Măcelarii tinereţilor

Scrijelesc în carne vie
Trei apeluri pentru viaţă.
Cine să le ia în seamă?
Prea era... de dimineaţă.

Dumnezeu e dus cu treabă
Să vegheze alţi pribegi,
Iar acei ce sunt chemaţi
Se încurcă. Printre legi.

N-o găsesc, sau n-au "căderea"
Pentru "vii" să intervină,
Deci aşteaptă, ori să moară,
Ori s-o cate pe lumină.

Trei apeluri disperate
Şi un suflet ce se teme,
Ce imploră îndurare,
Ce scânceşte, urlă, geme.

Ce era în mintea fetei,
Jertfă pe altarul sorţii,
Cum îşi reţinea durerea,
Cum lupta cu gheara morţii?

Schingiuită, maltratată,
Fără drept la vreun cuvânt
Şi cu buzele lipite
E ca frunza dusă-n vânt.

Un nebun la chip ca omul,
Dar cu suflet de catran,
Măcelar mârşav, feroce,
Mai hidos, din an în an,

Măcelar de tinereţe,
Alexandre şi Luize
Şi-a scos colţii şi-a lovit
Când instant, când... pe reprize.

"Bravi oşteni" ce apăraţi
Lumea, dar n-aţi fost în stare
Pe fetiţă s-o salvaţi,
Faceţi, azi, o faptă mare:

Nu-l legaţi, nu-l judecaţi,
Daţi-l triştilor părinţi
Să-l condamne pic cu pic,
Să-l scoată, încet, din minţi.

Daţi-l mamelor de prunci
Care ştiu să se răzbune
Şi la unu-unu-doi
Schingiuit şi-n van să sune.

Toţi ca el, neoameni sluţi,
Ce găsesc în prunci, plăceri,
Să se zbată în genunchi,
În şicane şi dureri.

(Măcelarului cumplit
Deie-i Dumnezeu cel sfânt
Liniştea pe care-o au
Fetele, de sub pământ.
Din mormânt? Din ce mormânt?
Le-a împrăştiat în zare,
Fără lumânări la cap,
Fără drept de-nmormântare.)

poezie de Eugenia Mihu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În temniţă nu-l aruncaţi...

(Inspirată după poezia "Nu-l pedepsiţi" - Florin Tudoran)

În temniţă nu-l aruncaţi,
S-aibă apă şi mâncare...
Vă rog, mamelor să-l daţi,
Să-l taie, să-l frece cu sare.

Să-l ţină-n cuşcă, animalul!
Cu lanţuri la picior şi gât,
Sătul, să îşi ceară finalul,
Dar să nu scape cu atât!

Să îl jupoaie în reprize,
Fâşii, fâşii până la os,
Iar Alexandre şi Luize,
Să râdă la libidinos.

Să simtă şi el, ticălosul,
Chinul săpându-i adânc,
În carnea slută, şi mirosul,
De moarte şi de pământ.

Să i se dea în loc de hrană,
Bătăi cu biciul, ca-n trecut,
... Lovit de fiecare mamă,
Ce-şi are puiul scrum făcut.

Să-i fie smulse, câte unul,
Degete cu gust de sânge,
Să simtă din plin "nebunul",
Cum tot corpul i se frânge.

Să-i fie smulse, fără milă,
Mâinile, cu os cu tot,
Ca nici o altă copilă,
Să nu mai piară-n râul Olt.

În temniţă nu-l aruncaţi,
Căci puşcăria e prea blândă
Vă rog, mamelor să-l daţi,
Morţii, pe bucăţi să-l vândă...

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-l pedepsiţi!

La Domnul şi la voi, cer îndurare:
Pe criminal, vă rog, nu-l pedepsiţi!
Dreptate nu se face-n închisoare,
Închideţi ochii! Daţi-l la părinţi!

Să fie judecat numai de mame!
Să fie rupt şi mestecat în dinţi!
Nu-l condamnaţi, nu-l împuşcaţi cu arme,
Creaţi o lege: Daţi-l la părinţi!

