În memoria lui David Archer

Cuvintele sunt întotdeauna
la fel de ciudate şi de moarte ca
acele fragmente şi rămăşiţe
aruncate de valuri pe ţărm:
Stau în ceaţa mării
privind în jos la cuvintele albe
şi la bucăţelele de lemn purtând amprenta sării,
întrebâdu-mă mirat le ce folosesc.
Cred că ele n-au niciodată
intenţia să fie
ceea ce noi, când încercăm a vorbi,
ne gândim c-ar fi:
nu ne pot purta
deasupra spumei vorbelor,
aripi ataşate la picioarele ologilor
pentru a-i ridica din noroaie.

Le chem deasupra mării
pentru toate reflecţiile mele
(ele par să-mi vorbească aşa cum o scoică
pare-a-i vorbi mării);
ele-aici nu sunt cu nimic mai adevărate
decât vântul tricotând din nisip
formele unor lucruri
pe care noi credem că le cunoaştem şi le vedem.

Când pe cerul serii,
deasupra capului meu,
apare-o singură stea, iar luna-şi scoate
obrazul dintr-un nor,
când pescăruşul alb face volte
sau nagâţul planează vorbindu-mi,
ascuns vederii,
eu în acest loc comit o ofensă:

Ce văd eu atunci,
norul fiind martorul meu, nu sunt
nişte forme-ale minţii sau ale vântului,
cum ar fi curcubeiele lenevind
pe pielea unui delfin care moare,
ci, mai degrabă, de pe acel nor
îmi văd oasele cum se plimbă pe plajă –
o teologie a tuturor lucrurilor de sub soare.

Pietrele albe şi-învechitele bucăţi
de lemn îngălbenit de apa mării,
luminile farului de la Overstrand ivite
prin pânza ceţii fluturând ca o batistă,
sclipirile din oglinzile prismatice şi eu
care cred că, pentru-o clipă, văd
atomi orbitori dansând
în toate lucrurile care există.

Copiii dansează pe plajă.
Valurile mor pe nisip.
Spuma mării zboară-încoace şi-încolo,
copiii dansează şi mor.
Ce fel de valuri sunt acestea
care dansează cu copiii pe nisip?
Îi aud strigând, în schimb
nu aud ceea ce-i face să plângă.

Nici nu ştiu,
nici nu înţeleg de ce sunt atât de mişcat,
mai mult decât ar putea spune-aceste cuvinte,
de ciudatele bucăţele de lemn îngălbenit
aruncate pe plaja de la Overstrand
sau de copacul negru şi răsucit,
murind la marginea drumului,
în penumbrele-amurgului de octombrie,

sau de copilul miezului de noapte
atât de scufundat în somn şi totuşi
pierdut pe coridoarele
conacelor de pulberi,
de unele din sau de toate
ceremonialele evidenţei
atestând ca noi iubim pentru că,
pur şi simplu, n-avem încotro.

Calc pe ţărmul de la Overstrand
iar crabul de la picioarele mele
scrie pe nisip o binecuvântare.
Valul, fosforescent smarald,
erupe pentru a se-înalţa-n slavă
ca un înger din apele oceanului,
iar stelele de mare moarte ard
pe promontoriul de la Overstrand.

De ce le-aud plângând
pe partea cealaltă-a vieţii...
aceste forme şi impulsuri nenăscute
de dincolo de cerescul pântece?
De ce trebuie ele să spere şi să caute,
mai mult decât orice, să existe?
În seara asta la Overstrand
ştiu pentru-o clipă de ce.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Escape room

vii de pe teritorii necunoscute / continente care s-au scufundat deja
în apa oceanului blocurile se clatină / la parter locuiesc eu

în fiecare zi încerc să ies la suprafaţă cu mâini care nu pot înota
cu picioare care nu se pot mişca

încerc sa ajung în lumea reală/ dar toate visele mă trag înapoi / ştii cum curge sângele în apa? ca o cerneală se împrăştie încet şi construieşte baraje în lupta cu el însuşi/

m-am tăiat în dreptul inimii în semn de preluare a controlului
privesc prin hublouri d e pr a va rea

