POEMUL NESCRIS

În bezna aceasta semiobscură,
Resimt sentimentul de ură
Al celor ce te sărută pe gură

Conform teoriei incestului frust,
Pe care refuz compulsiv să îl gust
Pe drumul acesta îngust,

Caci lipsa de aer, precum de culoare
E ceea ce astăzi mă doare
Şi ostentaţia aceasta aleatoare...

În lumea de ciucuri
De ce să te bucuri,
Tu, plătitor de ciubucuri?

Felină fiind, aroganţa uitărilor toate
Strigă zidită-n singurătate,
Din primele clipe de eternitate;

De n-am să mai scriu poezie,
Salvez doar o coală de albă hârtie
Şi fie oricum ce va fi ca să fie,

Rămân-a mea lume necolorată
Caci nici nu ar fi pentru ultima dată,
Nonsensul acesta-al rotirii de roată,

Cât păsări mai zboara şi iarba tot creşte,
Poemul nescris, plângând româneşte,
Aşteaptă, accepta, iubeşte

Iar tu nu poţi nici cu privirea,
Neant rătăcit, a cosi nemurirea,
Doar ştii cât urăşti omenirea,

Se simte umil şi învins
Porumbelul cel alb pe asfaltul încins
Privindu-l pe cel neînvins

Zburător călător
Vultur învingător
În ciocuri, o lume i se zbate a dor

De surdul luminii ce geme,
Cât ucigaşul ei totuşi se teme,
De acele încă, nescrise, poeme.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Germinare

Închisa de voie-n pământul tăcerii
Îmi las gândul punte spre toţi cei ai mei,
În somn nedormit, amintirea durerii
De apa îmi pare, de viaţă, de zmei,

Memorii pierite mă strigă în noapte,
În liniştea curbă lumina e miopă,
Păşesc într-o lume a poamelor coapte
Ce propria sămânţă-n pământ o îngroapă

Doar astfel gândesc că vor rupe zăgazul,
Aşa nemurirea pe veci le e dată
Ridică-mi privirea, atinge-mi obrazul,
Sădeşte-mă cât încă sunt nevinovată,

Să cresc din pământuri asemenea lor,
În lumea în care adâncul vibrează,
Salvează-mă mult înainte să mor,
Sădeşte-mă cât încă sunt trează,

Căci azi încolţită-n speranţa ce zbate,
În lumea în care mai totul e zare,
Pe vânt fericirea din tot şi din toate,
În sufletu-mi verde, un germene pare.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

TURNUL PĂTRAT

Mamă iubită, să nu mai fi tristă,
Haotice umbre iar ea maiestuoasă,
Umila mea clipă, cu goluri în prispă,
Eu totuşi am avut o viaţă frumoasă,

Atâta iubire, atâta lumină,
Nu-i va fi firii nicicum în putere,
Să-ngroape, să uite, să umple de tină,
Această deplină şi blândă avere,

Căci n-or fi pe lume doar râuri cu visuri
Şi n-au fost să fie nici pentru cei drepţi,
Acele atât de visat' paradisuri,
Sunt doar făptuituiri pentru cei înţelepţi,

Căci poţi din ţărâna ce încă e moartă,
Lăsând doar lumina să cadă abrupt,
Viziuni sa creezi din propria soartă,
Chiar dacă mirajul deplin este rupt,

Poţi chiar să coşi, pe iia cu fluturi,
Pe fiece aripi, un infinit,
Să laşi în pământuri durerea din ciuturi,
Să înţelegi ca, de-ai fost iubit,

Nimic, niciodată nu mai are putinţa
De a te închide în turnul pătrat,
Aceasta îmi este mamă credinţa,
Aceasta în tine, eu am învăţat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima scrisoare

