An ce vii ce-o să ne-aduci?

După anii grei de criză, cu potop şi vijelie,
Ce-au trecut de-a lung şi-n latul peste biata Românie,
Tu an nou ce vii la iarnă, spune! Ce-o să ne aduci?
Eu aştept cu nerăbdare, o răsplată pe măsură,
Pace-n suflet, fericire, dacă Domnul se îndură,
Fără lacrimi, fără jerbe şi cât mai puţine cruci.

Din adânca veşnicie vii ca sol de bună stare?
Sau ca semn al morţii lente şi cu multă nepăsare
Ne sfidezi şi nu ţii seama de-ale noastre rugăminţi?
Te-aş dori loial şi prieten, nu făptaş numai la rele,
Vreau să văd cununi de lauri peste vatra tării mele,
Ea să aibă strălucirea, pentru noi, pentru părinţi.

Ei aşteaptă de decenii, chiar cu prea multă răbdare,
O schimbare radicală, asta şi-o doresc mai tare,
Vorbe goale şi minciuna prea ne bântuie pe toţi.
Poate vii cu legi mai aspre şi cu minţi mai luminate,
Să fim demni în ochii lumii, eu socot că se mai poate
Să-nvingem netrebnicia şi să mai scăpăm de hoţi.
Dar… Oricare-ţi este gândul, bucuroşi te aşteptăm.
Soarta noastră este una: - Doar luptând să mai sperăm
La un trai şi-o viaţă demnă, între naţii pe pământ.
Chiar de unii au veninul şi ne-proaşcă cu noroi,
Sunt convins, avem puterea, ea se află doar la noi,
Să ne apărăm menirea până vom intra-n mormânt.

De aceia Tu! An ferice, să ne vii cu tot ce-i bun,
Pentru acest popor ce-i vrednic, pentru neamul meu străbun,
Ce trăieşte de milenii pe meleaguri strămoşeşti,
Răbdător, tare ca stânca, înfruntând atâta greu,
Când cu braţul, când cu mintea sau mila lui Dumnezeu
Fiind-că de la Daci ne tragem şi din ramuri româneşti.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (20 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O... Tu an ce vii la iarnă

După anii grei de criză, cu potop şi vijelie,
Ce-au trecut de-a lung şi-n latul peste biata Românie,
Tu an nou ce vii la iarnă, spune! Ce-o să ne aduci?
Eu aştept cu nerăbdare, o răsplată pe măsură,
Pace-n suflet, fericire, dacă Domnul se îndură,
Fără lacrimi, fără jerbe şi cât mai puţine cruci.

Din adânca veşnicie vii ca sol de bună stare?
Sau ca semn al morţii lente şi cu multă nepăsare
Ne sfidezi şi nu ţii seama de-ale noastre rugăminţi?
Te-aş dori loial şi prieten, nu făptaş numai la rele,
Vreau să văd cununi de lauri peste vatra tării mele,
Ea să aibă strălucirea, pentru noi, pentru părinţi.

Ei aşteaptă de decenii, chiar cu prea multă răbdare,
O schimbare radicală, asta şi-o doresc mai tare,
Vorbe goale şi minciuna prea ne bântuie pe toţi.
Poate vii cu legi mai aspre şi cu minţi mai luminate,
Să fim demni în ochii lumii, eu socot că se mai poate
Să-nvingem netrebnicia şi să mai scăpăm de hoţi.
Dar... Oricare-ţi este gândul, bucuroşi te aşteptăm.
Soarta noastră este una: - Doar luptând să mai sperăm
La un trai şi-o viaţă demnă, între naţii pe pământ.
Chiar de unii au veninul şi ne-proaşcă cu noroi,
Sunt convins, avem puterea, ea se află doar la noi,
Să ne apărăm menirea până vom intra-n mormânt.