şi mi-e dor de castelele de nisip pe care le făceam când eram mică

pe teritorii cunoscute
marea de nisip se întinde până dincolo de orizont

de acolo văd un bătrân venind încet

// oasele mă dor tot corpul mă doare rana din inimă sângerează //

cred că m-am întâlnit cu dumnezeu
dar un val înalt îl acoperă şi dispare

fac un castel de nisp cu ferestre largi şi dormitoare în care să ascund toate viciile mele

rămân în umbră pentru o perioada de timp / nu ştiu ce se întamplă
dar soarele izbucneşte dintr-odată / deasupra mării pare foarte mare

privesc prin aerul liber / t ris te ţea

salcâmii îşi scutură florile uriaşe şi mă îngroapă în mirosul lor / decid să fiu propriul meu soare
să te caut / să te atrag aici pe teritoriile mele necunoscute

sa mă tai din nou în dreptul inimii ca de acolo să ţăşnească bu cu ria /

sunt doar o hologramă / asa cum a spus patrick suskind
când te apropii de tine ca de o gaură neagră / cei din afară te vor vedea pentru totdeauna cum le faci cu mâna în semn de la revedere dar niciodata nu te vor vedea coborând în ea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vocea mea va muri pe pământ

Dacă vocea mea va muri pe pământ,
Duceţi-o la malul mării
Şi lăsaţi-o acolo, pe nisip.
Duceţi-o la malul mării
Şi numiţi-o căpitan
Pe o fregată cu vele albe.
O, voce a mea decorată
Cu însemnele marinei:
O ancoră – deasupra inimii,
Şi deasupra ancorei – o stea,
Şi deasupra stelei – vântul,
Şi-n vânt – o velă!

poezie clasică de Rafael Alberti din din Rădăcini şi aripi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subiectul paginii mele este cunoaşterea de Sine, cine şi ce eşti tu, nu mândria rolurilor tale. Copiii tăi nu sunt deloc copii tăi, ei sunt ca şi tine copiii lui Dumnezeu. Tot ceea ce crezi că e al tău te leagă de suferinţa lumii, Când nu doar pe copii tăi, familia ta, ci în primul rând pe tine te oferi drept oblaţie la picioarele lui Dumnezeu, atunci eu ştiu că eşti pregătită ca să vii ACASĂ! Pentru banalul rol de mamă nu veni Aci. Pe tărâmul libertăţii toate rolurile noastre sunt făcute oblaţie lui Dumnezeu. Iisus spune 2 lucruri extraordinar de profunde; - în primul rând el îi spune sfintei Mării; "Tu nu eşti mama mea!" - apoi el spune "Până nu vă veţi reîntoarce şi veţi fi aidoma unui prunc nu puteţi intra în împărăţia cerurilor!" când copilul tău avea 2 zile ce poseda el? ştia el că tu eşti mama lui? învăţase el nenorocitul de gând care acum te toacă nonstop?
Contemplă aceste lucruri.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

MAREA! Marea! Largul apelor sărate!
Albastru peste albastru, tinereţe, libertate!
Fără-nsemne, fără hotare; ea, contur cu contur,
Îmbrăţişează pământul de jur împrejur;
Alintă norii şi tachinează cerul, fratele ei geamăn;
Sau doarme ca un copilaş în leagăn.

Pe mare! Pe mare! Marea e regatul meu!
Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu mereu;
Albastru jos şi-albastru sus,
Şi tăcerea, de toate mai presus;
Vine furtuna şi trezeşte-adâncurile mării?
Nu-i nimic, eu voi dormi sub sprânceana zării.

Îmi place, o, cât de mult îmi place să călăresc
Valurile mareei nărăvaşe când se răzvrătesc
Înălţându-se spre cer, sperând s-atingă luna –
Sau fluieră de nebune, acompaniind furtuna,
Făcând ceea ce se întâmplă sub ape manifest –
Împinse de bidivii vânturilor de sud-vest.

Nu mi-a plăcut niciodată ţărmul tern şi mut;
În schimb, marea am iubit-o foarte mult
M-am întors la ea întotdeauna, în bătaia velelor,
Ca păsărelele care se întorc la cuibul lor;
A fost şi este mama mea –
Căci m-am născut pe mare, sub o norocoasă stea!