Seara varsa stropi de intuneric
Peste peste trupul meu resemnat, peste acest taram himeric
Unde privesc pentru ultima data apusul sangeros
Cum lasa cortina peste sufletul meu dureros.
Apusul de maine sper sa nu mai vina
Vreau sa ma trezesc intr-o bezna fara lumina
Intr-o lume cu nori intunecati dar pe un cer fara soare
Caci razele lui imi arde inima ce doare, si imi aduce aminte de a ta privire
Privire in care am vazut raze de speranta, sclipiri de foc
Raiul, desi am fost in viata, un suflet pur, toate in acelasi loc.
Paradisul iadului din sufletul oricui,
Era pictat doar in ai tai ochi caprui!
O ultima scrisoare iti las acum, un ultim trandafir, pentru ultima oara
Pentru ca de maine poetul ce plange in mine o sa moara
Sinucis in aceasta ultima acrisoare, in aceasta ultima seara
In care aripile ce l-au invatat sa zboare
Se vor ofili precum versurile ce l-au mintit sa nu creada in stele cazatoare.
Vor bate multe versuri la poarta mea incuiata
Dar voi lupta chiar si cu mine doar sa nu o mai deschid vreodata
Caci cu fiecare vers, cu fiecare rima otravita ce o voi lasa sa intre
Veninul din al tau parfum imi va reumple gaura din inima, acum acoperita cu pietre.
Iti mai scriu o ultima scrisoare, o ultima adiere de vant
Alintata spre tine de al meu avant, va mai muri odata pe pamantul sfant,
Va mai curce prin parul tau... de maine va mai curge doar spre neant
Odata cu poeziile smulse din suflet pentru tine
Ce le vei uita odata cu timpul ce te va face sa uiti de mine.
Vei uita privirea mea vei uita sunt sigur si de glasul meu
Dar sa nu uiti ca o data, pentru cineva, pentru un poet, ai fost un fel de Dumnezeu.

poezie de Manuel Gabriel Danca (3 iunie 2011)
Adăugat de Manuel Gabriel Danca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă o poezie mi-ar fi putut câştiga o prietenie, aş fi scris şi aş fi dăruit, oricui, oricât de multe poezii! Cred că numai pe nişte copii îi poate apropia sau corupe o poezie. Probabil, numai circumstanţe ca aceasta, când ei, încă fiind copii, deja învaţă să fie micuţi profitori. "O să fiu prieten cu tine, dacă la compunerea de mâine, îmi scrii o poezie". Copiii profitori de ieri, care te şantajau cu o poezie, sunt adulţii de azi, care te şantajează cu bani sau cu promisiuni de iubire. Totuşi cât de bine ar fi, dacă ai putea câştiga pe cineva, de partea ta, doar cu o... poezie! Pe scurt, ce minunat ar fi să poţi cumpăra, cu Poezie, toate acele lucruri pentru care, azi, lumea plăteşte BANI. Lumea plăteşte, în BANI, răbdarea altora ca pe o datorie. Azi, lumea plăteşte, cu BANI, încrederea ca pe un împrumut. Ce lume frumoasă am face, dacă am putea cumpăra inimile cu Poezie; să putem cumpăra sănătatea, iertarea, să putem răscumpăra iubirea doar cu... o Poezie.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

ASUMARE TERŢIARĂ

În viaţa aceasta, precum un cadou vremelnic,
De răsărituri şi apusuri calculate,
Iubiri şi gânduri vinovat nevinovate,
În care-ţi cauţi imposibilul prielnic,

În viaţa aceasta dăltuită în neştire,
Din făuribile şi palide visări,
Din sinuoase şi aleatoare redresări,
Ce pleaca şi se-ntorc întru iubire,

E fiecare clipă un dar ultimativ,
Neinţeles, când cineva doar te iubeşte,
Însă privirile de tine îşi fereşte
Iar tu îl cauţi între veşnicii tardiv,

Ca singuri undeva-n acea statornicie,
A vaietului din bătăile de clopot,
A inimii pulsând ca mările în clocot,
Să reclădiţi aceea ce ar trebui să fie,

O antiteză a sintezei la murire,
În care nu greşeşti silabele din gesturi
Şi nu despărţi tot ce împărţi, cu resturi,
În care dăruieşi aşa întru neştire,

Spre neuitarea că am fost născuţi să fim,
Căci deseori te simt atât de vinovat,
Cum te condamni asemeni mie că ai furat,
Tot ceea nu poţi a transforma întru sublim.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vărsător irositor

Eu scriu- nu scriu trăiesc în poezie,
Este în fond un fel de haiducie,
Iau clipele bogate le dau celor sărace
Iar foamea disperată o las celor vorace,

Bijuterii ascund de hulpavii deplini,
Îngenunchez să aflu culoarea dintre spini
Şi iar mă rog la veşnice lumine
Să mai ridice turnuri din ruine;

Pereţii lumii mele sunt mult înalţi şi goi,
Ades au fost executaţi la baza lor eroi,
Când verticala lor, mult prea ades deşartă,
Ar fi putut expune doar opere de artă,

În vernisajul care, cu uşile închise
Azi şterge semnătura şi-nceţoşează vise
Iar zgomotul acesta jalnic, atât de insidios,
Cel remanent ca murmur pe treapta cea de jos,

Ar fi putut fi harpă, violoncel sau vioară,
Ca toată neputinţa, din sine şi de-afară,
Să fie transformată într-o rapsodie
Şi fără instrumente măcar în liturghie...

