Timpul nu poate fi decât

urna în care ne aruncăm cenuşa zvârcolirilor noastre
un şir de idei mototolite
trecute prin sitele nebuniei
la marginea unor vieţi dezlânate
cât e adevăr şi cât e prefacere în noi
nimeni nu poate să măsoare
căci istoria celebrelor zbuciumări
rămâne scrisă în aşternutul cald
unde ne întindem lenea

timpul nu poate fi decât
sabia cu două tăişuri
unde ne privim rănile
şi gustăm umilinţele
cu toată forţa noastră
când pe lama groasă se oglindeşte luna
prin tufişurile minţii se ascunde neputinţa firii
ca o palmă dată orgoliului nemăsurat
unde nu se desluşesc decât zâmbetele aţoase

timpul nu poate fi decât un vierme
care se caţără pe picioarele noastre
şi ne soarbe picăturile de exaz
apoi adoarme sub stratul gros al obişnuinţei
în care ne târâm restul zilelor

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât e adevăr şi cât e prefacere în noi nimeni nu poate să măsoare, căci istoria celebrelor zbuciumări rămâne scrisă în aşternutul cald unde ne întindem lenea.

Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul nu poate fi decât urna în care ne aruncăm cenuşa zvârcolirilor noastre.

Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile de august

prin care curge respiraţia noastră

penetrând spaţiile dense ale oraşului

e cald /ne simţim molesiţi / ca şi cum am fi înghiţit opium

acum avem viziuni frumoase despre cum va fi moartea noastră

cel mai mult ne place să ne imaginăm că va erupe
un vulcan ca în pompei

cenuşa ne va surprinde / pietrifica îmbrăţisaţi în mijlocul unei străzi

dragostea noastră se va evapora ca un compus chimic în aerul

închis în el însuşi

/
zile de august fierbinţi în care florile s-au uscat la balcoane

iar noi rămânem în spaţiul acesta deparazitat

cu răsuflările calde

aşteptăm următoarea erupţie/ care o să facă oraşul să se cutremure

până atunci/ poate vara se va sfârşi

poate vom muri de o boală normală sau de bătrâneţe

sau poate vom trăi o bucată de timp în amintirea unui copil care se joacă la marginea drumului fericit

un copil care ne-a văzut o singură dată/ dar nu a putut să uite zâmbetele noastre

/
zile de august în care fiecare îşi eviscerează frica

şi aşteaptă toamna / ca pe o noua doză de frumuseţe

o injecţie letală umplută cu parfum şi vise.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că ea poate

Pentru toată violenţa consumată pe ea,
pentru toate umilinţele pe care le-a suferit,
pentru corpul ei pe care l-ai exploatat,
pentru inteligenţa ei pe care ai călcat-o,
pentru ignoranţa în care ai părăsit-o,
pentru libertatea pe care i-ai refuzat-o,
pentru aripile pe care le-ai tăiat,
pentru toate astea:
înclină-te de fiecare dată
când te uiţi la sufletul tău,
pentru că ea poate vedea,
pentru că ea poate simţi.
N-are nevoie de compasiunea ta,
pentru că ea se va ridica mereu,
pentru a se apropia de cer,
unde sufletul ei trăieşte.

poezie de Eugenia Calancea (8 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecere în doi

Nu ştiu ce e timpul,
Poate o trecere în doi,
Când se înjumătăţeşte,
Rămâne doar spaţiul dintre noi.

Nu ştiu sau poate nu am aflat,
Că nu rămânem decât noi,
Să luptăm împotriva lui,
În contratimp sau contraatac.

Trec şi eu o dată cu tine,
Însă, ne separă linii fine.
Viitorul-i limita de sus,
Linia de finish, când ajungem
unde ne-am propus.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde este satul românesc? Unde e timpul devenirii noastre prin care strămoşii au construit cu migală veşnicia neamului?..
Cum să ne mântuim când suntem strâini de acest popor cu tradiţii care a fost binecuvântat de Dumnezeu?

Camelia Opriţa în Jurnal, Unde e timpul devenirii noastre prin care strămoşii au construit cu migală veşnicia neamului ?
Adăugat de Ioan Maria Elena D
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru uşi ( extras din ‘Numele vântului' )

Poate că cea mai mare însuşire a minţii noastre
este abilitatea de a face faţă durerii.
Gândirea clasică ne arată care sunt cele patru uşi ale minţii
prin care fiecare trecem în funcţie de propriile necesităţi.