Nu condamnati parintii sa-i plătească,
Cum toti platim atatia detinuti,
Dati,, peste noapte"- o lege romaneasca,
Iar criminalul, dati-l la parinti!

Plangem si noi, plang Ingerii si Sfintii,
Si asteptam! Decizia-i la voi!
Lasati-l doar o noapte cu parintii,
Si dreptul s-apeleze 112!

poezie de Florin Tudoran
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amintirea duşilor în război

Vezi prunci cerşind la vreme de război,
Trecând desculţi prin colb, la suflet goi,
Ducând cu ei poveri şi suferinţi,
Copii ai nimănui, copii cuminţi...

Vezi scrijelit cu schije un mormânt
Şi numele celor ce nu mai sunt...
Furtuni şi ploi vor plânge zi de zi,
Ei sincer şi cuminte vor muri.

Sunt ploi de lacrimi... Ce dureri deodată!
O altă cruce suferinţa-şi poartă...
Îngerul morţii trece foc şi jar,
Lăsând în urmă trena de amar.

Vezi mame care pruncii-şi ţin la piept,
Urând războiul crud şi prea nedrept.
Sunt scut şi casă, schit şi devenire,
Se dau pe sine întru prăbuşire...

Sunt catedrală sfântă, cer, vulcan...
Au strâns în ele lacrimi şi amar
Şi ar muri spre-a nu putea vedea
Alţi morţi ce-n lume ar putea urma.

Sub biciul crud al ne-nţelesei uri
Dorm prunci fără de case, oameni buni!
Dorm prunci fără părinţi, înlăcrimaţi,
Prunci care plâng de dor, însinguraţi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Un timp, toţi vom avea de înfruntat
Războiul scuipând gloanţe furibunde,
Şi-n timp ce eu de mult voi fi plecat,
Pământul va trăi noi zori fecunde.

Voi fi acolo unde-am fost cândva,
Când lumea-şi ducea traiul fără mine,
Oricum eu simt că n-am fost altceva
Decât un pod de vise clandestine.

Plec cu iubirea-n suflet drept povară,
Că n-a fost om cu ea să-l potopesc,
Dar neştiind, pe nimeni n-o să doară,
Că nu-i mai vreme să o risipesc!

Sunt rana care nu şi-a găsit leacul,
Sunt frunza care şi-a pierdut copacul.

sonet de Mioara Anastasiu din Din vânător ajung vânat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Un timp, toţi vom avea de înfruntat
Războiul scuipând gloanţe furibunde,
Şi-n timp ce eu de mult voi fi plecat,
Pământul va trăi noi zori fecunde.

Voi fi acolo unde-am fost cândva,
Când lumea-şi ducea traiul fără mine,
Oricum eu simt că n-am fost altceva
Decât un pod de vise clandestine.

Plec cu iubirea-n suflet drept povară,
Că n-a fost om cu ea să-l potopesc,
Dar neştiind, pe nimeni n-o să doară,
Că nu-i mai vreme să o risipesc!

Sunt rana care nu şi-a găsit leacul,
Sunt frunza care şi-a pierdut copacul.

sonet de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trâmbiţa se v-auzi

Puţin mai e şi Mirele apare
Sus pe norul de lumină
Şi cea mai scumpă sărbătoare
Va-ncepe cu o slavă mare
Isus Hristos când o să vină

Mai e puţin şi trâmbiţa va răsuna
Să iasă morţii din mormânt
Acei ce-au împlinit voinţa Sa
Şi l-au slujit pe Mesia
Al Celui Prea Înalt Cuvânt

Mai e puţin şi Mirele revine
Dar sus pe nori El va sosi
Să-şi ia mireasa atunci la Sine
S-o-brace-n hainele Divine
Căci pentru ea Isus — muri

Şi trâmbiţa se v-auzi
Atunci de cei neprihăniţi
Ce-au vrut fiinţa a-şi sfinţi
În dragoste pentru-a trăi
Să fie nişte terebinţi