Această haiducie, ilustru asumată
Este în fond o roată, captivă-n altă roată
Şi vorba este astăzi, doar despre ce ar fi
O muritoare lume, cu sufletele vii.
...
Sunt un haiduc însingurat si visător
În realitate doar un Vărsător irositor,
Care la rândul său primeşte de la alţi haiduci
Un gând, o faptă, o rugă, nişte cruci.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici tu nici eu

Dar nu reuseam nici tu nici eu,
Sa gasim in timp drumul catre celalalt.

Iar daca asteptam zorii pentru ca drumul
Ce vesnic, inselator, parea mai scurt
Sa devina punte pentru iubire
Atunci timpul era ori prea tarziu,
Ori prea abrupt.

Si nu teama de cadere ne oprea,
Ci nesfarsitul abis
Care desi era creatie de vis
Ne-nspaimanta; si ne gonea.

Caci doar si o ora ne despartea
Precum amfora cele doua toarte separa.
Iar numai vorbele zburau intre noi
Inainte dar nu si inapoi
Caci timpul nu e reversibil.

Si cautandu-te am realizat
Ca desi timpul e ireversibil
Nimic din ce fac nu-I in zadar
Caci sufletul meu nu mai e macinat
Decat de caldura incinsului jar
Numit de indragostiti “Iubire”.

Si astfel povestea timpului se incheie
Reducand totul la o singura zvacnire
Caci inima indragostitului cere iubire,
A timpului vesnic fermecatoare cheie.

poezie de Filip Tarlea
Adăugat de Deea_deea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drept la bască

Deci noi nu existăm deloc
Şi nici ce scriem nu există,
Nu avem loc în acest joc,
În lumea lor închisă, tristă

Suntem fantome fără sens,
Sau doar amprente digitale,
Ce scriem noi, nu este vers,
După părerile matale

N-am să dau nume, n-are rost,
Oricum o lume ne citeşte,
Părerea ta chiar sună "prost"
Când ne tratezi "dumnezeieşte"

Poate nu vezi, poate nu simţi,
Sau nu citeşti limba română,
Nu încetezi ca să te minţi,
Pe tron, cu secerea în mână

Poporul meu a dat poeţi,
Şi va mai da-n eternitate,
Şi nu un Nobel sau peceţi
Îmi dau, sau nu îmi dau, dreptate

Nu mă aştept la nimic bun,
Şi nici nu scriu cu supărare,
Dar simt că trebuie să spun,
Că nici la bască nu mă doare

Nu ne respecţi, nu te respect,
Nici n-am să milogesc "iubirea",
Oricum nu ştii acest "aspect"
Şi nu i-ai cunoscut menirea...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu

iubirea mea care trece
prin poezie nu renunţ
la nicio figură la niciun să
rut
vechi de împerechere a doi îndrăgostiţi
trec totul pe hârtie
o
coală a4 albă drogată
de atâta alb care aşteaptă
versul cuvântul sentimentul
să fie aşternut aşteaptă
peniţa trece peste hârtie
lasă
poezia de iubire un sărut
dulce amărui rămâne acolo

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele bine

Se cern muritorii
Tăcut în sita valorii,
Nisipul prezentului veac
Cu forţă de piatră şi luciu de ac
Se lasă în prada căderii,
În lipsa totală-a vederii.

O lipsă totală-a viziunii
În opulenţa deşertăciunii,
Veacul acesta complet malformat;
Vitejia femeii versus laşul bărbat,
Conduce-n culoarul îngust,
Necioplit, incomplet, impecabil de frust,

O disperare a clipei fără trecut
Se-ntinde pe oasele aceluiaşi lut
Iar idealul ca boală rară,
Eradicarea aşteaptă, ca forţă contrară,

Constată câţiva pe deplin fericiţi,
Din lumea mea rătăciţi,
Că nu mai este cu cine
A construi marele bine,
Chiar existând planul spre-al reconstrui
Au dispărut toţi aceia care pot a-l citi

