Germinare
Închisa de voie-n pământul tăcerii
Îmi las gândul punte spre toți cei ai mei,
În somn nedormit, amintirea durerii
De apa îmi pare, de viață, de zmei,
Memorii pierite mă strigă în noapte,
În liniștea curbă lumina e miopă,
Pășesc într-o lume a poamelor coapte
Ce propria sămânță-n pământ o îngroapă
Doar astfel gândesc că vor rupe zăgazul,
Așa nemurirea pe veci le e dată
Ridică-mi privirea, atinge-mi obrazul,
Sădește-mă cât încă sunt nevinovată,
Să cresc din pământuri asemenea lor,
În lumea în care adâncul vibrează,
Salvează-mă mult înainte să mor,
Sădește-mă cât încă sunt trează,
Căci azi încolțită-n speranța ce zbate,
În lumea în care mai totul e zare,
Pe vânt fericirea din tot și din toate,
În sufletu-mi verde, un germene pare.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Adjudecat
Transformă clipa în amintire, căci altfel o vei pierde
Striga spre mine,
Sobri, pe jilțuri,
Stau ceilalți,
"O transform eu în umbră!"
Strigă cel negru de el
"O transform eu în neclar!"
Strigă cel gri de tot și de toți,
O transform eu într-o uitare
Ce mi-o voi aminti
Strig eu,
Sunt amintirile mele,
Strig eu,
Tranform-o o dată,
Spuse fericirea
Transform-o de două ori,
Transform-o de trei ori,
Adjudecat...
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Limita durerii
.. Dar a apus încet și blând
Și nu voi ști nicicând
Ce ploaie mi te-a smuls din gând...
Se stinse-un cer curat
Și n-oi afla vreodat',
Ce vânt mi te-a furat
Și mi te-a luat
Iar eu, o frunză sunt,
Presus mai de cuvânt
Și ferecată-n gând,
Visând,
Dar până când?
Până atunci când nu mai am putere,
Puterea de a cere,
Dreptul la înviere,
În falnică tăcere,
Un drept al propriului nicicând,
Cât nu pot a-nvăța ceea ce sunt,
Căci simplă în micimea mea,
Caut să-mi aflu limita,
Puterii
Și limita durerii
Și ura și iubirea,
Tristețea, fericirea,
Dar fum sunt toate câte sunt
Iar eu, țărână din pământ
Și duh e totul ce respiră
Și duh e ceea ce mă miră
Și țip în neputința mea
De a-mi cuprinde limita, durerii
Și limita puterii
Și-a tot ceea ce simt si sunt,
A umbrei mele pe pământ
Și trec și trec fugind
De umbrele ce mă cuprind,
De limita durerii
A urii și puterii
Și-mi pierd și urma pe pământ,
Căci întrebare e ceea ce sunt
Și n-am răspuns,
Sunt doar răpus,
De limita durerii,
A urii și puterii.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
POEMUL NESCRIS
În bezna aceasta semiobscură,
Resimt sentimentul de ură
Al celor ce te sărută pe gură
Conform teoriei incestului frust,
Pe care refuz compulsiv să îl gust
Pe drumul acesta îngust,
Caci lipsa de aer, precum de culoare
E ceea ce astăzi mă doare
Și ostentația aceasta aleatoare...
În lumea de ciucuri
De ce să te bucuri,
Tu, plătitor de ciubucuri?
