Matrioşka

picioarele tale goale numără greşit
aerul dintre spaimă şi speranţă

pielea ta învaţă rezistenţa ochilor de piatră
val de nisip printre noi

punctele cardinale devin insuportabile expresii de tristeţe

nu întreb
de ce ne-am împachetat îmbrăţişările
în ceţurile Londrei

nu întreb
de ce depărtarea va fi
oasele şi măduva noastră

Carmen
eu nu cred în golul dimineţii
care nu este decât deschiderea ochilor
în aparenţă

e ca şi când fantomele ar exista
şi frenezia pustiului ar înăbuşi palmele noastre

tu
eu
ne-am iubit între două lanţuri
ale vieţilor trecute
cu care voi rosti
vasele noastre

include-mă în planurile tale
aşază-mă deasupra oglinzii
ca pe-o creangă de salcie din duminica de Florii

poate mi-am răsucit prea brusc rotunjimea
poate sunt prea caldă
prea fierbinte
înconjurată de duioşia sângelui
care nu minte

cioplită-n aşteptare
voi muri fluturând printre ceţuri
acest adevăr

numai forma noastră
ne va ţine împreună
identificarea
aproape de-o lampă

Drum bun! Dumnezeu să-ţi ocrotească paşii! Nu uita că te iubesc mult, surioară!

poezie de Mariana Cornea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina ochilor mei

Lumina ochilor mei,
În apa de cleştar
Îmi oglindesc trupul
Şi mă întreb
Dacă frumuseţea lui
Este deplină pentru tine.
Aş vrea să fiu
Frumoasa basmelor
Dăruită
Nopţilor tale de dragoste.

Lumina ochilor mei,
În deschiderea bobocilor de floare
Îmi oglindesc viaţa
Şi mă întreb
Dacă murmurul ei,
Îţi străbate viaţa înviorându-te.
Aş vrea să fiu
Murmurul viu al izvoarelor
Ce îţi izvorăşte viaţa
Zilelor şi nopţilor.

Lumina ochilor mei,
În sfinţenia curată a rugăciunii
Îmi ascult sufletul
Care se vrea pur,
Dăruire sufletului tău
Care caută zi şi noapte
Sfinţenia
De-a lungul anilor.

Lumina ochilor mei,
Îmi caut gândurile
Pe cărările stelelor
Şi ţi le dăruiesc ţie,
Ca să faci din ele
Punţi de lumină
Între constelaţiile
Fiinţei tale
În armonia lumilor.

poezie de Agenor Crişan din Drumul Tăcerii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fagure uranic

(impregnări cosmice)

am ocupat suprafaţa unui zero absolut să pot demonstra
teorema adevărului sustenabilă acestei culori
magia ultimului înec iubite coboară ancora în trup
precum un oratoriu uranic în asfinţit

oricât te-aş durea nu-mi face spânzurătoare din artere

ceea ce sunt dislocă din timpul auriu
mai mult spaţiu decât s-a lipit pe braţele vieţilor mele fluide
arhimede e depăşit
respiraţia şi-a găsit centrul de greutate în secunda zeică
dincolo de buzele noastre
de oasele zornăitoare
pavate cu ochi prismatici sunt stelele bârfitoare
din carne

pentru tine am făcut butoniere focului iubite
ceruri prea multe au greşit ritmul pământul e prea greu
în pielea subţiată de gravitaţie
dansul rotitor al sângelui şi-a absorbit toate reflexiile
când ne-am numărat atingerilor de spirit

cartilajul de spaţiu pe care respir semănat printre maci
înfăşurat în golul unui zero absolut
îmi colorează chipul

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de Nicoleta Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

doamne al meu
de la mine
întrutotul zilelor şi cîmpurilor mele
rogu-te
mîngîie-mă
căci degetele tale îmi iau furia
ca şi cum dărîmţ
area zidurilor ar fi o bucurie
sau un blestem
de care n-am să scap vreodată

n-am să ştiu niciodată
cum să iau
o fecioară din palmele tale
un cîmp de mohor
sau un mosor care nu mă mai termină