Prima este uşa somnului.
Somnul ne oferă un refugiu
unde putem să ne ascundem de lume şi de toate durerile ei.
Somnul marchează trecerea timpului,
distanţându-ne de lucrurile care ne-au rănit.
Când o persoană este rănită, de multe ori îşi pierde conştienţa.
Similar, cineva care primeşte veşti traumatizante
devine adesea letargic sau leşină.
Acesta este felul în care mintea se protejează de suferinţă,
trecând pragul primei uşi.

A doua este uşa uitării.
Unele răni sunt prea adânci pentru a putea fi vindecate
sau prea adânci pentru a fi vindecate repede.
Mai mult, unele amintiri sunt pur şi simplu chinuitoare
şi pentru ele nu există leacuri.
Dictonul "timpul vindecă toate rănile" nu exprimă adevărul.
Timpul vindecă cele mai multe răni,
celelalte se ascund după această uşă.

A treia este uşa nebuniei.
Sunt momente când mintea primeşte-o lovitură atât de cumplită
încât se afundă în nebunie.
Deşi aşa ceva nu pare un beneficiu, de fapt este.
Sunt momente când realitatea nu-i decât o perpetuă suferinţă,
iar pentru a se elibera, mintea trebuie să evite realitatea.

Ultima este uşa morţii.
Opţiunea finală.
Nimic nu ne mai poate vătăma după ce am murit.
Cel puţin aşa ni s-a tot spus.

poezie de Patrick Rothfuss, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată lumea noastră nu-i decât o pătură subţire de mucegai care s-a întins pe o planetă minusculă. Când mă gândesc că ideile, faptele noastre - ceea ce credeam că se poate înfăptui măreţ... nu-s decât fire de nisip!

citat celebru din romanul Anna Karenina, volumul I de Lev Tolstoi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nul plin

Un nul poate fi mai plin decât plinul in binaritate unde două zerouri umplu spaţii şi doi de unu oameni pot fi nuli
In grafice de realitate in care minus sub pământ te apără de gloanţe unde plusul peste linie inălţat e ţintă pentru moarte,
Gol din gol plus Big Bang e mai real decât viaţa in altă galaxie judecând totul in nulitate sau realitate ce poate fi nulă in nulitatea reală!

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul - singurul care se poate răzbuna şi după ce îl ucidem. Nu ne rămâne decât să-l domolim cu propriile noastre amintiri, trezindu-i un vag sentiment de melancolie.

Ionuţ Caragea în Sindromul nemuririi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

2021, prin definiţie, este anul în care obişnuim să ne manifestăm fricile ce provin din sfera neputinţei noastre, temerile legate de oamenii care ne înconjoară, palpitaţiile produse de impactul dintre adevăr şi minciună.... Haosul de zi cu zi imortalizează agitaţia sufletelor noastre în fel şi fel de ipostaze frustrante pentru noi şi pentru cei de lângă noi... Frustrarea este arma mortală care ucide încrederea în oameni.... încrederea când piere ne zideşte în propria "blană"unde considerăm că este suficient de cald... locul cu care ne obişnuim şi îl vedem din ce în ce mai luxos, unde pentru alţii nu se numeşte altfel decât un cavou, răcoros.... Neîncrederea naşte monştri precum egoismul, acolo unde intuiţiile şi emoţiile dispar ca printr-un sunet de ecou, îndepărtându-se de noi... Fricile din ce în ce mai întunecate umbresc chiar şi sensibiltatea noastră, lăsând locul unei pete din ce am putea fi, fără teama de a părea vulnerabili.. ATUNCI? Gândiţi-vă la ceea ce puteţi deveni oferind cheia încăperii voastre, sufletului vostru, acolo unde oamenii pot decora trăirile şi sentimentele voastre..