De aceia Tu! An ferice, să ne vii cu tot ce-i bun,
Pentru acest popor ce-i vrednic, pentru neamul meu străbun,
Ce trăieşte de milenii pe meleaguri strămoşeşti,
Răbdător, tare ca stânca, înfruntând atâta greu,
Când cu braţul, când cu mintea sau mila lui Dumnezeu
Fiind-că de la Daci ne tragem şi din ramuri româneşti.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (20 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul 1855

Dup’atâţi răi secoli negri de dureri, de vijelie
Ce-au trecut fără’ncetare peste biata Românie,
Tu an nou ce ne vesteşti?
Vii s’aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire,
Pace, glorie, putere, libertate, fericire,
Îndurările cereşti?

Din noianul veşniciei eşti tu sol de mângâiere?
Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere
Să te blestem, să te-admir?
Eşti amic, sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele
Ce-au depus în a lor treacăt peste fruntea ţării mele
O corona de martiri?

Ori ce-a fi a ta menire, voi găsi poporul tare
Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare
Şi cu suflet de Român;
Căci Românul e întocmai precum stâncile măreţe
Care’n valurile mării furtunate şi semeţe
Neclintite’n veci rămân.
Pe aceste mândre ţărmuri santinelă ‘naintată,
Neamul nostru fără sprijin, în veghere necurmată
Stă pe loc la postul său.
El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte,
Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte…
O, puternic Dumnezeu!

Sunt destule atâtea chinuri! Adă ziua mult dorită,
Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită
Pentru acest sărman popor,
Pentr’o naţie creştină care poartă-un mare nume
Şi în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume
La un falnic viitor.

Fă ca anul care vine să aducă-un mândru soare
Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare
Pentru neamul românesc,
Căci el are din vechime o menire strălucită;
El a fost şi vrea să fie santinelă neclintită
Pe pământul strămoşesc.

poezie celebră de Vasile Alecsandri din Revista Literară (1855)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat

Mi-e dor să zbor cu tine chiar şi cu o aripă,
Mi-e dor s-ascult ce-mi spui, fie şi doar o clipă.
Când îmi şopteşti cuvinte, mai dulci şi de iubire,
Fie şi-n vis iubito, rămân o amintire.

Sunt prizonierul sorţii şi astfel o să mor,
Orice ar spune Franklin, cuvintele mă dor.
Am fost şi voi rămâne un muritor de rând,
Poate peste decenii sau poate... mai curând.

Rămână-ţi amintirea şi gândul meu răzleţ.
Cu mersul mai alene, dar mult prea îndrăzneţ,
Cât paşii mă vor duce şi mintea-mi va fi trează,
N-am să renunţ la versuri, ele mă onorează.

Cu ele-mi zboară gândul, pe-ale valurilor unde,
Doar ele mă ajută când dorul nu-mi răspunde
Să uit de-atâtea rele ce-n jur s-au adunat,
Apoi... s-adorm de-a pururi, cu visul împăcat.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mai căzut o frunză

A mai căzut o frunză în vals de balerină,
Plutind încet pe valuri când vântul o alină,
Spre un pământ mai rece udat de multă ploaie,
Lăsând crengile nude, vântul să le îndoaie

Când bate mai puternic, lansând şi-o melodie,
Un cântec de durere cum numai el o ştie,
După cămaşa verde ţesută-n clorofilă,
Ce-i smulsă de pe ramuri, aiurea, fără milă.

A mai căzut o frunză şi multe-or să mai cadă,
Făcând codrul să plângă sub mantii de zăpadă,
Cu lacrimi de sub gene pentru durerea mare
Fără să poată cere cuiva vre-o îndurare.

A mai căzut o frunză dar altele vor creşte
Căci anii trec într-una, pământul se-nvârteşte
În cicluri cadenţate, făcând să reapară:
După o toamnă blândă, o iarnă friguroasă, o dulce primăvară,

Când mugurii pe ramuri zâmbind de sub sprâncene
Vor naşte alte frunze cu mult mai multe gene
Şi roluri diferite pe ale planetei scene,
Lansând şi adevărul: "Frunzele sunt perene.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri, lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta mi-e crucea! O duc cum pot

De ziua “TA”, din an în an,
Eu îţi transmit un «gând» răzleţ,
Ce are un «simbol şi un preţ»,
A unei «taine» de amor
Ce o păstrez cu prea mult dor,
Ca «Baciul» doina din folclor,
Cu ea în suflet am să mor
Dar... şi cu al tău dispreţ.