Şi astfel rămâne doar aşteptarea
Nisipului să acopere marea

Iar măreţia genelor noastre
Albatros prăbuşit în valuri albastre
Rămâne să-şi zbată propriul exist
În secolul rece şi aspru de trist
În care deplin doar trecutul mai e altruist.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roată gigantică e viaţa

Roată gigantică e viaţa,
În două clipe se schimbă faşa.
Un râs sardonic, primul simptom,
Ai tetanos, stimate domn.
Toţi suntem oarecum tetanici,
ia-l pe Henri Rousseau Vameşul,
ce mai întrebi, ce pezevenghi,
moartea joacă oricând un renghi.
Ah, Doris Lessing, stranie femeie,
Luă ea şi Nobălul, de ce să nu-l ieie?
Până şi soţul flirta cu ea, ce Everest în mintea sa.
Astăzi eu zac în Kilimandjaro,
Vine avionul ori jaguarul?
Ernie ce e cu tine, de ce?
Ce dor ţi-a fost de Champs-Elisee.
Nici pe departe nu scriu poeme,
În patul de-alături frate-meu geme,
Nu pot s-ajut nici un muribund,
Atomii lui în mine pătrund.
Uite, aşa înţeleg nemurirea,
Moare doar unul, ceilalţi să se mire.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slabiciune

De cand ne-am certat ultima data
Familia ta nu ma mai vrea
Ca stii tu le pari nevinovata
Si ca de obicei e vina mea.

Dar stii ca acest lucru-i o minune
Caci eu eram prea dependent de chipul tau
Si multi mi-au zis ca e o slabiciune
Si de nu scap de ea o s-ajung rau.

Acum sa nu crezi ca m-as bucura
Dar nici rau sincer nu prea imi pare
Caci doar asa eu voi inlatura
Aceasta slabiciune mare.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume...

O lume de gheaţă
în secunda timpului
unde frigul respiră
prin porii necuvintelor
şi a luminii ascunse
în maluri pustii.
O lume în care zâmbetul
stă ghemuit
în colţuri de buze
Crăpate şi triste
ce au uitat să surâdă,
chinuite de întrebări
fără răspuns:
de ce eu... de ce noi?
O lume chinuită
unde se scriu istorii
în cărţi cu file murdare
de minciună,
cu pagini nescrise
de cei ce scriu
de obicei istorii.
O lume nefirească
prinsă în plasa
"peştilor piraña"
ce devorează
tot ce întâlnesc în cale,
adulmecând ca fiara prada.
O lume în care
secunda opreşte timpul,
în care nu se mai scriu istorii
şi nu se mai iubeşte.
LUMEA nu mai e o lume;
e doar... jungla în care trăim.

Dida Diana Cioponea.
Drepturi de autor rezervate.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dată...

n-am nici tată nici mamă n-am nici soră nici frate

am doar vreme de-o seamă cu nimic şi cu toate

n-am nici mamă nici tată n-am nici frate nici soră

doar o notă uitată-n suita de horă

n-am nici soră nici frate n-am nici tată nici mamă

nici noroc nici dreptate nici curaj şi nici teamă

n-am nici frate nici soră n-am nici mamă nici tată

dar mai am înc-o oră pentr-o ultimă dată...

poezie de Iurie Osoianu (28 iunie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritual

Mai trece înc-o noapte, mai trece înc-o zi,
Se scurge ce a fost în ceea ce va fi
Iar cel ce-a fost, în cel ce nu mai este,
Se trece din realitate în poveste,

Trece o noapte iarăşi şi după, înc-o zi,
Existul uită taina de a fi,
Îmbătrâneşte clipa-n albe catedrale,
Minunile luminii adorm în nopţi banale,

Cântul se trece într-un prelung ecou
Cât tot ce este vechi iar se transformă-n nou,
Tot ceea ce privim, ne pare o nălucă,
Ce va veni-l aşteaptă pe "este", să se ducă

Şi tot rotundul se învârte în spirală,
O lume minunată, definitiv ovală
Dispare în cetatea din zidurile firii,
Privind printre creneluri culoarea amintirii,

Caii albesc în surul neputinţei,
Doar aripile lor şi-ale credinţei
Rămân deschise într-un timp ce stă pe loc,
Trec zilele lăsând iar zilelor un loc

În carambolul de pămant şi oase
Care înlocuieşte secera cu coase,
Trec fără să mai ştie încotro,
Ulcioarele fragile şi maro

Ce într-o fracţiune de secundă,
Cu cioburi, lumea o inundă,
Cu cioburi ireale, colorate
Ce taie clipa fix în jumătate,