Vlad Milon (30 aprilie 2021)
Adăugat de Vlad Milon
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul nostru

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

aproape că s-a făcut iarăşi toamnă
şi uite cum firul ăsta răsucit de mii şi mii de ori
alcătuit din bucuriile şi suferinţele noastre
din tăcerile şi din cuvintele noastre
din exuberanţa şi din neputinţa noastră
din grija ta pentru mine şi din nepăsarea ta
din teama mea şi din indiferenţa mea
e tot ce ne mai leagă.
nu mai e timp acum
atât cât a fost l-am risipit amândoi
am hrănit cu el vieţile altor oameni
care am fi putut fi noi înşine
dacă eu m-aş fi aplecat să-ţi leg şireturile
atunci când aveai genunchiul zdrelit,
dacă te-aş fi luat în braţe atunci când mi-ai spus
vino,
dacă ţi-aş fi răspuns
bine,
atunci când mi-ai şoptit
rămâi.
acum despărţirea e tot ce ne-a mai rămas
singurul lucru care ne ţine împreună
hrănindu-se din apropierea noastră
numai pentru a o distruge
ca o vietate digerându-şi propriul trup
ca să rămână în viaţă.

nu mai e timp acum
decât să ne îmbrăcăm disperarea şi teama
şi tristeţea şi neputinţa
şi să le purtăm zâmbindu-ne
în vreme ce apele vieţilor noastre
se despart
după ce au curs atâta timp prin aceeaşi albie
îngânându-se încă,
jucându-se o ultimă oară
unele cu altele
ca nişte versuri sălbăticite
care nu mai rimează
dar care sînt încă legate
într-un poem.

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

timpul nu poate vedea,
timpul nu poate auzi,
timpul nu poate iubi,
timpul nu poate simţi,
timpul are însă memorie...

timpul se mişcă greu,

dar şi iute,
în el se lăfăie amintirea,
timpul ne e duşman
şi ne e prieten,
câteodată sunt
două zile gemene întruna,
altădată
secundele se par ani,
anii trec ca clipele,
între zori şi amurg
curge istoria,
mesopotamia,
egiptul,
grecia,
roma,
eu, tu, noi, iubito,
ubic râu,
eternul timp
ne macină vieţile
şi se-ntoarce lent în sine
amintindu-ne
că totul este pentru vierme.

rămâne legenda

şi democrit
care şi-a smuls ochii
ca să poată gândi,
el e penumbra lentă
care seamăna cu eternitatea.

rămâne răstimpul dintre vise şi vise,

când luna ne-ademeneşte
cu o rază de speranţă,
în care irişii
se reazema pe-o coapsă de lut
în speranţa nemuririi...

ne-nghite ochiul fântânii

ce ne-mbrânceşte în eterna noapte,
până-n adânc,
aruncându-şi inelul
şi jucând în apa oglinzii
pâna ajungem în cuibul pietrei obscure.

timpul- grija tiranilor,

talisman pentru unii,
linişte, foc, gheaţă- pentru alţii,
iubire, versuri, dorinţe,
ocolul surd al sentimentelor,
ne măsoară spaţiul
cu acidele mizerii,
ieşind din noi
în infinite şi macabre tenebre.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (28 mai 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, Timpul nu vindecă rănile, nu. Speranţa. Ea vindecă. Speranţa este mai puternică decât Timpul. Speranţa poate opri Timpul în loc chiar. Timpul nu are aceeaşi putere asupra Speranţei. Timpul nu o poate opri. Nu i se poate opune. Întotdeauna, există o speranţă pentru ceva. Altceva. Altcineva.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

hai să învăţăm mai întâi lecţia iubirii

trebuie să nu încurcăm duhurile,
fiind egoişti, nu ne lepădăm de sinele nostru
de egoul nostru trufaş
pentru ca iubirea să poate intra în noi,
egoul trebuie să plece,
dacă intră egoul, iubirea pleacă,
dacă pleacă egoul, intră iubirea,
egoul şi iubirea se exclud reciproc,
tot aşa cum finitul
nu poate să se compare cu infinitul,
tot aşa cum întunericul nu poate fi acolo
unde este lumina iubirii
să ne deschidem spre har,
ca să ne închidem spre fărădelegi
ca să sporim,
hai să învăţăm mai întâi lecţia iubirii
trebuie să reînvăţăm apoi lecţia iertării
ca să nu apună soarele peste mânia noastră
şi răutatea să nu se învechiască
cine ne poate aduce bunăvoire între oameni
dacă nu credinţa şi nădejdea şi iubirea?
să ne iubim cu sufletul unul pe celălalt,
să ne dăruim apoi aripi de vulturi
şi să ne aruncăm în vâltoarea vieţii
să ne primenim gândurile bune
cu gânduri de fericire
încât să plouă cu stropi de fericire asupra noastră
peste lumea noastră de suflete
îmbrăţişate de-a pururi...
dacă vom adormi cu dragostea în suflet,
somnul nostru va fi odihnitor
ca somnul unui copil,
dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire,
gândurile noastre vor fi profunde şi în strălucire.
gândurile care se clădesc prin iubire
vor fi mai luminoase decât razele soarelui
şi mai pătrunzătoare decât săgeţile lui Arjuna.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăire

nu ştiu unde sunt
vreau să mă întorc la mine
nu am bilet
nu am bani
nu am ceas
nu ştiu care e ora
nimeni nu poate
să spună ceva concret
poate e devreme
poate e târziu
poate e prea târziu
nu se ştie
să aştept sau să mă grăbesc
nimic nu se ştie
nici un ceas
nu arată
o oră concretă
sau este stricat
ceasurile deştepte
nu arată
care este timpul
pentru că timpul
ca gen al spaţiului
nu se poate arăta
se poate
numai trăi

poezie de Juliusz Erazm Bolek, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul pare un cuţit ce despică zările fiinţei

un strigăt sângeriu acoperă totul
nu există gări în care să staţionăm
pentru procesele de conştiinţă
târâm după noi crudul adevăr
al feţelor schimonosite
acesta este războiul
pe care nu l-a câştigat nimeni
o filosofie născută
în celula vieţii
un gri continuu
trasat cu grijă
timpul pare o planetă apocaliptică
de orbita căreia
ne ancorăm
banala trecere
un strigăt
cât o dâră de sânge închegat
pe câmpul fantasmelor
acolo unde tăria verbelor
nu are sens

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când îmi fac loc în inimă

pentru încă un adevăr
îl pipăi
îl gust
îl mestec cu grijă
până înţeleg
că în fibrele lui puternice
se ascund vieţi
multe vieţi trecute prin sabie
atunci îngenunchez plângând
că lucrurile pe care încep să le înţeleg
se contopesc cu mine
la marginea unei clipe

când percepţia e clară
sub prăbuşirea atâtor ziduri
îmi găsesc libertatea
aud trosnind
lemnul dulcelui adevăr
în flacăra inimii mele
Isuse
şi mă prăbuşesc în acelaşi timp
cu vieţile ce l-au strigat în falsitate
ca pe o cârpă nefolositoare
privită cu dizgraţie
însă azi
când acest adevăr triumfă
îmbrăţişând timpul
se face timp
şi îmi cuprinde fiinţa
Isuse

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către viitorime

Voi, care vă veţi naşte de-aci-într-un veac sau doi,
Voind s-aveţi ştiinţă de cine-am fost şi noi,
Luând spre desluşire istoria, — îndată
Simţirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
Striga-va:,, Ca străbunii să fim de glorioşi,
Pe când am fost cu toţii mişei sau ticăloşi."

Mai mult decât minciuna nimica nu răpune...
E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune
Da, ţara noastră toată, din cap pân' la sfârşit
În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,
Din care sântu soare cu flacăra-i suavă
Nu poate să mai scoată nimic decât otravă.

Şi mişuie asupra-i un şir de viermi greţoşi
Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioşi,
Blestem care desigur îşi are începutul,
Îşi are şi prezentul, îşi are şi trecutul,
Pe când sfârşitul, — zilnic chemat şi nesosit,
Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.

Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne
Ca moaşte respectate a zilelor bătrâne?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
Şi moartă ne-a fost ţara soldaţi când am avut?
Ce? Poate să existe mai mare bărbăţie
Decât să-ţi dai sfârşitul pe câmp de bătălie?

Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi şi dezbrăcaţi,
Martirii ce avurăm rămân necontestaţi...
Zburară, se luptară, muriră; foarte bine
E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,
E drept că fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, şi cine, nu ştiu nici ei, nici eu.

Urmaşi, oricât de mare veţi crede-a noastră fală,
Feriţi-vă de-a trece sub poarta triumfală
Prin care-această ţară de-un veac a defilat,
Căci dacă avem astăzi şi rege şi regat,
Putem de azi pe mâine s-avem şi-mpărăţie,
Dar fără libertate şi fără Românie.

poezie celebră de Alexandru Macedonski din Excelsior (1895)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!