Am încercat, dat tu n-ai vrut
Să-ţi mângâi părul despletit,
De-un timp, prea des m-ai ocolit,
Să nu-ţi mai tulbur traiul plin,
De rătăcire şi declin
Şi să-ţi respect al tău destin
Ce ti-a fost dat, chiar de-i hain,
Să-l duci pân-la sfârşit.

- Asta mi-e «Crucea», tu o ştii,
Şi vreau s-o “car”, aşa socot,
Credinţa-mi spume c-am să pot
Chiar dacă-i grea, mai am puteri
Şi, sper, destule primăveri,
De-aceia te rog să nu-mi ceri
Să-mi schimb părerile de «ieri»
Că n-o s-o fac. Şi... asta-i tot.

Dispreţ? E un cuvânt prea dur,
Mi-ai fost şi-mi eşti un om de «crez»,
De-aceia-n suflet te păstrez
Ca prieten bun. Sincer, loial
Şi mi-ai rămas fără egal
In toate. Un “OM” raţional,
Aşa cum este ideal,
Dar... Lasă-mă să meditez.

Poate... cu timpul vei afla
Prin ce-am trecut, şi, încă trec,
Cu lacrimi zilele-mi petrec,
Ţi-o spun şi ţie şi, oricui,
Că nu cer « mila » nimănui,
O să mă zbat şi sper să «sui»
Până în vârful muntelui,
Pe mal n-o să mă-nec.

Îţi mulţumesc totuşi că vrei
Să mă ajuţi, aşa cum poţi,
Din rătăcire să mă scoţi,
Dar... Am şi eu destinul meu,
Uşor, sau dacă este greu
Eu îl urmez, îl «car» mereu,
Aşa cum o vrea Dumnezeu,
Să merg cu ale mele «roţi».

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocroteşte-mi, Doamne, neamul - satiră sau…. rugă

Uite-aşa ne ducem traiul
să ne câştigăm mălaiul.
Ruşinos, n-avem ce face,
mai cerşim cu bună pace,
ş-adunând nişte dolari,
creştem copilaşii mari.

Rău ne-a mers vestea în lume,
de şmenari dar fără nume,
de hoţi şi de cerşetori,
criminali, vi-o-la-tori,
buni doar… numai la-nchisori.

Cu mâinile amprentate,
cunoscuţi chiar şi în State
că trăim doar din furate.

Toţi o apă şi o… Baltă,
cum te vede, cum te saltă,
mai ales italienii
ce-s mai hoţi ca… Toţi oltenii.

Doamne fă-i să ştie odată,
că ţara mea nu-i o şatră.
Fă-i Doamne să ştie toţi,
că românii nu sunt hoţi.

Sunt un pic mai necăjiţi,
de necazuri, bântuiţi,
unii chiar mai jigăriţi,
dar la muncă? Mai cinstiţi.

Ocroteşte-mi Doamne, neamul,
că şi el e robul tău,
e hulit cu prea mult patos,
n-are loc nici chiar pe Atos,
sunt român, îmi pare rău.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (5 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dezastru natural

Din imensa atmosferă ce doar mintea o măsoară,
Zgomotos se-aude o flamă ce din ceruri se coboară;
Când spre dreapta când spre stânga, printre norii plini de ploaie,
Întâlnind muntele-n cale după forma lui se-ndoaie.

Cine este această flamă? Şi ce veşti ne poate aduce?
Este fulgerul ce-ndeamnă, trăsnetul să ne apuce,
Dar muntele nu îl lasă, în adâncuri îl aruncă,
Într-o grotă fără forme, de ape săpată-n stâncă.