E gata îngerul să sune
Să iasă morţii din mormânt
Pe norii cerului să îi adune
Căci sunt lipsiţi de astă lume
Doar au iubit al Vieţii Sfânt Cuvânt

Suna-va trâmbiţa atunci
Mormintele să se deschidă
Şi din tenebrele adânci
Să iasă toţi acei ce-s sfinţi
În braţe Miurele să-i prindă

Vui-va trâmbiţa cu greu
Pe tot pământul va suna
Toţi fii de Dumnezeu
Ce au trăit prin Duhul său
Din morţi atunci se vor scula

Iar noi cei vii care vom fi
În viaţă pe acest pământ
O altă viaţă vom primi
Mireasă sfântă pentru a fi
Mireasa Mirelui Cel Sfânt

Şi-atunci cu toţii vom fi duşi
În Faţa Mirelui pe nor
În haine albe vom fi puşi
Cu Mirele să fim acuşi
Cu-al nostru Viu Mântuitor

Căci Duhul Sfânt ne va răpi
Atunci pe norul de lumină
Şi Mirele îl vom privi
Iar El pe toţi ne va primi
La Sine El ca să ne ţină

Şi Mirele ne va conduce
În zbor spre Cerul Lui cel sfânt
Într-o lumină ce străluce
Cum nu e om ca s-o apuce
Căci ea nu e de pe pământ

Vui-va ceru-n sărbătoare
Mireasa când îşi va cânta
Înmiresmata ei cântare
Ce aduce Mirelui onoare
Cum n-a fost şi nu e alta

Mărire Mirelui Hristos
Şi Lui Isus în veci onoare
Căci El din lumea rea ne-a scos
Când viaţa noastră doar pe dos
Era trăită spre pierzare

O Doamne Tată-ţi mulţumim
De Mirele ce ni l-ai dat
Noi Numele ţi-l proslăvim
Căci vrem ai Tăi pe veci să fim
O Tată Scump şi Minunat
20 august 2019 Laura

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul fără umbre

S-au surpat clipele toate
Visele ard a singurătate;

Satul fără umbre mai aşteaptă
Un copil c-o floare scuturată
Să vină la părinţi la mormânt
Să le sărute trupurile de vânt!

S-au surpat amintirile vii
Încotro să mergi nu mai ştii;

Satul fără umbre pare răvăşit
De începutul său de infinit
Încotro să mai aştepţi pe cei morţi
Dacă nimeni nu deschide vechile porţi?!

S-au surpat tăceri în lumânări
Nu mai vin copiii din patru zări;

Satul fără umbre umblă pe-o cărare
Nu-i mai iese nimeni azi în cale
Totul e amurg fără de conţinut
Orişice orizont pare mereu pierdut!

N-am pe nimeni azi pe prispă
Viaţa mea e tot, tot mai tristă;

Satul fără umbre-l aud în ecou
Merg către dînsul (şi eu mi-s nou)
Sunt cel care vine, sunt cel care pleacă
(Toşi copiii din lume părinţii să-i înţeleagă)!

S-au surpat priviri în lacrimi
Gânduri au orbit în patimi;

Satul fără umbre e închis târziu
Ca un muzeu fără nimic, pustiu,
În care timpul orb parcă aşteaptă
Dorul scump de Mamă şi de Tată!

... Dacă n-ai străbuni atunci n-ai nimic,
Dacă n-ai satul tău eşti venetic;

Satul fără umbre să-l porţi mereu
Tainic în suflet ca pe Dumnezeu,
Să-l rogi în genunchi să nu dispară,
Satul tău de suflet, Veşnicie, o Comoară!...

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, Olarul

A fost odată un Pământ pustiu
Pustiu şi gol, sărac, nepopulat,
Singur, în întuneric, inundat,
Acoperit de ape... nimic viu...

Apoi, a dat poruncă şi-a adus
Lumină, fără sori şi fără stele
Lumină din Lumina lumii mele,
Din Fiul Său întâi născut, Isus.

Apoi, a separat ape de ape,
Şi cerul a luat astfel fiinţă
N-o să vă spună asta vreo ştiinţă,
Nici vreun arheolog să v-o dezgroape.