ţi-am spus
că o iubesc
mai mult decît am iubit vreodată
chiar dacă era nisip al deşertului
umbra mării sărate
sau urma cocorului în aerul fin al pustiului
peste care eu nu am nicio vină

eu o iubesc
dacă ăsta e un păcat
nu nu este
eu o iubesc
repet
tu ai să-mi spui că aşa şi pe dincolo

şi eu am să-ţi spun că am s-o iubesc

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea noastră funcţionează prin crearea de convingeri. Adică îşi repetă un gând de suficiente ori până când crede că acea convingere este un adevăr, însă nu există adevăr absolut pe care omul să îl poată deţine. Adevărul de ieri nu mai este adevărul de azi. Exemplu – pământul e rotund. Sau "te iubesc şi fac orice pentru tine". Era adevărat ieri, dar azi poate nu mai e adevărat. Apoi, cam orice adevăr care este dovedit ca fiind adevăr, de obicei opusul lui este la fel de adevărat. De exemplu, dacă te îngraşi prea mult poţi să mori. Dar şi opusul, dacă slăbeşti prea mult, poţi să mori, este la fel de adevărat. Rezultatele noastre în viaţă sunt date de convingerile noastre iar convingerile ne creează realitatea.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec în ceaţă

Copacii, prea negri, ne ies in drum.
Umbrele lor clătinate sunt fum.

O spaimă tăcută ne-nvăluie rea.
Poate vantul ne poartă prin lume ori poate o stea.
Ne ţinem de mâini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o minţim, poate dragostea minte.
Cândva ne-am plimbat prin soarele dimineţii,
Acum bâjbâim prin pădurile ceţii...

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune timpului

Cere-i lui Dumnezeu,
păstrându-ţi picătura de fineţe,
nu-i cere prea multe
pentru atâta tristeţe,
decât să te asculte
şi de poate să ierte.

Cere-i lui Dumnezeu,
când eşti împărţit în două grădini
în care râzi şi suspini...
să-ţi pună în loc de ninsoare
lumină pe palmele goale
şi apa cea vie la rădăcină.

Cere-i lui Dumnezeu
să-ţi cearnă anii de întuneric
prin timpul călcat în picioare,
rupt ca o creangă subţire
şi stins ca o beţie într-o lumânare.

Cere-i lui Dumnezeu,
o cifră ce plimbă magie
strivită târziu de ecoul din tine
ca mustul sub tălpi
toamna la vie.

Cere-i lui Dumnezeu,
oameni cuminţi
cu lacrimi de rouă descântată
de un albastru din infinit
care să curgă neîncetat
şi să te spele
şi-n altă viaţă.

poezie de Ileana Pop-Nemeş din Sub cerul meu, Lumânarea sufletului scrie (august 2018)
Adăugat de Ileana Pop-Nemeş
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă să-mi mai dai...

să mă mai adie vânturile de lumină
peste cuvinte...
peste cuvintele iubirii noastre transcedentale,
ecouri din tine să mă mai cheme...
ca atunci...
când îmbrăţişaţi de doruri astrale
ne auzeam sufletele vibrând
pe viorile celeste ale dragostei noastre
iar frunzele timpului cădeau
în padurea noastră.... de argint...
pe noi..
cei care ne iubeam...
pe noi cei care ne iubeam
pe cetinile pline de speranţă....!
O clipă să-mi mai dai
şi-mi e de ajuns...
dacă ar fi prea mult
poate că aş înnebuni
aş fi fără de mine....
aş fi prea mult...... tu
şi eu
m-aş dezintegra în iubire.....!

poezie de Tamara Negura
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrei să facem

o întreb pe ea
schimb de nuduri pe sca
ra ce duce
ca liftul ca liftul ca liftul
în mansarda castelelor tale?
poate tu
nu înţelegi că fumurile prea negre prea ne
curate ar fi
calea noastră de co
municare - ar fi
o întreagă nebunie o viaţă
dedicată artei
întineririi!

