Cobai ...

Suntem cobaii unei istorii ce-n zbor trece.
Se fac experienţe pe noi, cu sânge rece.
Chiar dacă de milenii, eşti urgisit de vremuri
Şi pentru-a ţării glie va trebui să tremuri,
Va triumfa momentul să învăţăm vreodată,
Din propria greşeală, adesea repetată?!
Mi-aş pune chezăşie şi capul meu în ţeapă,
Că vom răzbate-n timpuri, cum trece gâsca-n apă.
Chiar un pariu aş pune pe viaţă şi-o ţigară,
Că 'geaba toţi strămoşii în lupte-au fost să piară.
În vremile tihnite sau de profundă criză,
Ce peste noi trecut-au, repriză cu repriză,
În meciul nostru crâncen cu lumea, în istorii,
Nicicând în astă lume nu vom împărţii glorii.
Nimic nu învăţat-am, o pildă nu se prinde.
Istoria şi lumea şi viaţa ne surprinde.
Chiar pregătiţi de moarte dacă am fi cu toţii,
N-am învăţat o iotă din viaţă, ca netoţii.
Prizonieri în lume cât s-o roti pământul,
Sub ţări ce au putere şi ne-asurzesc cuvântul,
Plecat vom ţine capul, ca săbii să nu-l taie,
Umil, şira spinării mai mult se încovoaie.
În lumea răvăşită de răscolirea-i crudă,
Rămâne doar credinţa să izbândim prin trudă.
Prin muncă şi sudoare vom înfrunta calvarul,
La fel cum peste veacuri răzbit-a şi stejarul
Şi codrul ce e frate, aşa precum se spune,
De la-nceputul lumii cu-ntreaga naţiune.
Dar de aceleaşi vremuri s-or repeta într-una,
Cum soarele răsare pe cer întotdeauna,
Mi-aş pune chezăşie şi capul meu în ţeapă,
Că vom răzbate-n timpuri, cum trece gâsca-n apă.
Istoria se repetă o dată şi-nc-o dată,
Iar fruntea mea rămâne mereu îngândurată...

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în "istoria" făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti.

Lucian Blaga în Laudă satului românesc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spirala istorică a României se va înălţa până acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru.

Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiuni pe veci...

Şi chiar de trece timpul
În minte îţi am chipul
Simt că într-adevăr trăiesc
Doar dacă pot să te privesc

Când te-am văzut întâia dată
M-am întrebat dacă eşti adevărată
Şi ce am făcut în astă viaţă
Să merit să cunosc aşa o fată

Trecut-au clipe şi zile în van
Fără să pot în braţe să te am
Să te privesc adânc în ochii-ţi trişti
Să-ţi mulţumesc doar pentru că exişti

Ce pot să fac cu timpul care trece
Când e aşa de trist şi rece
Aş aduna puterea din întregul univers
Să fac pământul să se-nvârtă în alt sens
 
Să îl oprim ca-ntr-o fotografie
Iar în fundal de-ai vrea să fie
Doar două siluete-mbrăţişate
Noi doi prin timp, către eternitate

Am alergat în viaţă după mirajuri efemere
Un singur lucru îmi mai dă putere
Un vis ce vrea să fie realitate
Mână în mână să mergem mai departe

De par cam desuet şi prea poet...
Că te iubesc este un lucru cert
Nu îţi vorbesc în termeni seci
Sunt... promisiuni pe veci...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din veci de veci el e poetul nostru

Istoria, strivind în dinţi decenii
Şi veacuri, strânse-n tainiţa cetăţii,
Îl trece pe Ovidiu prin milenii,
Cu stihurile-i, dar posterităţii.

Ţinut în braţe de-a iubirii muză,
Poetul, surghiunit pe plaiul getic,
Pieirea în necunoscut refuză,
Întruchipând cântările-i frenetic.

La Pontul Euxin trăi-nceputul,
Ce soarta îl împarte cu-ndrăzneţii.
Puzderii de poeme i-au fost scutul,
Ce-i alinau durerea injusteţii.

Şi nu mă mir de-i ţărmul Mării Negre
Însingurat şi trist precum poetul,
Îndepărtat pentru păreri integre,
Când dragostei i-a desluşit secretul.

Pentru-adevărul ce-a grăit din rostru
L-au alungat, şi după legi nescrise,
Din veci de veci el e poetul nostru,
Ce pe acest meleag nou drum croise.