Drumul său lasă în urmă, pulbere neagră de fum
Şi un trăsnet fără milă, transformând totul în scrum.
Un dezastru fără margini, norii spulberaţi de vânt
Provoacă o vijelie, culcă totul la pământ.

Scurmă rocile şi stânca, le aruncă peste deal,
Şi urneşte o mocirlă ce se scurge în aval.
Tot ce-n cale întâlneşte, toacă, macină mărunt,
În faţa ta ce apare? Numai apă şi pământ!

Mă aplec c-o rugăciune: Doamne… Cu ce ţi-am greşit?
Mi-ai luat părinţii, casa, toate mi le-ai mistuit!
Acum… Ia mă şi pe mine, n-are rost să mai trăiesc,
Nu am lacrimi pe sub gene, nici pe cine să jelesc.

Vântul se mai potoleşte, iar puhoaiele se scurg,
Peste tot şiroi de lacrimi…. Doar o rază spre amurg
Mai pluteşte printre norii, de povară descărcaţi,
Ce-şi urmează a lor cale, noi…… Rămânem disperaţi,

Cu speranţa ce ne spune:„Viaţa-şi are drumul său”,
S-o trăieşti cum ţi-e sorocul şi cu bine şi cu rău.
De eşti vrednic, vei fi tare, vei învinge orice greu,
Dumnezeu?... E unul singur, el ne judecă mereu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invizibil

viaţa invizibilă a mea, a ta,
nu ne-a făcut prea cunoscuţi.
în lumea aceasta invizibilă
suntem doar nişte păpuşi
ce joacă pe sârmă la concurs
fără să ne vedem sau auzi,
căci viaţa noastră este invizibilă,
faptele noastre bune sunt invizibile
faptele rele, dacă există cumva,
sunt foarte vizibile maleficilor
ce le arată cu degetul
şi strigă-n gura mare:
"uite, uite ce-au făcut!"
şi ei mereu văd gunoiul din ochiul altora
dar bârna din ochii lor nu o văd niciodată
ei o vor invizibilă, dar nu se poate,
este prea mare, prea dură, prea urâtă,
prea meschină, prea lacomă,
este o bârnă cu mulţi colţi,
mă mir că nu-i orbeşte
pe cei ce poartă doar ură şi laşitate
dar timpul nu-i trecut pentru ei
după faptă şi răsplată vor primi
faptele lor îi vor blestema
şi ei nu vor mai fi invizibili
faptele bune stau cuminţi şi aşteaptă
chiar de sunt invizibile
până în ziua în care primesc marea răsplată
în ziua de apoi, în ziua adormirii,
chiar de ei sunt invizibili azi,
aici pe pământul ce crede că-i educă.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântu-îi cărămida ce zideşte
O admirabilă, romantică poveste
De dragoste, o dramă sau o tragedie,
Spusă-n versuri într-o poezie
Sau în alte opere de artă care fac
Din astă lume, una cultă şi deşteaptă.

Cuvăntu-i temelia unei naţii,
Păzit cu străşnicie de multe generaţii,
Ca el să nu fie vitregit şi alterat
De ce-i temuţi, de care din istorie ştim
Că au încercat ca noi să nu mai fim.

Cuvântu-i demn şi sacru legământ,
Între oameni şi pământul în care ei s-au născut,
Şi-au dus viaţa, au trăit bine sau chinuit,
Pune un umăr la greu când neamul este încercat
Şi dovada oricând şi pentru oricine devine
Că-a a lui sorginte de la Decebal vine.

Cuvântul românesc, se dovedeşte a fi,
Prin vocea lor, a celor învăţaţi de mult şi cei de-acu,
Ce au de spus cuvânt adevărat şi cercetat,
Ca ar fi primul ce a fost rostit pe pământ,
Şi s-a răspândit în lume ca vântul
Priveligiat a fost, de-a fi ales de Dumnezeu
Şi va pieri numai dacă vrea EL.