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De martie

În ziua aceasta de opt pielea ta miroase a fragi şi cu miere
sânul tău este
un
măr
mic
şi
mai
mult
lampa ascunsă de pe trup; lampa ta;
am întors iarăşi ceasul de deasupra dormezei
şi l-am potrivit după cum mi-au crescut oasele alături de tine
astăzi nu cred că ţi-a văzut nimeni genunchii
poate doar o iconiţă cu Ioan în piei rupte şi orologiul de deasupra dormezei
eşti femeia mea
te-aş dansa prin odaie, covrig, cu genunchii la gură
îmi pari acuşic un înger domestic frumos, care plânge de îi cad toate oasele,
îţi
mai beau puţin vin de vineri/ de sâmbătă
pentru că e martie şi martie poartă cu ea o spadă de flori cu care se joacă în fereastră
din loc în loc sunt spaţii rotunde/ fereastra respiră din plămânii ei ciuruiţi
şi tu
zdrenţuită şi-n zdrenţe de apă/ după cum se topeşte zăpada/ veşmintele tale prea strâmte
şi
tristă
şi
cu
pielea
lăptoasă
e prea multă zăpadă - iar eu nu te-am iubit niciodată destul
amândoi, draga mea, suntem un genunche frumos şi căzut din lumină, gemenis,
vin
să te sărut pe genunchi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângi, ţară iubită, pentru copilul nenăscut care este moştenitorul temerilor noastre. Să nu iubească pamântul prea mult. Să nu râdă prea bucuros când simte apa şiroindu-i printre degete, nici să nu stea prea tăcut când soarele ce apune înroşeşte savana. Să nu fie prea emoţionat cand aude păsările cântând, nici să nu îndrăgească prea mult un munte sau o vale. Pentru că teama îl va lipsi de toate dacă dă prea mult.

Alan Paton în Cry, the beloved country! (1985)
Adăugat de Rosca Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul nu poate fi decât

urna în care ne aruncăm cenuşa zvârcolirilor noastre
un şir de idei mototolite
trecute prin sitele nebuniei
la marginea unor vieţi dezlânate
cât e adevăr şi cât e prefacere în noi
nimeni nu poate să măsoare
căci istoria celebrelor zbuciumări
rămâne scrisă în aşternutul cald
unde ne întindem lenea

timpul nu poate fi decât
sabia cu două tăişuri
unde ne privim rănile
şi gustăm umilinţele
cu toată forţa noastră
când pe lama groasă se oglindeşte luna
prin tufişurile minţii se ascunde neputinţa firii
ca o palmă dată orgoliului nemăsurat
unde nu se desluşesc decât zâmbetele aţoase

timpul nu poate fi decât un vierme
care se caţără pe picioarele noastre
şi ne soarbe picăturile de exaz
apoi adoarme sub stratul gros al obişnuinţei
în care ne târâm restul zilelor

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cataclisme

întreb apa - ce faci?
- din piatră concep un colac de salvare

întreb focul - ce faci?
- iau apă în gură că prea sunt ars

întreb aerul - ce faci?
îţi ghicesc moartea în apă şi foc

întreb moartea - ce faci?
- mă ascund sub aripa ta ocrotitoare.

poezie de Feliks Netz din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxul vremurilor noastre

În istorie este că avem clădiri mai înalte, dar răbdare mai scurtă –
Şosele mai largi, dar puncte de vedere mai strâmte –
Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici –
Mai multe facilităţi, dar mai puţin timp –
Avem mai multe titluri academice, dar mai puţină intuiţie –
Mai multă cunoaştere, dar mai puţină înţelepciune –
Mai mulţi experţi, dar mai multe probleme –
Mai multe medicamente, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim fără nici o socoteală,
Râdem prea puţin, conducem prea iute, ne enervăm prea repede;
Ne culcăm noaptea prea târziu, dimineaţa ne trezim obosiţi;
Nu citim cărţi, privim la televizor prea mult şi ne rugăm prea puţin.