Felină fiind, aroganța uitărilor toate
Strigă zidită-n singurătate,
Din primele clipe de eternitate;
De n-am să mai scriu poezie,
Salvez doar o coală de albă hârtie
Și fie oricum ce va fi ca să fie,
Rămân-a mea lume necolorată
Caci nici nu ar fi pentru ultima dată,
Nonsensul acesta-al rotirii de roată,
Cât păsări mai zboara și iarba tot crește,
Poemul nescris, plângând românește,
Așteaptă, accepta, iubește
Iar tu nu poți nici cu privirea,
Neant rătăcit, a cosi nemurirea,
Doar știi cât urăști omenirea,
Se simte umil și învins
Porumbelul cel alb pe asfaltul încins
Privindu-l pe cel neînvins
Zburător călător
Vultur învingător
În ciocuri, o lume i se zbate a dor
De surdul luminii ce geme,
Cât ucigașul ei totuși se teme,
De acele încă, nescrise, poeme.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Șipotul fântânilor
Cetățile au astăzi, doar porți desferecate,
Pietrele gem sub pașii străinilor de azi,
Sunt lumile zidite pe ziduri deșănțate,
Din turnuri de veghere nu poți decât să cazi,
Uitările sunt suflete, fără de pământ,
Doar cerul a rămas, albastru de trecuturi,
Călușul de tăcere, ca unic legământ,
Tot șipotul fântânilor l-a amuțit în ciuturi,
Bătrân e legământul din pasul care crește,
Din parele impare alege orb cu rândul,
Geneze versatile în mine cuibărește,
Cât pot iubi cu trupul, cu sufletul, cu gândul;
Din eșafodul firii scântei încă mai cad,
Ard până în cenușă fâșiile de zi,
Arzi omule din mine ridica-mă să ard,
Simt dor sfâșietor, să pot adânc a fi,
Uitarea va cuprinde oricum toată ființa
Iar fericiți suntem și-am fost numai cu rândul,
Definitivul pare să aibă elocința
Durerii, care-n geniu, își ucisese gândul.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cer străin - Lume pustie
Străin Cer, străin Pământ, străin trup de,, sfânt",
nu-i,, gând" fără de răspuns, nici timp de omorât
(iertat), nu-i cale de reîntors viața la ce-a fost...
nu-mi amintesc, nici nu am cui să cer răspuns!
Gândul meu... simțirea mea... gându-i fără de
simțire, simțirea... fără conexiune, în derivă... Eu
și Lumea, totul pare a pustie, totu-i fără,, viață",
vraja... farmecul ori cântul ploii, sunt tăcute...
Moartea vie, fantomatică, domină natura lipsă,
latura umană...,, terfelită" între vieți, timpuri fără
de 'nțeles, glas de prunc țipând în vis, încă
nenăscut, mama lui încă... se zbate între vieți!
Pare a vis fără de noapte, pare a somn între
vieți, acum e liniște, chiar prea multă liniște, nu
mai plouă, nici nu ninge, nici a viață nu se
simte, parcă totu-i negru, chiar e negru, chiar...
Chiar e noapte, seară târzie, e chiar iarnă... iarnă
fără de poveste, chiar prea multă liniște,
lipsește... glasul iernii, glasul... suflul vântului,
lipsește albul zăpezii, lipsesc toți oamenii!
Timpului... veacurilor le-a trebuit o clipă să
schimbe rânduiala lumii, lumii i-a trebuit milenii
ca 'ntr-o clipă să cadă... să prăbușească Cerul,
și să aducă lumea într-un război tăcut... al lor!
Doar război, doar oameni, dincolo e,, pace", nu
s-ar putea spune, dincolo e pace, n-a scăpat
ceva neatins de talpa lumii, poate doar Luna,
dar, încă nu ne spune, ea e sigura la,, locul" ei!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ritual
Mai trece înc-o noapte, mai trece înc-o zi,
Se scurge ce a fost în ceea ce va fi
Iar cel ce-a fost, în cel ce nu mai este,
Se trece din realitate în poveste,
Trece o noapte iarăși și după, înc-o zi,
Existul uită taina de a fi,
Îmbătrânește clipa-n albe catedrale,
Minunile luminii adorm în nopți banale,
Cântul se trece într-un prelung ecou
Cât tot ce este vechi iar se transformă-n nou,
Tot ceea ce privim, ne pare o nălucă,
Ce va veni-l așteaptă pe "este", să se ducă
Și tot rotundul se învârte în spirală,
O lume minunată, definitiv ovală
Dispare în cetatea din zidurile firii,
Privind printre creneluri culoarea amintirii,
Caii albesc în surul neputinței,
Doar aripile lor și-ale credinței
Rămân deschise într-un timp ce stă pe loc,
Trec zilele lăsând iar zilelor un loc
În carambolul de pămant și oase
Care înlocuiește secera cu coase,
Trec fără să mai știe încotro,
Ulcioarele fragile și maro
Ce într-o fracțiune de secundă,
Cu cioburi, lumea o inundă,
Cu cioburi ireale, colorate
Ce taie clipa fix în jumătate,
O parte trece, alta mai rămâne,
Ca într-o diviziune de celule
În care embrionul are doua corduri,
În pântecul de flori ce-au înflorit în norduri;
Trece o noapte și mai trece înc-o zi,
Din cei mai gravi adulți redevenim copii,
Îngenunchiați, ca înaintea primului lor pas
Ne ridicăm pe ce a fost, spre ceea ce-a rămas,
Ca într-o înălțare care pare pe pământ,
Cât încă ce voi fi este captiv în sunt,
Cât încă pot fugi de totul și de toate
Acelea ce se clatină în propria realitate
Relativa...