Cuvântul are cutezanţa de-aşi proteja
Rădăcina şi originea lui de milenii poate,
Că vine de la daci, greci, slavi sau romani
De-i scris în limba noastră, este al nostru
Şi doar noi îi pricepem şi-nţegem cu adevărat rostul.

Cuvântu-i şi-o armă de luptă-n viaţă,
Şi-înţelegându-i sensul şi porunca,
Te-aruncă într-o clipire până la cer,
Dar şi- o vorbă spusă-ntr-o doară,
Te doboră şi pân la pământ te coboară.

Cuvântul sincer întăreşte ale noastre fapte,
Care rămân pe veci, pentru eternitate
Şi a noastră fiinţă din temelii o consolidează,
Pentru tot ce în viaţa noastră urmează.

Atenţi cu noi doar trebuie să fim
Şi vorbe fără acoperire să nu rostim,
Că ele ca-n orice jurământ se vor răzbuna odată,
Când cel ce le-a rostit nici nu se aşteaptă.

poezie de Georgeta Ganea (6 octombrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul e lung şi... foarte greu

Pe drumul meu ce este lung,
la capăt... sigur o s-ajung
chiar dacă munţi o să străpung.
Dar... Nu ştiu când.

Căci are prea mulţi bolovani
ce din păcate-mi sunt duşmani.
Pe ici pe acolo sunt... golani
cu coarne-n frunte, ce împung.

Eu nu pricep de ce sunt răi,
neisprăviţi şi tăntălăi,
dar latră ca nişte dulăi
şi... muşcă foarte rău.

Am încercat cu-n "băţ" mai mic
să-i potolesc măcar un pic,
ca... pân-la urmă să le zic:
Dracul vă ia pe toţi!

Eu! O să merg pe drumul meu
chiar dacă-i lung şi foarte greu,
sper, să-mi ajute Dumnezeu,
cu crucea-n spate. Aşa cum pot.

Poate îmi spui Tu, prieten drag:
De ce e lumea atât de rea?
Şi... nu te-ajută nimenea?
Ba... chiar te scuipă şi-ţi dă-n cap
C-o rangă grea.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri, lacrimi de dor (14 mai 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când amintirea din trecut

“Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul vechi şi cunoscut
Mă-ntorc din vreme-n vreme”

Cu gândul că mă vei primi
Cu aceleaşi dragi cuvinte,
Acum, la început de zi
Încerc, ca mai-nainte.

Să-ţi amintesc de un trecut,
Ce-i unicat în sine,
Ce sufletul mi l-a făcut
Să bată pentru tine,

Dar, în zadar aştept pios,
Să îmi alini durerea,
Ca o furtună te-ai întors
Necunoscându-ţi vrerea.

Din tot ce mi-ai mărturisit,
Cu atâta bunătate,
Convins am fost că, în sfârşit
Vom merge mai departe.

Dar te-ai schimbat întâmplător,
Ca norii printre stele
Şi mă sfidezi necruţător
Făcându-mi nopţile mai grele.

Dac-ai simţi foarte puţin
Din rana ce mă doare,
Eu aş scăpa de-atâta chin,
De dor şi de vâltoare.

Dar eşti cum nu mă aşteptam,
Nepăsătoare-n toate,
Mă laşi de viu să mă destram,
Şi-o faci pe mai departe.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua ta, copile drag

De ziua ta, Copilul Meu,
Mă rog la Bunul Dumnezeu,
Să-ţi dea tot binele din lume
Şi-n minte numai gânduri bune.
Noroc, iubire, sănătate,
În viaţă tu să ai de toate.
Să ai în suflet numai soare
Şi-n viaţă veşnic sărbătoare.
S-ai parte doar de fericire,
Şi multă, multă implinire.
Chiar dacă nu sunt lângă tine
Aş vrea să ştiu că-ţi este bine
Şi când ţi-i greu sau nu ţi-i bine,
Să ştii că-s mereu lângă tine
Cu gândul şi cu inima
Te rog să crezi, copila mea.
Iar dacă ţi-am greşit vreodată,
Te rog mă iartă, dragă fată.
C-aşa-i în viaţă, toţi greşim
Când nici nu ne închipuim.
Dar trebuie să avem răbdare
Cu toţi cei ce ne ies în cale.
Şi trebuie s-avem puterea,
Să trecem multe cu vederea...
Că a greşi e omeneşte,
Dar oare cine nu greşeşte?!

poezie de Mariana Simionescu (1 iunie 2009)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascundeţi timpul netrăit!

