăluie
de o luptă pe care să o duci încontinuu

acolo pe lună nu exista a e r nu exista nici greutatea aceasta imensă de pe pământ

rămân acolo imaginându-mi cum ar fi

un zbor de pasăre neagră stârnind praful/ imaginându-mi un alt vis în care să cad

atâţia ani în care roboţii au biruit şi ne-am trezit cu inimile pline de silicon

sau orice alt material care rezistă la rupere.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!