Nu mă încred în balustrade în derivă,
Deoarece aceastea au colțurile drepte,
Ce uneori pot a fi asemuite unor trepte
Și drama oarecum atât de omenească,
Constă în starea omului să le privească
De sus arareori, mai des de jos,
Așa cum uneori întorci toate pe dos
Veștmintele luminii,
Ca fața să le-o vezi și capetele vinii
De-a fi, să poți din nou a dezlega,
Într-un ritual în urma căruia, încă mai poți spera,
Căci ziua ar putea fi infinită,
Nefragmentata dac-ar fi, nemărginită
De recurenta obsesiv-a nopților eterne,
Prin ale căror site, omenirea cerne
Tot binele de rău, întregul de fragment,
Notează pe o hartă de ocru pergament
Faptul c-a fost aici, cu gând de-a se întoarce,
Dar uită că în geruri, cu lemnul pentru arce
S-a încălzit și astfel o înghite practic apa
Și dacă nu aceasta, o rezidește sapa,
Plantând întru-nviere oseminte,
Caci omul veșnic uită, ceea ce ține minte.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ritual
Mai trece înc-o noapte, mai trece înc-o zi,
Se scurge ce a fost în ceea ce va fi
Iar cel ce-a fost, în cel ce nu mai este,
Se trece din realitate în poveste,
Trece o noapte iarăși și după, înc-o zi,
Existul uită taina de a fi,
Îmbătrânește clipa-n albe catedrale,
Minunile luminii adorm în nopți banale,
Cântul se trece într-un prelung ecou
Cât tot ce este vechi iar se transformă-n nou,
Tot ceea ce privim, ne pare o nălucă,
Ce va veni-l așteaptă pe "este", să se ducă
Și tot rotundul se învârte în spirală,
O lume minunată, definitiv ovală
Dispare în cetatea din zidurile firii,
Privind printre creneluri culoarea amintirii,
Caii albesc în surul neputinței,
Doar aripile lor și-ale credinței
Rămân deschise într-un timp ce stă pe loc,
Trec zilele lăsând iar zilelor un loc
În carambolul de pămant și oase
Care înlocuiește secera cu coase,
Trec fără să mai știe încotro,
Ulcioarele fragile și maro
Ce într-o fracțiune de secundă,
Cu cioburi, lumea o inundă,
Cu cioburi ireale, colorate
Ce taie clipa fix în jumătate,
O parte trece, alta mai rămâne,
Ca într-o diviziune de celule
În care embrionul are doua corduri,
În pântecul de flori ce-au înflorit în norduri;
Trece o noapte și mai trece înc-o zi,
Din cei mai gravi adulți redevenim copii,
Îngenunchiați, ca înaintea primului lor pas
Ne ridicăm pe ce fost spre ceea ce-a rămas,
Ca într-o înălțare care pare pe pământ,
Cât încă ce voi fi este captiv în sunt,
Cât încă pot fugi de totul și de toate
Acelea ce se clatină în propria realitate
Relativa...