Ascundeţi-mi oglinda şi ceasul!
Nu vreau să privesc şi să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca şi o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Şi ne trezim din nou,
Cu mintea şi apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Aşa cum ne-am şi transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem să ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă şi mâncare,
Şi am gustat din tine, muşscând, prin primii paşi...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, să ne hrănim.
Şi din tine făceam pat, să ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi, către sfârşit!
Trăieşte-ţi viaţa pe deplin, cititorule!
Procrează, dă viaţă!
Căci doar ea va dăinui şi te va reprezenta, când tu nu vei mai fi...
Ia ce este bun din viaţă!
Căci ea oferă, bune şi rele...
Căci dulceaţa mierii fagurelui,
Fără înţepătura albinei, nu are gust.
Este ca dulceaţa strugurelui fără damful beţiei!
Dar cine stă să mă mai asculte?
Cu nepăsare, păşim sfioşi în viaţă,
Crezându-ne noi înşine un Dumnezeu...
Ce-i drept, unul mai mic!
Când noi, fără să ne dăm seama,
Atârnăm deun fir de aţă...
Aţa vieţii noastre.
Ce trebuie să facem?! Doar s-o trăim... aşa cum se cuvine!
Nu îţi pot spune eu ţie, sau tu mie,
Cum s-o trăim, ori ce este mai bine.
Doar noi înşine trebuie să o trecem prin sita învăţăturii.
Şi să alegem doar ce-i frumos şi bun!
Dar cine ne spune ce e frumos şi bun? Asta aţi înăţat?
Este chiar creşterea, cultura ţi ce ne place nouă!
Noi alegem cine să fim!
Pe cine să urâm sau pe cine să iubim...
Noi singuri alegem cum să trăim şi când să murim!
Nu lăsaţi pe nimeni să aleagă în locul vostru!
EU iubesc viaţa cu toate ale ei
Şi am dreptul să aleg pentru mine!
Voi ce mai asteptati?
Iubiţi şi alegeţi un drum!
Haideţi să facem ca viaţa noastră
Să fie de neuitat!
Pentru noi şi pentru cei din jurul nostru...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar şi iubirea poate să ucidă

Chiar şi iubirea poate să ucidă,
Când se supune preţului de cost
Şi dovedeşte astfel să fi fost
Prea dreaptă, prea egală, prea lucidă.

Mai norocos rămâne drumul prost
Decât o cale dreaptă şi rigidă,
Când e constrânsă viaţa să decidă
Între minuni şi pământescul rost.

Să tremuri fără somn şi-n aşteptare,
Când peste vis perdelele se trag
Şi disperarea bântuie mai tare,

Fără să ştii nimic despre cel drag,
Dar să cunoşti cereasca desfătare,
Când umbra sa dă buzna peste prag.

poezie celebră de George Ţărnea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

În străinătate

Dorurile mele-s multe!
N-are cine să le-asculte,
Că-s plecat demult, în depărtări.
Numai dorul mi-e aproape
Aici, în străinătate,
Chiar şi el se pierde printre zări.

Am plecat plin de nevoi,
Dar cu gândul tot la voi,
Să cutreier lumea-n lung şi lat.
Unde-am fost, am dat de chin,
De lacrimi şi de suspin,
Zile bune tot nu am aflat.

Tare m-aş-întoarce-acasă,
Dar n-avem pâine pe masă,
Şi mă doare de copiii mei!
Inima îmi este scrum,
Dar nu mă pornesc la drum,
Voi munci din greu doar pentru ei.