A treia zi, a scos uscat la suprafaţă
Mări şi oceane ne-a făcut, şi lacuri
Croite să dureze peste veacuri,
Şi pomi, verdeaţă, început de viaţă.

A patra zi, ne-a dat soare şi lună,
Şi stele fără număr ne-a făcut,
Le-a pus pe cerul mare şi tăcut
Şi lumea noastră era tot mai bună.

A cincea zi, a pus viaţă în apă
Şi păsările au umplut tot cerul.
Încet, încet, întreg atelierul
Le-a făcut loc atât cât să încapă.

A şasea zi, a frământat un lut,
Pământ şi apă, şi-a făcut Adam,
Din coasta lui, pe Eva, gram cu gram,
Bijuterie pe-un pământ plăcut.

A şaptea zi, Olarul obosit
S-a odihnit de truda-i creatoare,
Privind satisfăcut uscat şi mare,
Şi binecuvântând tot ce-a făcut.

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Geneză" (7 martie 2017)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România dă-i tu azi

colţ de rai atâţi am vrea
România ca să fie
Dumnezeu dar să ne dea
toţi să bem din apa vie

floare azi de orhidee
vrem întreaga Românie
o vrem astăzi o alee
de lumină ca să fie

România cu Ardealul
strop de rouă din Carpaţi
în români să-nscrie dorul
de-a fi toţi — oameni curaţi

Cartea Sfântă a Lui Hristos
ne-o vrem ţintă — căpătâi
şi pe Mielul Glorios
îl vrem —dragoste dintâi

de la Tisa pân" la Mare
de la Prut la Timişoara
tot românu-n sărbătoare
să-şi aclame astăzi ţara

vrem viaţa cum ne-a dat
la toţi Bunul Dumnezeu
traiul să-l avem curat
să-l slăvim pe El mereu

România o vrem curată
ca o floare sus pe munte
Românii fără de pată
toţi de Dumnezeu s-asculte

nu viaţa cea murdară
ci cum vrea astăzi Hristos
şi cum sfinţii o urmară
sus privind şi nu pe jos

România dă-i tu azi
Lui Hristos a ta fiinţă
pentru El mereu să arzi
în El tu să ai credinţă

căci Hristos e Creatorul
omului de pe pământ
El cu Tatăl creă omul
El — al Tatălui Cuvânt

şi-a murit Isus pe cruce
pentru veci noi să fim vii
El lumina ce străluce
s-o sorbim în veşnicii

prin credinţă dar se poate
azi prin El să fim salvaţi
sloboziţi de vechea moarte
căci suntem răscumpăraţi

România dar trăieşte
viaţa aşa cum vrea Hristos
căci El omu-l răsplăteşte
de-a ascultat pe pământ jos

de Cuvântul Lui cel Sfânt
Evanghelia iubirii
va lăsa a lui mormânt
pentru ţara răsplătirii

poezie de Ioan Daniel Bălan (25 septembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altar şi jertfă

Se ridică aburi pe pământul
Scos din vremi, când porunci Cuvântul.
Căprioare sprintene se-avântă
Prin desişuri sure. Codrul cântă.
Universul are astăzi, parcă,
Altă-nfăţişare. Ca o arcă
Inima lui Abel, îndrăzneaţă,
Lin pluteşte-n mândra dimineaţă!

Pe altarul dragostei, în soare,
A adus, drept jertfă, trei mioare;
Vreascurile ard şi arde, spornic,
Sufletul ciobanului datornic.

Ochii lui frământă bobi de rouă.
Mâinile-s spre ceruri, amândouă.
Cum să-şi spurce mintea cu revolta,
Când — priveşte! — fumul e cât bolta?

"Caine, de-ai şti ce-i rugăciunea,
Ai goni, pe veci, amărăciunea!"
Şi-n genunchi smerindu-se şi-n coate:
— Te slăvesc, Stăpâne, pentru toate...

poezie de Simion Cubolta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme.

Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculti povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l rădici,
Şi fetele se miră.