Nu mă încred în balustrade în derivă,
Deoarece aceastea au colțurile drepte,
Ce uneori pot a fi asemuite unor trepte
Și drama oarecum atât de omenească,
Constă în starea omului să le privească
De sus arareori, mai des de jos,
Așa cum uneori întorci toate pe dos
Veștmintele luminii,
Ca fața să le-o vezi și capetele vinii
De-a fi, să poți din nou a dezlega,
Într-un ritual în urma căruia, încă mai poți spera,
Căci ziua ar putea fi infinită,
Nefragmentata dac-ar fi, nemărginită
De recurenta obsesiv-a nopților eterne,
Prin ale căror site, omenirea cerne
Tot binele de rău, întregul de fragment,
Notează pe o hartă de ocru pergament
Faptul c-a fost aici, cu gând de-a se întoarce,
Dar uită că în geruri, cu lemnul pentru arce
S-a încălzit și astfel o înghite practic apa
Și dacă nu aceasta, o rezidește sapa,
Plantând întru-nviere oseminte,
Caci omul veșnic uită, ceea ce ține minte.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
TURNUL PĂTRAT
Mamă iubită, să nu mai fi tristă,
Haotice umbre iar ea maiestuoasă,
Umila mea clipă, cu goluri în prispă,
Eu totuși am avut o viață frumoasă,
Atâta iubire, atâta lumină,
Nu-i va fi firii nicicum în putere,
Să-ngroape, să uite, să umple de tină,
Această deplină și blândă avere,
Căci n-or fi pe lume doar râuri cu visuri
Și n-au fost să fie nici pentru cei drepți,
Acele atât de visat' paradisuri,
Sunt doar făptuituiri pentru cei înțelepți,
Căci poți din țărâna ce încă e moartă,
Lăsând doar lumina să cadă abrupt,
Viziuni sa creezi din propria soartă,
Chiar dacă mirajul deplin este rupt,
Poți chiar să coși, pe iia cu fluturi,
Pe fiece aripi, un infinit,
Să lași în pământuri durerea din ciuturi,
Să înțelegi ca, de-ai fost iubit,
Nimic, niciodată nu mai are putința
De a te închide în turnul pătrat,
Aceasta îmi este mamă credința,
Aceasta în tine, eu am învățat.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Înainte de a iubi
Privesc iubirea ca într-o oglindă
De cristal
Cu siguranța că voi fi iubită,
Oglindă către un alt univers,
Din ea se scurg povești
Ca dintr-un izvor
Cu apă moartă,
Am decis sa iubesc doar eu,
Cu disperarea cu care pe stânci
Strângi mușchiul în căderea ta
Spre ceea ce pare a fi
O margine nedefinita de necunoscut
Gravitațional defavorabilă;
Precum întoarcerea în timp,
Stă în puterea mea,
Forța de a mă întoarce
La buza prăpastiei,
La pajiștea dinaintea ei,
Ma pot întoarce oricând
La cartea rămasă deschisă,
Din care citeam poezii...
Înainte de a iubi.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pământul
Cât de mic este pământul
În acest lung univers;
Unde nu pătrunde gândul
Nici măcar un singur vers.
Doar pământu-i plin de viață
Într-o oază de-ntuneric;
Unde-i ca un fir de ață
Visul nostru, tainic feeric.
Universul căt de mare
Este mort, este pustiu;
Doar pământul nostru-n zare
E un corp ceresc, dar viu.
Ah! e viață, Ah! Ce bine,
Pe pământul meu cel bun;
E ca mierea de albine,
Visul meu ce-l simt acum.
Din pustiul întuneric
Viață dulce a ieșit,
Pe pământul meu himeric
Unde eu sunt otrăvit.
Otrăvit sunt de-o tristețe;
De-o tristețe-așa de dulce
Căci vii tu, bătrânețe!
Și nimic nu pot a duce.
Căci de mii de ani încoace
Tot se naște spre-a muri,
Și totul din nou se-ntoarce,
Din pământ, de unde vii!
Și ce tainică durere
Este în sufletul meu;
Căci pământul e plăcere
Când te duci la Dumnezeu.
Și pământu-acesta mare
E-un fior înțepător;
El te naște, el nu moare,
Și te lasă călător.
Călător în lumi de vise
Fiecare-i pe pământ...
Iar luminile sunt stinse
În adâncul meu mormânt.
poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumea zurgălăilor de ceară
Regină în caleașcă de uitare,
Trece ades splendoarea clipei
Peste maidanul vieții trecătoare,
Aflat la marginea risipei,
Îmbătrânește-mpărăteasa
Cât ruginește atelajul,
Cât preotul și preoteasa
Din smirnă rostuiesc mulajul
Roții fără de cadran
Ce se înfige în pamânturi,
Clipă de clipă, an de an
Și nimeni nu mai știe cânturi
De noapte, care sorb lumina,
Cânturi de umbre care nu au scop
Ar trebui doar să-și asume vina
Ca suntem și rămânem doar un strop.