Ne-am mărit averile, dar ne-am redus propriile valori.
Vorbim prea mult, iubim arareori, dar urâm prea adesea.
Am învăţat cum să ne facem drum în viaţă, dar nu o viaţă.
Am adăugat ani vieţii, dar nu am dat viaţă anilor.
Am ajuns până la lună şi ne-am întors de acolo,
Dar nu suntem capabili să traversăm strada pentru a ne întâmpina noul vecin.
Am cucerit lumile exterioare, dar nu propria lume interioară.
Am făcut lucruri mari, dar nu lucruri importante;

Am curăţat aerul, dar ne-am poluat sufletul.
Am supus atomul, dar nu prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
Facem planuri mai mari, dar înfăptuim puţin.
Ne-am deprins să ne grăbim, dar am uitat să aşteptăm.

Am fabricat mai multe computere care livrează mai multă informaţie,
Dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Aceastea sunt timpuri pentru fast food şi digestie greoaie;
Oameni mari, dar caractere mici;
Avem venituri mai mari, dar calităţi morale infime.
Am crescut enormi în cantitate, dar am rămas pitici în calitate.
Profituri considerabile, dar legături umane minuscule.
Acestea sunt timpuri de pace în lume, dar de luptă în familie –
Mai multă odihnă, dar mai puţină veselie –
Mai multe feluri de mâncare, dar mai puţină hrană.

Acestea sunt zile cu două surse de venit în casă, dar cu mai multe divorţuri;
Cu case mai luxoase, dar cu mai multe familii distruse.
Acestea sunt timpuri cu multe lucruri expuse la fereastră, dar cu cămara de provizii goală.

Un timp când tehnologia poate face manifestă această scrisoare ochilor tăi –

Şi un timp când tu poţi să alegi
Pentru a împărtăşi aceste lucruri cu cineva.... sau doar pentru a lovi tastatura: delete.

poezie de Bob Moorehead, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mâinile,
totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi, dacă vom muri vreodată, dragostea noastră
va muri nu din pricina nopţii,
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuni şi stele

Ne-am iubit în ochii lumii,
Sau ascunşi, feriţi de toate,
Ne-am iubit precum nebunii,
Într-o clipă, pe jumate

Ne-am iubit în ploi superbe,
Uzi în suflet, vii sau morţi,
Între zori şi nopţi acerbe,
Între graniţe de sorţi

Ne-am iubit răpuşi, albaştri,
Pe sub ceruri călătoare,
Pe pământ şi printre aştri,
Printre stele căzătoare

Am iubit murind, dar veşnic
Doar iubind am renăscut,
Prin sărutul, care straşnic
L-am simţit... şi cât l-am vrut!

Ne-am iubit precum furtuna,
Eu un tunet şi tu stropi,
Fulgere ne-au fost cununa
În biserici fără popi

Ne-am iubit cumva fantastic,
Fără timp, fără de noi,
Ne-am iubit, iubind artistic,
Ca-n picturi... sinceri şi goi

Ai fost note, portativul,
Melodie într-un trup,
Eu doar vers, tu doar motivul
Ca iubire să-ţi aduc

Ne-am iubit... tu o regină,
Eu... un rege-ndrăgostit,
Ne-am iubit cumplit, cu vină,
Doamne cât ne-am mai iubit!

Ne-am iubit război şi pace,
Ne-am iubit noapte şi zi,
Însă inima nu-mi tace
Şi mai vreau a te iubi

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă tu

Învaţă-mă tu!
Poate anii mi-s duşmani
Şi mi-am pierdut ochii de copil
Pe drumul prea lung,
Poate nu mai ştiu să privesc
Şi doar văd:
Cum taci, cum zici, cum uiţi,
Cum taci...