Istoria strivind în dinţi decenii
Şi veacuri, strânse-n tainiţa cetăţii,
Îl trece pe Ovidiu prin milenii,
Cu stihurile-i, dar posterităţii.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecător

Privesc pe geam cum tremură plopii
Un tremur trecător dar groaznic
Sperând să vină acele vremuri
Când soarele va fi iarăşi în praznic

Dar răul ţine strâns cu dinţii
De haina marilor blesteme
Iar norii parcă spun naturii:
- Va trece totul, nu te teme

M-ascund în colţul minţii mele
Să uit că încă sunt în viaţă
S-aprind făclii ca-n alte timpuri
Când lumea nu trăia in ceaţă.

Sunt trecător cum e Pământul
Bătut de vânturile sorţii
Eu voi pleca, el va rămâne
Pe veci, captiv în gheara morţii.

poezie de Alin Ojog (17 februarie 2022)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
prin timp noi vom rămâne
chiar de ni-i clipa rece
noi tâmpla ne-o vom ţine

Şi frunte lângă inimi
şi inimi lângă frunte
noi sus vom ţine gândul
mai sus decât un munte

Şi muntele e-o treaptă
şi noi suntem un munte
florile ne ard sub pleoape
ochii-n rouă ştiu să cânte

Iar durerea-i prea adâncă
nu mai vrea din gând să iasă
hai să facem visul stâncă
şi din lumină omului mireasă

poezie de Costel Zăgan din Remember (1977)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara Soarelui Răsare ...

De mergi în Ţara Soarelui Răsare,
Amestec de tărie şi candoare,
Te-ntâmpină, de cum îi calci pământul,
Suav parfum ce n-ai visat cu gândul.
Femeile gingaşe, ca floarea de cireş,
Încinse-n chimonouri, legate fedeleş,
Îţi fac o plecăciune la fiecare pas,
De crezi că-n astă lume doar tu ai mai rămas.
Sfioase, feminine, umblă cu paşi mărunţi,
Chiar de-n adânc de suflet sunt stânci cioplite-n munţi.
Alături li-s bărbaţii cu sacadatul grai,
Neam de soguni năvalnici şi mândrii samurai,
Ce-au apărat de veacuri prin zornăit de săbii
O ţară-nconjurată de mări, mânând corăbii.
Călăuziţi prin viaţă de muncă şi onoare,
Sfidând cu demnitate a morţii răsuflare,
Trăiesc din plin prezentul, după ceremonie:
Asprime şi candoare, în dulce armonie.
Îşi cresc progenitura după un cod din care
Răzbesc două cuvinte: mândrie şi onoare.
De eşti un călător prin lumea largă,
Mânat de-un dor de ducă ce te-aleargă,
Să iei aminte la cireşii-n floare,
Să-i desluşeşti un tâlc vorbei onoare,
Când treci prin Ţara Soarelui Răsare!...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce scriu despre Prostie

Pot să tac şi să-nchid ochii, să nu-mi plece-n zbor cuvântul,
Când Prostia e stăpână practic pe întreg Pământul?!
Când ea e zeiţa care are cei mai mulţi supuşi,
De la múritori de foame pân' la regii cei sus-puşi?!

Chiar de n-are niciun templu, e vestită, cu renume,
Căci precum Erasm ne zice, templul ei e-ntreaga lume.
Déşi este ponegrită zi de zi şi ceas de ceas,
Toată lumea i se-nchină, ba şi zeii din Parnas!

Nu doar oamenii, chiar zeii, ca o culme-a ironiei,
De când este lumea lume, toţi plătesc un bir Prostiei,
Însă una este, frate, s-o faci rar, doar din greşeală,
Şi-alta este ca să fie starea ta cea naturală.

poezie de George Budoi din Dicţionarul prostiei (17 august 2013)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istorie de neam statornic

Drumeţule.. sau cine eşti, oricine...
Să afli, dacă vrei, că din adânc venim,
Noi suntem una cu pământul, ţara
E ce-a zidit al nostru statornic mare neam,

Istoria... e pilda cea mai vie,
Şi munţii de-ar vorbi, dar nu doar ei,
Ci orice brad, ori râu, un şes, o ie,
Poartă-n secret strămoşi, părinţi de-ai mei.

Răscruce de istorii, de drumuri, după glorii
Ne-a procurat duşmanii pe puncte cardinale,
Dar nu... să ştie lumea, drapelul glorios,
N-a coborât de acolo, bătălia s-a dat jos...