Cât mai pot, şi sunt fiinţă,
Nu îi las în suferinţă,
Că nici tatăl meu nu m-a lăsat.
Acum sunt prea mici, e greu,
Ştie numai Dumnezeu,
El secretul vieţii mi-a aflat.

Mă ajuta zi şi noapte,
Că-s străin şi sunt departe,
Doamne, pentru toate-ţi mulţumesc!
Ţine-mă tot în putere,
Nu doresc multă avere,
Doar copii, Doamne, să mi-i cresc!

Şi nici bani nu vreau prea mulţi,
Dar să nu umble desculţi,
Că nu pot să-i ştiu în suferinţă.
Nu vreau mult, nu sunt avar,
Vreau doar strictul necesar.
Mulţumesc că am a ta credinţă!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ordon! Să treceţi Prutul!

- Ordon! Să treceţi Prutul, căci Patria vă cheamă,
Să re-ntregiţi o Ţară, ce-i leagăn de la Daci,
Râvnită de milenii, cei Mari doresc să piară,
S-o aibă sub călcâie, un Paşalâc de „Raci”.

- Trompeta dă semnalul, fiorul mă cuprinde,
Când vocea bărbătească, a unui brav Ostaş,
Ce-i comandantul nostru. El strigă: - Înainteee!
Credinţa este sfântă, să-nfrângem pe vrăjmaş.

Cu strigătul de: Uraaa! Totul părea sinistru,
Când am sărit din şanţuri, pe un plai pârjolit,
In salturi lungi sau scurte, râvnind să trecem Nistru
Mulţi au pierit sub gloanţe, iar eu… Am fost rănit.

Nu pot uita urgia, trăiesc şi azi momentul,
Din clipele de groază, prin care am trecut,
Nici vocea tremurân-dă, când mă ruga sergentul,
Să-i duc vestea, Acasă, să-i spun… Cum a căzut.

Dar Soarta mi-a fost crudă, să lupt pe mai departe,
La Kursk, Orel, Odesa, sau cotul unui Don,
Ce spumega de ură şi sângera a moarte,
Parcă-mi vestea sfârşitul, căci…Nu sunt rusofon

Şi După multe chinuri, Donul avertizează:
- Nu-mi încercaţi adâncul, nici malurile moi,
Căci Iadul vă aşteaptă! Chiar pe această oază
O să aveţi sfârşitul, înecul în mocirlă şi duhul, în noroi.

Pe-aicea nu se trece! Ţinutul nu-i al vostru,
Sunteţi duşmani de moarte. Dacă doriţi război?
Întoarceţi baioneta, plecaţi la Prut, la Nistru,
Acolo-i ţara voastră, un leagăn de eroi.

- Da! Poate ai dreptate. Dar aţi uitat cutuma,
Ce-o folosiţi de veacuri, fără temei legal?
Cum ne-aţi ciuntit Moldova şi toată Bucovina?
Dacă sunteţi puternici! Credeţi că e normal?

Voi ne-aţi împins la luptă să reîntregim o ţară
Făcând atâtea jertfe şi morţi nevinovaţi.
Blestemul vă cuprindă, mereu să fiţi ocară,
Mormintelor din oase, a celor bravi soldaţi.

- O lacrimă-am scăpat, de fiecare dată,
Când am citit sau scris un vers despre eroi,
Cei ce-au murit în chinuri, să apere o vatră,
Ce-i binecuvântată de-a pururi… Pentru noi.

Un fir de iarbă verde, din lutul lor să crească,
Urmaşii să nu-i uite, le cer sub jurământ.
Ei ne-au lăsat credinţa, în Ţara Românească,
Un leagăn de milenii, acest Pământ ce-i Sfânt.

Corneliu l2.06.2008

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (12 iunie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omagiile mele …”Omule” (Mentorului meu…..)

Doar vocea Ta pierdută a delirat în noapte
Când ai plecat pe drumul ce-i fără căpătâi,
Cu plecăciunea sacră eu ţi-am rostit în şoapte:
- Mi-ai fost stindardul vieţii şi-aşa o să-mi rămâi.