... O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti
"Ce vezi?" întreab-o fată.

"Nimic... Mi s-a părut aşa!"
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorba-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, nerădicînd
De jos a ta privire
"Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...

Mai ştiu şi eu la ce gândeam,
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l vad venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!"

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat
Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând;
E dus şi nu mai vine!
S-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cădem ca frunzele... a toamnă

morţii coboară din lună sfioşi şi vor să se-încălzească-n cloaca lumii
ai fost şi ei ai lumii fii, dar n-au ştiut că vor muri
sfârşitul lunii suflă-n frunza moartă şi iarna bate-ncet la poartă

o cană cu vin fiert poate-ar ciocnii dar cine să-şi mai amintească
c-au fost şi ei dureri de-o zi şi fericire doar o clipă
pribegi trec şiruri triste printre noi prea ocupaţi să-i mai primim în casă

se moare-n ţara asta cu încrâncenare, mor ape şi păduri şi oameni şi copii
ne lăudăm c-o palmă de pământ ce gura le-o astupă
şi îi uităm cum se preling tăcute lumânări în recele mormânt

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnirea definitivă a omului cu Dumnezeu este naşterea dincolo de moarte. Omul nu-l poate vedea pe Dumnezeu fără să moară faţă de sine. El nu poate ajunge la sine însuşi, în adevărul lui suprem şi definitiv, fără să moară şi deci fără să renască – în chiar sfera lui Dumnezeu.

citat din Henri Le Saux
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O... Tu an ce vii la iarnă

După anii grei de criză, cu potop şi vijelie,
Ce-au trecut de-a lung şi-n latul peste biata Românie,
Tu an nou ce vii la iarnă, spune! Ce-o să ne aduci?
Eu aştept cu nerăbdare, o răsplată pe măsură,
Pace-n suflet, fericire, dacă Domnul se îndură,
Fără lacrimi, fără jerbe şi cât mai puţine cruci.

Din adânca veşnicie vii ca sol de bună stare?
Sau ca semn al morţii lente şi cu multă nepăsare
Ne sfidezi şi nu ţii seama de-ale noastre rugăminţi?
Te-aş dori loial şi prieten, nu făptaş numai la rele,
Vreau să văd cununi de lauri peste vatra tării mele,
Ea să aibă strălucirea, pentru noi, pentru părinţi.

Ei aşteaptă de decenii, chiar cu prea multă răbdare,
O schimbare radicală, asta şi-o doresc mai tare,
Vorbe goale şi minciuna prea ne bântuie pe toţi.
Poate vii cu legi mai aspre şi cu minţi mai luminate,
Să fim demni în ochii lumii, eu socot că se mai poate
Să-nvingem netrebnicia şi să mai scăpăm de hoţi.
Dar... Oricare-ţi este gândul, bucuroşi te aşteptăm.
Soarta noastră este una: - Doar luptând să mai sperăm
La un trai şi-o viaţă demnă, între naţii pe pământ.
Chiar de unii au veninul şi ne-proaşcă cu noroi,
Sunt convins, avem puterea, ea se află doar la noi,
Să ne apărăm menirea până vom intra-n mormânt.

De aceia Tu! An ferice, să ne vii cu tot ce-i bun,
Pentru acest popor ce-i vrednic, pentru neamul meu străbun,
Ce trăieşte de milenii pe meleaguri strămoşeşti,
Răbdător, tare ca stânca, înfruntând atâta greu,
Când cu braţul, când cu mintea sau mila lui Dumnezeu
Fiind-că de la Daci ne tragem şi din ramuri româneşti.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (20 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

An ce vii ce-o să ne-aduci?

După anii grei de criză, cu potop şi vijelie,
Ce-au trecut de-a lung şi-n latul peste biata Românie,
Tu an nou ce vii la iarnă, spune! Ce-o să ne aduci?
Eu aştept cu nerăbdare, o răsplată pe măsură,
Pace-n suflet, fericire, dacă Domnul se îndură,
Fără lacrimi, fără jerbe şi cât mai puţine cruci.