Învaţă-mă tu!
Poate gândul mi-e umbră
Şi mi-am uitat simplitatea frumosului
În paşii prea mulţi,
Poate nu mai ştiu să fiu
Şi doar trec:
Cum plec, cum vin, cum stau,
Cum plec...

Învaţă-mă tu!
Poate vocea mi-e rece
Şi mi-am ucis cuvintele calde
În aşteptarea prea lungă,
Poate nu mai ştiu să vorbesc,
Şi doar zic:
Cum iei, cum dai, cum fugi,
Cum iei...

Învaţă-mă tu!
Poate somnul mi-e greu
Şi mi-am sugrumat clipele simple
În visurile prea complicate,
Poate nu mai ştiu să merg
Şi doar simt:
Cum mor, cum calc, cum trec,
Cum mor...

Învaţă-mă tu!
Poate viaţa mi-e joc
Şi mi-am dres zilele cu zaruri
În melodia prea caldă,
Poate nu mai ştiu să iubesc
Şi doar vreau:
Cum simţi, cum vrei, cum spui,
Cum simţi...

poezie de Gabriela Chişcari (17 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă iese soarele

Dacă iese soarele,
O să-mi strâng covoarele,
Şi-o să le duc la derea,
Cât mai este viaţă-n ea!

O să am cam multă treabă,
Fiindc-o să le car în roabă,
Pe un drum, împleticit,
Drumul meu spre... infinit!

Colo-n vale-ntr-o vâlcea
Se afla dereaua mea!
Un fir limpede de apă
Care, printre pietre, sapă...

Un fir de apă, subţire,
Ce-mi intr-adânc în simţire,
Printre malurile verzi,
Pe care, de vrei, le vezi...

Pe potecile prea mici
Pentru paşii de pitici,
Dar lungi, bătute de ploi
Şi picioarele de oi...

Pe o piatră foarte mare,
Albă şi strălucitoare,
Pun covorul pe lungime,
Dar şi sufletul din mine...

Roşie ca o văpaie
Şi cu peria de paie,
Spăl covorul casei mele,
De păcate şi de rele...

Şi strângându-l mult în spate,
Îl storc de relele toate,
Să se ducă mult la vale
Printre picioarele goale...

O să am cam multă treabă,
Fiindcă-l pun din nou în roabă,
Şi mă-ntorc pe-acelaşi drum,
Plin de apă şi săpun...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima scrisoare

Credinţa e aparent singura care ne desparte
Şi poate... depărtarea,
Va muri o singură poveste
Când vei trece marea...

Voiam să-ţi spun că septembrie
Nu are sentimente,
Că înţelepciunea va veni prea târziu
Pentru a îndrepta paşii
Luxaţi între poteci

Şi voiam să-ţi mai spun că
Iubirile mele au fost
Sfortari atat de false incat
Trebuia
Sa iubesc
Macar o data
Cu inima!

poezie de Virginia Radu Gavrilă (1981)
Adăugat de Virginia Radu Gavrilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conspiraţia îngerilor

în jungla cuvintelor
mai întâi am învăţat să fiu OM
dar ca orice naiv
visam să mă ia cerul sub aripa sa albastră
să fiu pasăre sau nor
aşa încât am încercat să zbor
şi m-am lovit cu fruntea
de lespezile negre

am trăit o viaţă într-un infern de beton
de cald îmi va ţine o casă de lemn
în care vor îmbătrâni oasele

cât de moale este pământul
sub tălpile goale
iar acolo sus, departe
stelele sunt lacrimile sfinţilor
condamnaţi la tăcere

vieţile sunt mistere
tăinuite de conspiraţia îngerilor
curcubeul este brâul lui Dumnezeu
care strânge suflete
între lumină şi întuneric

nu mi-am imaginat niciodată umbrele
îngeri păzitori
îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire

nu mi-am imaginat niciodată Soarele
un călău cu lacrimi de crocodil
care-şi ascute dinţii pe retina îndrăgostiţilor
la malul unei mări oarecare
plină de culoarea ochilor mei

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!