Mi-ai fost viaţa-ntreagă, o stea strălucitoare,
Un idol printre oameni, un nume, un ecou,
Indemnul la iubire, petale dintr-o floare,
Exemplul dăruirii, în toate, un erou.

Bagheta Ta ce-i vie şi astăzi mai străluce,
De-apururi va rămâne şi pentru cei ce vin,
Cât vor trăi pe terra, apoi când se vor duce
O vor cinsti urmaşii, sunt sigur, pe deplin.

Învăţătura-ţi sacră, ce-i sevă roditoare,
Recunoscută-aievea, ca tot ce este sfânt,
Să ne cinstească neamul, să fim între popoare
Un nume de legendă. Eroi au fort şi sunt.

Omagiu-i o şuviţă din meritele tale.
Un chip sau o statuie? Şi aste-as prea puţin.
Ce pot? Să-ţi scriu ca amintire, acest poem de jale,
Iar la mormântu-ţi sacru, mereu o să mă închin.

Corneliu 27.07.2008

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (27 iulie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau război...

Nu vreau război, că nu mai am ghiulele,
Deşi sunt pentru asta instruit,
Azi "răul" zboară, chiar şi printre stele,
Vreau linişte şi pace, un suflet liniştit.

Căci tu eşti dintre toate, Steluţa cea aleasă,
În ochii mei apari, Simbolul veşnic sfânt,
Te chem să vii, să-mi fii a mea mireasă,
De-a pururi împreună, s-avem un legământ.

Nu vreau război când am pierdut bătaia,
De şi sunt mai puternic, cum nu-ţi vine să crezi,
În minte am credinţa, în suflet e văpaia,
Ce-adesea te îmbie să vii şi... O să vezi.

Nu vreau război, că nu mai am ghiulele,
Deşi sunt pentru asta instruit.
Hai să zburăm, s-ajungem printre stele,
Poate acolo vom avea, un suflet liniştit.

O linişte deplină în sufletele noastre,
Cu ea putem învinge, cea mai vestită oaste.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (3 iunie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer străin - Lume pustie

Străin Cer, străin Pământ, străin trup de,, sfânt",
nu-i,, gând" fără de răspuns, nici timp de omorât
(iertat), nu-i cale de reîntors viaţa la ce-a fost...
nu-mi amintesc, nici nu am cui să cer răspuns!

Gândul meu... simţirea mea... gându-i fără de
simţire, simţirea... fără conexiune, în derivă... Eu
şi Lumea, totul pare a pustie, totu-i fără,, viaţă",
vraja... farmecul ori cântul ploii, sunt tăcute...

Moartea vie, fantomatică, domină natura lipsă,
latura umană...,, terfelită" între vieţi, timpuri fără
de 'nţeles, glas de prunc ţipând în vis, încă
nenăscut, mama lui încă... se zbate între vieţi!

Pare a vis fără de noapte, pare a somn între
vieţi, acum e linişte, chiar prea multă linişte, nu
mai plouă, nici nu ninge, nici a viaţă nu se
simte, parcă totu-i negru, chiar e negru, chiar...

Chiar e noapte, seară târzie, e chiar iarnă... iarnă
fără de poveste, chiar prea multă linişte,
lipseşte... glasul iernii, glasul... suflul vântului,
lipseşte albul zăpezii, lipsesc toţi oamenii!

Timpului... veacurilor le-a trebuit o clipă să
schimbe rânduiala lumii, lumii i-a trebuit milenii
ca 'ntr-o clipă să cadă... să prăbuşească Cerul,
şi să aducă lumea într-un război tăcut... al lor!

Doar război, doar oameni, dincolo e,, pace", nu
s-ar putea spune, dincolo e pace, n-a scăpat
ceva neatins de talpa lumii, poate doar Luna,
dar, încă nu ne spune, ea e sigura la,, locul" ei!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!