...
În lumea zurgălăilor de ceară,
Uitare pre uitare se omoară.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumina Sfântă
Aștept lumina,
dar totul pare o visare,
dorințele le-arunc în valuri,
le văd plutind
spre catargele
care apar în zare.
Pe plajă stă un pescaruș rănit,
având aripa ruptă
privirea lui e în depărtare,
În marea ce e mută.
Se prinde de mine
o iubire
și gânduri mă-nconjoară,
mă uit la steaua
ce coboară
pe cer, încet, tăcută,
și eu încă mai visez
lumina ce e sfântă.
poezie de Ion Răduț
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumea-n care nu mai sunt
A dispărut întreaga lume,
Însă cumva eu încă sunt,
Același om, același nume,
Dar altfel, pe un alt pământ.
Mirat mă uit în jur și-mi pare
Că s-a schimbat parcă ceva,
Nu-i nici mai mică, nici mai mare,
Dar avem loc cu toți în ea.
Încet, încet, apar alți oameni
Un zâmbet au pe fața lor,
Nu mai sunt rase, ci doar semeni,
Ce doar iubire par că vor.
A dispărut o lume-ntreagă,
Și-a luat cu ea ce-a fost mai rău
Ce n-a putut timpul să dreagă
În gândul meu, în gândul tău.
poezie de Adi Conțu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aici
Doamne, această vineri, infernal de tristă,
În care neajutorat implor, rezistă
Iisuse! Toate le vom duce,
Eliberează-te de cuiele din cruce!
Dar la ce bun, cu ce folos,
Tu omul cel mai luminos
Să te mai dărui pe pământ,
Acelora ce nu au sfânt
Nimica?
Mă dezmiardă frica
Cu ghearele de aspri spini,
Iisuse numai cei puțini
Au mai rămas
Sa ducă-n spate limbile de ceas,
Ca pe tăioase cruci
De umbre, peste cojile de nuci;
Vindecătorule, sunt bolile aici prea vii,
O lume fără de copii
Se naște,
Oaia rătăcită paște
Pe un ogor de aur, fără de întoarcere,
Stau și privesc prin gratiile de carcere,
Toți luptătorii de vreodată,
E lumea mult prea vinovată
Să o mai faci cumva luptată;
Mai naște-te Iisus o dată!
Înalță-te cât mai curând
Ridică mieii rând pe rând
În nori,
Aici, ne tot ucid pastori.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumina cea mare
Sublimă această bună vestire,
Că viața mai are deplină iubire
De dăruit;
În muguri, câte un infinit
Izbucnește cu-aceeași putere,
Ca răspuns la propria-i durere
Și fiece fir ce răsare
Pe câmpuri de iarbă, nu-i întâmplare,
Sunt fire puternice și fire firave,
Vivace și crude sunt fire bolnave
Pe toate le naște spre vindecare
Puterea luminii din Lumina Cea Mare.
Sublimă această iubire de viață,
Răbdarea aceasta de-ai face față
Menirii...
Miracolul acesta pur al iubirii
Te poate renaște din noapte și ger,
Speră făptură! Cum însămi eu sper,
Că ești la rându-ți o primăvară,
Chiar dacă viața sublimă povară
Îți pare,
Fără-nflorire și fără scăpare.
Dar totuși atâta frumos
Cade toamna tandru pe jos,
Ca un dar, ca zălog
Că și cel care-i falnic și acela olog
Merinde-or avea pentru gerul cumplit,
Care revine la infinit.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Înainte cu o zi să mor
Are multă muncă de făcut acest cap al meu, plin de probleme foarte!
Scriu în pat acum, pe o foaie format A-4, suport având o carte.
Ceea ce mă uimește e că voi mâzgăli-n acest fel și-n viitor
Și că-mi voi scrie, poate, ultimele versuri înainte cu o zi să mor.