Supreme jertfe, de frunţi de fii şi soţi,
Au lunecat sub brazde, s-au stins lumini în gene...
Un Horia, drapelul întruchipat de moţi,
A încins tărie în ape, în stânci, păduri, poene...
....................
... Şi iată curcubeul, Arhanghel ce sărută,
Cojocul sfânt al ţării şi armia călare,
Porni în zbor ca şoimul, el ŞTEFAN şi cu ţara.
Şi braţul lui şi pieptul şi-l pune la hotare.
................
N-a fost pământul undeva mai sus...
Şi nici păstrat sub cheie în casele de bani,
L-a apărat mulţimea, români care s-au dus,
Deşi cum vine vorba, au fost mai mulţi ţărani.
...............

poezie de Constantin Păun (1979)
Adăugat de Constantin Păunc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ţine;

Şi frunte lângă inimi
Şi inimi lângă frunte
Noi sus vom ţine gândul
Mai sus decât un munte.

Şi muntele e-o treaptă
Şi noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Şi ochii-n rouă ştiu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând să iasă
Noi ştim să facem visul stâncă
Şi din lumină omului mireasă.

poezie de Costel Zăgan din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, laur ...

Tu, laur, dătător de glorii,
Ce pomenit eşti în istorii,
Ce stai pe frunţile flămânde
Să ştie multe şi-s avide.
Şi pomenit-ai cu mândrie,
Pe cei răniţi la datorie
Şi frunţi deştepte de la pruncii,
Ce mintea şi-au robit-o muncii.
Cununa cu frunze firave,
Zace pe ţestele scârnave
Ale nebunilor din lume,
Ce gândul vor să îţi sugrume.
Dar trădător cum eşti din fire,
Nu ai nici gând de tresărire,
Când împleteşti cununi de glorii
Pe capul despoţilor ţării.
Şi te-ai unit în cârdăşie
Cu toţi tiranii, pe vecie,
Să stai pe capetele goale,
Binecuvântând munţi de jale.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu eşti tu, iubita mea...

Un suflet vine în astă lume
O părăseşte fără a spune când şi unde
Provine dintr-un infinit imaterial
Şi merge-ntr-altul ce pare ireal

Am crede că ne aparţine
De când ne naştem, până dispărem
E doar o simplă închipuire
Dar continuăm să tot sperăm

Sufletul ce îl primim în dar
Este al nostru, cu titlu temporar
În ziua când închidem a vieţii meditaţie
El va pleca, într-o cu totul altă destinaţie

Să nu uităm de el în astă viaţă
Va fi în lumea care vine doar o prefaţă
Să nu îi dăm motive de îndoială
Să nu-l lăsăm nicicând să moară

În zborul lui spre alte zări
Noi suntem simpli pasageri
Nu căutaţi să-l deturnaţi
Încrederea în sine să i-o luaţi. 
Vine o zi când vom pleca cum am venit
Fără nimic din tot ce am primit
Ce ai putea să iei din astă viaţă
De mergi prin câmpuri verzi cu soarele în faţă

Atunci eşti fericit cu adevărat
Şi chiar de mai avem de aşteptat
Un singur lucru eu te rog, nu mă uita
Sufletul meu eşti tu, iubita mea

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce doar banii?

De ce avem sufletul atât de rece?
Ne vindem chiar şi ale noastre sentimente...
Şi peste toate domneşte ura,
Oamenii nu mai înţeleg arta, cultura,
Îndoctrinat, omul nu mai gândeşte,
Doar banul – înger-diavol – azi vorbeşte.
Nici floarea nu mai ştim dacă miroase,
Durerea ne pătrunde până-n oase,
Căci am uitat de tot ce-i bucurie,
Străinilor dăm viaţa ca simbrie.
În suflet nu mai dăinuie iubirea,
Căci cumpărăm cu banii fericirea.
Uităm de sentimente, gust amar,
De omenie. Viaţa-nseamnă ban...
Trecem prin viaţă fără să luăm seama,
Nici vers, nici dor noi nu mai ştim ce-nseamnă,
Nimeni nu vrea să mai citească o carte,
În schimb ne vindem vieţile în rate...
De-acum uităm de plopii fără soţ,
De versul blând şi cald, melodios,
Ne prinde ura, frica şi prostia,
De ce urâm cu toţii poezia?
Suntem săraci în suflete... şi trişti,
Căci am uitat de Blaga şi Brâncuşi.
Prietenii devin de-acum duşmani,
Căci totul se rezumă doar la bani.
În faţa Domnului avem acelaşi drum,
Cu viaţa noastră vom plăti de-acum
Însă cu toţi avem un alt destin...
E timpul să-nvăţăm să şi iubim.
La Dumnezeu nu pleci cu bogăţia,
Ci doar cu fapta şi mărinimia.
Nimic n-o să te spele de păcat,
De Dumnezeu la fel eşti judecat,
Că eşti sărac, bogat, mare sau mic,
Din lumea asta n-o să iei nimic.
Chiar dacă am uitat de Eminescu,
De leagănul viorii lui Enescu,
Prin Porumbescu-şi plânge simfonia,
Grânarul ţării, viaţa, România.
Doar Dumnezeu ne hărăzeşte soarta
Şi fiecare îşi va lua răsplata,
Vom plânge dacă sufletul ni-i rece,
Căci banul vine, cumpără şi trece...