O parte trece, alta mai rămâne,
Ca într-o diviziune de celule
În care embrionul are doua corduri,
În pântecul de flori ce-au înflorit în norduri;

Trece o noapte şi mai trece înc-o zi,
Din cei mai gravi adulţi redevenim copii,
Îngenunchiaţi, ca înaintea primului lor pas
Ne ridicăm pe ce fost spre ceea ce-a rămas,

Ca într-o înălţare care pare pe pământ,
Cât încă ce voi fi este captiv în sunt,
Cât încă pot fugi de totul şi de toate
Acelea ce se clatină în propria realitate

Relativa...
Nu mă încred în balustrade în derivă,
Deoarece aceastea au colţurile drepte,
Ce uneori pot a fi asemuite unor trepte

Şi drama oarecum atât de omenească,
Constă în starea omului să le privească
De sus arareori, mai des de jos,
Aşa cum uneori întorci toate pe dos

Veştmintele luminii,
Ca faţa să le-o vezi şi capetele vinii
De-a fi, să poţi din nou a dezlega,
Într-un ritual în urma căruia, încă mai poţi spera,

Căci ziua ar putea fi infinită,
Nefragmentata dac-ar fi, nemărginită
De recurenta obsesiv-a nopţilor eterne,
Prin ale căror site, omenirea cerne

Tot binele de rău, întregul de fragment,
Notează pe o hartă de ocru pergament
Faptul c-a fost aici, cu gând de-a se întoarce,
Dar uită că în geruri, cu lemnul pentru arce

S-a încălzit şi astfel o înghite practic apa
Şi dacă nu aceasta, o rezideşte sapa,
Plantând întru-nviere oseminte,
Caci omul veşnic uită, ceea ce ţine minte.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritual

Mai trece înc-o noapte, mai trece înc-o zi,
Se scurge ce a fost în ceea ce va fi
Iar cel ce-a fost, în cel ce nu mai este,
Se trece din realitate în poveste,

Trece o noapte iarăşi şi după, înc-o zi,
Existul uită taina de a fi,
Îmbătrâneşte clipa-n albe catedrale,
Minunile luminii adorm în nopţi banale,

Cântul se trece într-un prelung ecou
Cât tot ce este vechi iar se transformă-n nou,
Tot ceea ce privim, ne pare o nălucă,
Ce va veni-l aşteaptă pe "este", să se ducă

Şi tot rotundul se învârte în spirală,
O lume minunată, definitiv ovală
Dispare în cetatea din zidurile firii,
Privind printre creneluri culoarea amintirii,

Caii albesc în surul neputinţei,
Doar aripile lor şi-ale credinţei
Rămân deschise într-un timp ce stă pe loc,
Trec zilele lăsând iar zilelor un loc

În carambolul de pămant şi oase
Care înlocuieşte secera cu coase,
Trec fără să mai ştie încotro,
Ulcioarele fragile şi maro

Ce într-o fracţiune de secundă,
Cu cioburi, lumea o inundă,
Cu cioburi ireale, colorate
Ce taie clipa fix în jumătate,

O parte trece, alta mai rămâne,
Ca într-o diviziune de celule
În care embrionul are doua corduri,
În pântecul de flori ce-au înflorit în norduri;

Trece o noapte şi mai trece înc-o zi,
Din cei mai gravi adulţi redevenim copii,
Îngenunchiaţi, ca înaintea primului lor pas
Ne ridicăm pe ce a fost, spre ceea ce-a rămas,

Ca într-o înălţare care pare pe pământ,
Cât încă ce voi fi este captiv în sunt,
Cât încă pot fugi de totul şi de toate
Acelea ce se clatină în propria realitate

Relativa...
Nu mă încred în balustrade în derivă,
Deoarece aceastea au colţurile drepte,
Ce uneori pot a fi asemuite unor trepte

Şi drama oarecum atât de omenească,
Constă în starea omului să le privească
De sus arareori, mai des de jos,
Aşa cum uneori întorci toate pe dos

Veştmintele luminii,
Ca faţa să le-o vezi şi capetele vinii
De-a fi, să poţi din nou a dezlega,
Într-un ritual în urma căruia, încă mai poţi spera,

Căci ziua ar putea fi infinită,
Nefragmentata dac-ar fi, nemărginită
De recurenta obsesiv-a nopţilor eterne,
Prin ale căror site, omenirea cerne