Multe lucruri bune vin și se tot duc, iar eu care pierd timpul făcând rime,
Bând și iubind (cel mai ades), mi-am risipit anii cu multă ușurime.
Atâtea-s de făcut pe lumea asta încât sunt sigur că nu-mi va fi ușor,
Că eu voi fi cel care va regreta cel mai mult, înainte cu o zi să mor.
Dar, ridică-mi capul, iubito,-s obosit, și lasă-mă să-mi mai gust vinul,
Și apropie-ți obrazul de obrazul meu ridat, acum când a sosit declinul.
Vreau să-ți spun te iubesc și că-n iubirea ta mai pot încă să mă înfășor,
Doar foarte, foarte puțin timp, știi tu, înainte cu o zi să mor.
poezie de Henry Lawson, 1867-1922, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Bisericuța veche
Un deal, bisericuța veche și-un bocet în amurg,
Ape ușor neclare ce tulburi doar se scurg,
Fug într-o calmă fugă, ce parcă încă-mi pare,
O fugă fără țintă sau șansă de scăpare,
Urme, în urma-mi, nu lasă tălpile zdrelite,
Obrajii roșii, ochii în ale lor orbite,
Mă dor de teama nopții ce ar urma să vină,
O noapte fără lună, o noapte nesenină,
Sunt vulturii deja ascunși pe ale lumii stânci
Iar lupii și-au săpat deja bârlogurile-adânci,
Nuferii albi se scutur' pe ape ce inundă,
Tăgada fericirii e lumea muribundă,
Toți urlă din bârloguri și urlă de pe creste,
Se roagă disperați spre lumile celeste,
Să cadă întuneric, să ne salveze-odată,
De fiara fără suflet, de fiara disperată,
Cu chip de fariseu, zâmbind meschin, meșteșugit,
Cu chipul disperării a ceea ce n-am iubit,
Ascuns în galbenii curgând din al trădării pom,
Oprește-mi tu sălbăticiune, fuga dinspre om.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco din Adoptă-mă, pădure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vindecarea ce ucide
Poartă-ți mâna peste trupul meu
Ca un Adam rănit la coastă,
Cel făurit de Dumnezeu
Și care zbate să trăiască,
Rană îți sunt, adâncă plagă
Și numai timpul va decide
Dacă-ți sunt rana cea întreagă
Sau vindecarea ce ucide
Ca o iubire fără soartă,
Intr-un regat al unui zeu,
Stăpân peste o lume moartă,
În care mai trăiesc doar eu
Și mângâie-mă precum judec
Dezastrul din durerea-n sine
Și mângâie-mă să mă vindec
De ruperea mea dintru tine.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De ce-ți pare rău?
... Îmi pare rău că lumea nu citește,
îmi pare rău când văd analfabeți,
îmi pare rău că timpul se oprește,
din sens întors la clasicii poeți.
... îmi pare rău de muzică și artă,
îmi pare rău de paginile seci
și că de-atâta laudă deșartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.
... îmi pare rău de dascăli și de școală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decâ mi-a fost îngăduit.
... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noștrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare și morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.
... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie și nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunțișului mărunt.
... îmi pare rău de mințile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopțile târzii
ca să câștige o eternitate.
... îmi pare rău când mi se-nfruntă frații,
căci milă și iertare nu mai sunt,
doar ego prăbușit în aberații
cu spiritul pierdut în amănunt.
... și-mi pare rău de-aceste generații,
ce idoli și modele nu mai au
și-agonisind tot ce aruncă alții,
disprețuiesc și vatra-n care stau.
poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Limpede
Să spun că pomul e albastru,
să spun că-i roșu și nebun,
să spun că tot ce e sub astru
este de-un altfel și oricum!
Să spun că nu mi-e rădăcina
înfiptă în acest pământ,
să spun că mamă îmi e luna...
să mă iertați, nu pot să spun!
Eu încă văd cu claritate,
eu încă văd așa cum sunt,
văd pomul pom și le văd toate
așa cum sunt și cum rămân!
Se pare că acum la modă
esența e în a truca,
se pare că acum e totul
transfigurat în altceva!
Mă chinuie acest dezastru
de-a spune totul cum nu e,
eu încă văd marea albastră
și fluturele, fluture
poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!