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi se fac 2 ani de când tatăl meu a plecat dintre noi...

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul 'nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.

Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.

Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.

Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.

Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.

Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.

Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi tatăl meu s-a dus,
în vremea-n care-n mama şi lacrima plângea.

Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume pe pat moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.

Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.

Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat

poezie de Mihai Laurenţiu Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie, îngerul iubirii

Să nu te laşi înfrântă, piedici, ţi s-or pune,
Vremuri cu furtuni ţi-or da plânsul de zee,
Vise de s-or frânge, greu de te-o răpune,
Te ridic-arzând, să luminezi, Femeie!

Te-aprinde ca steaua, pe cerul nopţii grele!
De-atingi vămi de sânge, nu muşca de jos,
Caută-ţi, iar, locul, regină printre stele,
Vei radia candoare, cu chipul tău, frumos.

Rămai ce eşti femeie, izvor de vis, idee,
Un postum te-ai născut, în scrisuri aurite,
O muză pentru pictori, poeţilor eşti cheie!
Tu reînvii, mereu, simţiri, ce-s adormite,

Eşti ploaia de petale, gând cuprins de focul
Iubirilor eterne, icoană-n legământuri,
Eşti aură-n sfinţire, ‘n altare îţi ai locul,
Născută-n rai de suflet, zbucium lin, de fluturi.

Îmblnzeşti ‘noptarea! Eşti înger viu al nopţii,
Cum crezul învierii, din lacrimi de iubire,
Tu, cu privirea-ţi caldă, ca zorii dimineţii,
Croieşti drumul de-ntors, în rugi de izbăvire.

Împarte fiindcă poţi, până şi lumea-n două,
În lumea slăbiciunii, şi-n lumea de virtuţii.
Aruncă tot ce-i vechi, alege-ţi haină nouă,
Pune frumosu-n toate, deschide poartă sorţii.

Nu te lasa înfrântă, de piedici s-or mai pune,
Să straluceşti ca steaua pe cerul nopţii rece,
Eşti tot ce-i mai frumos, de multe se vor spune,
Rămâi înger iubirii! Nu floare, ea... se trece!

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea batranilor

Mai muncim o vreme, tată-mare,
Ca să strîngem bani de-nmormîntare,
Mai muncim o vreme, mamă bună,
Şi-or să ne îngroape împreună.

Leu cu leu aţi adunat o viaţă,
Aţi făcut economii de piaţă
Şi acum aşa a fost să fie,
Să n-aveţi bani pentru sicrie.

Vremuri mari, puternice reforme,
Toate cheltuielile-s enorme,
Pune, tată, capul pe o pernă,
Viaţa ta a devenit eternă.

Nu mai ai nici dreptul la o moarte,
Trage-te, bătrîne, într-o parte
Şi rămîi, pîn-la sfîrşit, de pază,
Că altfel te devalorizează.

Mai muncim un an, în sărăcie,
Poate, pîn-la urmă, cine ştie,
N-avem dreptul de a fi statuie,
Dar măcar un lemn şi nişte cuie.

Pune, mamă, masă mai săracă,
Să le dăm şi ălor care pleacă,
Să la stăm cu milă împotrivă,
Printr-un biet colac şi o colivă.

Lasă-ţi, mamă, ochii peste ţară,
Să o faci din moarte să tresară,
Ca pe noi din nou să nu ne nască,
Fără-o-nmormîntare creştinească.

Groapa ne-a urcat pîn-la călcîie,
Dar n-avem nici bani pentru tamîie,
Şi lumînărarii ne despoaie,
Şi ce scump şi drumul pîn-la rai e!

Ţine, mamă, ţine, tată, uşa,
Să nu intre peste noi cenuşa,
Hornurile gri să nu-şi reverse,
Peste noi cenuşile perverse.

Ce impozit fiecare boală,
Ce exploatare ireală!
Scîndura sicriului ne costă
Mult mai mult ca viaţa noastră, fostă.

Pune, tată, mîna pe-o secure,
Să luăm sicrie din pădure,
Pune, mamă, mîna pe o pîine
Şi împarte-o, că murim chiar mîine.