Din adânca veşnicie vii ca sol de bună stare?
Sau ca semn al morţii lente şi cu multă nepăsare
Ne sfidezi şi nu ţii seama de-ale noastre rugăminţi?
Te-aş dori loial şi prieten, nu făptaş numai la rele,
Vreau să văd cununi de lauri peste vatra tării mele,
Ea să aibă strălucirea, pentru noi, pentru părinţi.

Ei aşteaptă de decenii, chiar cu prea multă răbdare,
O schimbare radicală, asta şi-o doresc mai tare,
Vorbe goale şi minciuna prea ne bântuie pe toţi.
Poate vii cu legi mai aspre şi cu minţi mai luminate,
Să fim demni în ochii lumii, eu socot că se mai poate
Să-nvingem netrebnicia şi să mai scăpăm de hoţi.
Dar… Oricare-ţi este gândul, bucuroşi te aşteptăm.
Soarta noastră este una: - Doar luptând să mai sperăm
La un trai şi-o viaţă demnă, între naţii pe pământ.
Chiar de unii au veninul şi ne-proaşcă cu noroi,
Sunt convins, avem puterea, ea se află doar la noi,
Să ne apărăm menirea până vom intra-n mormânt.

De aceia Tu! An ferice, să ne vii cu tot ce-i bun,
Pentru acest popor ce-i vrednic, pentru neamul meu străbun,
Ce trăieşte de milenii pe meleaguri strămoşeşti,
Răbdător, tare ca stânca, înfruntând atâta greu,
Când cu braţul, când cu mintea sau mila lui Dumnezeu
Fiind-că de la Daci ne tragem şi din ramuri româneşti.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (20 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haine de lumină

În lumina Ta Divină
vrem Isus să ne scăldăm
să trăim fără de vină
pe veci Domn să te avem

vrem lumina mântuirii
Tu Isuse să ne-o dai
izvorul neprihănirii
să fim cu Tine în Rai

în lumina Ta curată
toţi azi ca să ne zidim
o viaţă fără pată
pe pământ ca să trăim

vrem să fim cu toţi lumină
raze vii de pe pământ
pentru patria Divină
şi al vieţii viu Cuvânt

toţi dar să ne îmbrăcăm
chiar în haine de lumină
pe Hristos să-l onorăm
până când El o să vină

curgă dar de azi lumina
din noi toţi pe acest pământ
să-l cinstim întodeauna
pe al nostru Mire Sfânt

El ne este sărbătoare
şi lumnină şi menire
Isus ne este un soare
ce ne-mbracă în iubire

haideţi dar acum cu toţii
să-i dăm fiinţa şi iubirea
Isus chiar şi-n clipa morţii
să ne fie mântuirea

ale Lui cuvinte sfinte
să străluce azi în noi
pe a vieţii aşezăminte
toţi să fim de fire goi

din lumină spre lumină
tot mai mult noi să privim
să-i dăm viaţa-n veci deplină
Mirelui ce îl iubim

curgă dar lumina sfântă
fiinţele să ne inunde
ca noi toţi să fim la nuntă
unde lumea nu pătrunde

fie-i glorie -- onoare
Celui Sfânt ce ne-a creat
să-i cinstim Numele-i mare
fie-n veci gflorificat

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Hristos e mântuirea

cel mai scump dar pe pământ
e Isus din Nazaret
al Lui Dumnezeu Cuvânt
şi-al vieţii vii Profet

cea mai scumpă dar comoară
care ni s-a oferit
este Domnul ce coboară
până lângă cel smerit

lâng-un suflet care zace
astăzi fără ajutor
însă vrea eterna pace
al vieţii Creator

cea mai scumpă azi lumină
e lumina mântuirii
ce ne face fără vină
de pe căile pieirii

mai scump dar ce ni s-a dat
e e Hristos Mielul cel Sfânt
pentru om crucificat
şi depus într-un mormânt

El este Lumina vie
al vieţii Creator
soarele din veşnicie
ce dă viaţă tuturor

tuturor ce vor curaţi
viaţa lor să o trăiască
de păcate nepătaţi
până-n patria cerească