Tot binele de rău, întregul de fragment,
Notează pe o hartă de ocru pergament
Faptul c-a fost aici, cu gând de-a se întoarce,
Dar uită că în geruri, cu lemnul pentru arce

S-a încălzit şi astfel o înghite practic apa
Şi dacă nu aceasta, o rezideşte sapa,
Plantând întru-nviere oseminte,
Caci omul veşnic uită, ceea ce ţine minte.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între lumi

Simt o lume deasupra mea
O lume în care suntem noi înşine
O lume în care suntem nemuritori,
În zile în care nu trăiesc
Scriu viaţa aşa cum nu e ea
Şi vinu-l sorb încet ca şi cum e făcut doar pentru mine
Din struguri plini culeşi în luna octombrie,
Când soarele e mai sfios, când iarba plânge petale muribunde suflate-n neant,

Simt o lume în mine
Ce cred eu că o cunosc
O lume împletită din mai multe vieţi
Scriu viaţa aşa cum a fost ea o dată
Şi vinu-l sorb ca altădată
Savurez gustul atât de bine ştiut
Mă face să zâmbesc crezând că am trăit aceste clipe
Iar de învăţat din ele tot n-am învăţat,

Simt o lume sub mine
Ce mă cheamă mereu fără-ncetare
O lume ce vreau să îmi rămână străină,
Vinu-l sorb mai repede şi nu vreau paharul să sece
Mi-e frică de ce va urma după ultimul strop
Dar apoi, muza din mine îmi vorbeşte
"E totul creat doar de mintea ta"
Şi totul se risipeşte...

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despartirea de ea

La ce mi-ai scris in asta seara,
Ce-as mai putea adauga?
Am fost si-am stat la o tigara,
Si m-am gandit:"-Mai bine-asa!"

Am observat de ceva vreme,
Ca te racesti si nu mai vrei,
Oricum n-aveam de ce ma teme,
Caci sunt capabil s-o inchei.

Odata ce-ai vazut potopul,
Restul iti par doar ploi de vara,
Lacrimi ce-au ars candva ca focul,
Oricum n-au cum sa mai apara.

E bine cand traiesti de toate,
Stii orice greu sa nu -l mai simti,
In loc sa urli:" Nu se poate!"
Stai si zambesti, nu-ti iesi din minti.

Cand nu-i incredere, mai bine
ma-ndepartez caci orice-ar fi,
Pe cel ce nu ma mai iubeste,
Nici eu n-o sa-l mai pot iubi.

Sunt doar un om, mai bun, mai rau,
Nu stiu ce simti ca zace-n mine,
Am fost cu sufletul al tau,
Dar azi eu ma despart de tine.

Nu pot ofta, nu-mi pot permite,
Nu mai am loc slabiciuni,
Multor iubiri zac in morminte,
Voi sterge si aceste luni.

Cand vei alege sa imi scrii,
Sa-ti amintesti ce ai scris marti,
Tu n-ai nevoie de copii,
Tu ai nevoie de barbati.

Am amanat aceasta seara,
Sperand ca tu vei fi aceea,
De-acum ce-a fost o sa dispara,
Te pun sub lacat si-arunc cheia.

Inimi in lume zac ranite,
Din vina cui?, ne intrebam,
Noi, c-am uitat de cele sfinte,
Stim doar sa luam, nu stim sa dam.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad B
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demult am tot vrut să-ţi scriu, într-una din acele seri după o ieşire cu prietenii când simţi că lumea e a ta. Am vrut să-ţi aştern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, aşa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea ţipete şi mă duceam să mă culc. Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simţi acea plăcere încă străină ţie, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandreţe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoşti la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleşit de dorinţa de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine şi o transform într-unul din acele elemente care mă clădeşte.

Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir (1929)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, Eva draga

Tu ai plecat pentru vecie
Noi am ramas, dar pana cand?
Caci firul vieti-i mai subtire
Cu fiecare zi trecand!

Erai o vesela faptura
Atunci cand noi ne-am cunoscut
Dar drumul sinuos al vietii
Ne-a indepartat, poate prea mult.

Acum tu ai plecat pe un drum
Pe care toti il vom urma
Dar nimeni nu va sti nici cand
Nici unde trupul ii va cadea.

E trista aceasta despartire
Fara speranta revederii
Dar toti suntem sortiti pieirii
Caci asta-i mersul reinoirii

poezie de Lia Dumitrescu (27 noiembrie 2011)
Adăugat de Lia Dumitrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!