Vremuri de inflaţie şi silă,
Moartea însăşi a ajuns umilă
Şi, în fond, pe noi ce ne aşteaptă?
Doar o sinucidere-nţeleaptă.

Noi, bătrînii, am rămas pe drumuri,
Într-un crematoriu numai fumuri,
Şi murim, ajunşi pe înnoptate,
Marfa cea mai ieftină din toate.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt Elena...

Eu sunt Elena! Sunt apă, sunt şi foc
Nu pot să tac, când am ceva de spus
Poate în viaţă n-am avut noroc
Dar eu mereu am fost cu capul sus!

Nu vreau să-mi îngrădeşti cuvântul
Să spun ce cred, chiar de greşesc
Caci vorba chiar de-o duce vântul
Să spui ce crezi, e omenesc.

Suntem veniţi pe-această lume
Să ne-acceptăm, să ne iubim
Cu calităţi, rele şi bune
Oameni suntem, şi toţi greşim!

Elena sunt! Iubesc iubirea
Şi oamenii mult îi iubesc,
Pentru că aşa îmi este firea
Şi recunosc când eu greşesc!

Nu poţi să spui că eşti perfect
Când tu nu poţi să înţelegi
Că de eşti om, eşti şi defect
Şi e ceva ce nu alegi!

Eu sunt Elena! Mai sunt şi zăpăcită.
De mă cunoşti, pe loc mă îndrăgeşti,
Chiar dacă uneori sunt aiurită,
Pot să te-ajut, când drumul rătăceşti!

poezie de Elena Bulancea (19 mai 2018)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţa noastră e una

Chiar dacă soarele apune
în fiecare zi,
În noi speranţa rămâne,
că mâine va reveni.
Chiar dacă iubirea şi ura
în lume vor dăinui,
Credinţa noastră e una,
că viaţa va izbândi.
Din ceruri, Creatorul nostru
veşnic ne va ocroti.
Idealuri şi dorinţi avute,
mai multe vom împlini.
În universul tainic, soarele,
mai strălucitor va fi.

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă într-o călimară...

Un toc vechi şi murdar de cerneală
E singura-mi comoară
Dar fără voi ce s-ar alege
De scrisul meu?
Căci tot ce am făcut până mai ieri...
A mers pe foc sau la maculatură.
Oh, preferam să tac.
Dar asta până ieri. Acuma, gata!
Dau viaţă scrisului...
Punem capăt timpului pierdut...
Sperând că nu se va termina cerneala,
Căci eu chiar de aş plânge în călimară,
Sau chiar cu sângede la răni aş scrie...
Aş scrie iar cu lacrima-cerneală
Chiar de ar trebui să mor de-o mie de ori pe zi.
Oricum ultima mea clipă ţi-aş face-o cadou ţie, cititorule.
Şi aş trăi prin tine...
Chiar şi cu rugina sufletului meu aş trasa dungi,
Hieroglife pe hârtie...
Chiar de voi fi rănit mi-aş căţăra pana pe "masa tăcerii" lui Brâncuşi,
Ori pe o "coloană a infinitului",
Implorându-l să îmi sculpteze litere,
Ce le-aş aşeza în pagină doar pentru voi...
Şi tot aş scrie.
Mi-aş pune chiar şi viaţa,
Într-o călimară...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-aş duce într-o vreme

Cuprinsă mi-e simţirea... de timpuri netrăite
Şi mintea parcă-mi fuge-ntr-o lume, undeva.
O lacrimă-mi trădează... dorinţe ne-mplinite,
M-aş duce într-o vreme care a fost... cândva.

Aş rătăci prin timpuri, povestea s-o trăiesc,
Să-mi ruginească vârsta... în zile de demult.
Aş amputa prezentul chiar dacă nu-i firesc,
De mi-ar vorbi trecutul, aş vrea să îl ascult...

Mi-s simţurile prinse... de toate ce-au trecut,
Fiinţa-mi e pătrunsă... de vremea ce ţi-a fost.
Îţi poate spune cerul... de tot ce mi-aş fi vrut,
Am vrut să vin atuncea, pe-aici îs făr' de rost.

Nu înţeleg destinul... momentului de-acum,
În vremi demult apuse... mi-aş fi dorit să fiu!
Dar viaţa nu-i aleasă, iar soarta nu-i altcum,
Tu te-ai născut devreme, eu îs născut târziu.

Şi mintea parcă-mi fuge-ntr-o lume, undeva,
Mi-e dor de tine crudă... de cum erai cândva.

poezie de Ion Apostu (9 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!