în Hristos e mântuirea
şi în El ne e destinul
dacă noi trăim iubirea
îl avem în veci pe Domnul

iubirea de ce e sfânt
de lumină şi viaţă
de-al vieţii viu Cuvânt
pe oameni ce îi înalâă

iubirea de Adevăr
de-a vieţii sfântă lege
de al omului mister
ce-l vrem azi să se dezlege

Doamne noi îţi mulţumim
Tată viu din cerul sfânt
pentru Fiu-ţi ce-l iubim
pentr-al vieţii scump Cuvânt

mulţumim o Tată Safânt
pentru Fiul Tău Mesia
ce ne dă al Tău Cuvânt
şi ne oferă veşnicia

slavă Ţie scumpe Tată
cinste glorie onoare
pentru viaţa cea curată
şi-a Ta veşnică salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde să vă plâng?!

Unde să vă plâng?! Morminte goale
Îşi aşteaptă dreptul la-ncarnare...
Cruci fără de nume se aşteaptă,
Prunci pe mame, fiicele pe tată...
În durere lumea se îmbracă,
Lacrima în lacrimi se îneacă,
Nu mai sunt nici litere, nici rugi,
Nu mai ai nici dreptul să mai plângi.
Nu mai ai nici timp şi nici icoane...
Clocoteşte sângele de mame.
Ochiul este un ocean de rugi...
Tu în rugă te întorci... şi plângi...
Bate-n suflet clopotul durerii.
Plâng părinţi şi prunci sub doliul serii.
Au plătit prea mult cu viaţa lor.
Suflet, lacrimi şi tăcere, dor.
Mai întoarce, Doamne, morţii-n viaţă
Şi să fim mai buni, de-acum, ne-nvaţă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uit în jur

Mă uit în jur şi "mă crucesc"
Şi-aproape nu ştiu ce să cred
Când văd minciuni care zidesc
Pe cei ce-n ele se încred
Şi adevăruri ce stropşesc
Chiar sufletul în care şed,

Mă întristează bucuria
Şi zâmbetul nepăsător
Al celor ce-şi ţintesc privirea
În bunul şi-n puterea lor
Şi mare mi-e nedumerirea
Că-i văd suind triumfător,

Cu nedreptăţi ce îndreaptă sorţii
Atâtor minţi şi vieţi credule
Îndreptăţind în mari proporţii
Diabolism în molecule,
Să treacă peste pragul porţii
Iubirii tari şi incredule...

Mă lupt în rugi să fiu lumină,
Un soare-n ziua tuturor
Şi-adesea inima-mi suspină
Văzând pe mulţi ce-n noaptea lor
Se înalţă drept ca o tulpină
Într-un decor strălucitor...

Dar sunt şi mai nedumerit
Când văd că toţi ajung puternici
(Deşi, nu-i unul nimerit
Pentru-a fi pus între cei vrednici)
Şi totuşi pot nestingherit
Să-şi facă nume printre "sfetnici"...

Dar mă uimeşte un lucru care,
(Nu se prea spune pe pământ);
La cea mai mică încercare
Sunt toţi ca pulberea în vânt,
Că-n ei, nu au nici o valoare
De-a sta-n picioare pe pământ...

Mă uit la oameni străluciţi
Şi plini de glorii în viaţă
Şi-i văd de-a dreptul năuciţi,
Cu disperarea înfiptă-n faţă,
Cu pumnii goi şi sărăciţi
De Adevăr şi de speranţă...

N-au simţământ ce dă valoare
Şi nici valori de crezământ
Să vadă zori, să-apuce soare,
Să iasă afară din mormânt,
Mormânt de patimi orbitoare,
Că-atâta sunt, atâta sunt!

Mă uit în jur dar mă zidesc
Într-un Cuvânt ce dă viaţă
Şi-s fericit să mă trudesc
Chemând pe cei ce stau în "piaţă"
La "carul" Tatălui ceresc,
În drum spre Patria semeaţă!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!