Zorii erau roşii şi albe valurile,-n spume,
În zarva orei care m-a adus pe lume;
Balena şuiera, pescăruşii se roteau în zbor,
Delfinii-şi dezveleau aurul dorsalelor;
Şi toţi martorii marini de la locul întâmplării
Au înălţat urări de bun venit pentru copilul mării!

Şi-am trăit apoi liniştit sau lovit de biciuştile sării
Cincizeci de ani, o viaţă de om al mării,
Cu chef de hârjoană şi cu bani de cheltuit în buzunare,
Şi niciodată n-am tânjit, nici suspinat după o schimbare;
Iar când va veni moartea să-mi ureze noapte bună,
Să poftească-n largul mării, pe vreme de furtună!

poezie de Bryan Waller Procter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt nimic, lume...

Dumnezeu îşi încordează arcul
Mă loveşte cu săgeata lui în imaginaţie
Plimbăndu-mă în carete prin vămile cerului.
Sub mine îngerii ridică acoperişuri clădirilor zgârie-
nori
Zăresc vămile în care am minţit şi am fost minţită
Coridoarele pe care mi-am ucis sinele,
Biserica în care Dumnezeu mi-a îmblânzit inima
Dracii legănaţi sub aripa mea de leoaică
Izgoniţi de îngerul meu grijuliu care-i scoate
Aşa cum scoţi ghimpii din labele sălbăticiunii.
Plutesc pe deasupra faptelor mele
Pe deasupra gândurilor, ideilor şi fărădelegilor mele,
Pe deasupra cuvintelor mele în spirală
Care alunecă printre boturile fiarelor
Şi sunt alungate de la inima lor.
Vine trupul lor şi le paşte,
Vine inima lor şi le uită
Şi cuvintele Tale, Doamne,
Ajung numai foarte rar la inima lor.
Eu nu am nimic, lume,
Eu nu sunt nimic,
Nici măcar praful în care am început să iau formă,
Nimic nu-mi aparţine,
Când şi când călăresc câte un cal de praf,
Strângând în braţe un iubit de praf,
Sunt prinţesa regatului de praf
Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu
La care să se-nchine toate mumiile de nisip
Cărora Dumnezeu le aprinde unima
Să lumineze veacurile ce va să vină.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu mare

marea revarsă pe ţărm peştii tineri
zâmbetul tău se agaţă ca o clamă de orizont
unde sunt banchizele coloniile de îndrăgostiţi pescaruşii într-un picior
atunci când vaporul se îneacă?

mâinile tale risipesc sare
din ochiul verde al mării curge timpul regal
sunt duna de nisip
din care creşte agitaţia mării
stea cu coamă de aramă sunt
scară pe firmamentul cerului şopârlă verde călătoare

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idea de ordine la Key West

Cântecul ei trecea dincolo de geniul mării.
Apa niciodată nu a luat forma minţii sau a vocii,
Aşa cum o face corpul, corpul în materialitatea lui, fluturând
Din mânecile goale; şi totuşi mimica mişcării ei
Producea un strigăt constant, era cauza unui strigăt constant,
Care nu era al nostru, deşi noi îl recunoşteam,
Neomenesc, un strigăt al oceanului cel veritabil.

Marea nu era o mască. În nici un sens.
Cântecul şi apa nu se contopeau într-un singur sunet,
Chiar dacă ceea ce ea cânta, era doar ceea ce auzise,
De vreme ce ceea ce cânta era murmurat cuvânt cu cuvânt.
Se prea poate ca în toate frazele să se fi învolburat
Zgomotul apei măcinând pietrişul şi suspinul vântului –
Dar noi pe ea o auzeam, şi nu marea.

Pentru ca ea era făurarul cântecului pe care îl cânta.
Mereu cu capul acoperit, gesticulând tragic, marea
Era doar locul pe unde îşi purta ea paşii pentru a cânta.
Ce spirit este acesta? ne întrebam, fiindcă eram conştienţi
Că ceea ce noi căutam era spiritul – şi mai ştiam
Că ne vom pune această întrebare ori de câte ori o vom auzi cântând.

Dacă-ar fi fost numai vocea întunecată a mării
Care se ridica sau numai mulţimea valurilor care o colorau;
Dacă-ar fi fost numai vocea de la periferia cerului
Şi a norilor, a coralilor din adânc înconjuraţi de pereţii apei;
Oratorie a aerului în urcare, un sunet al verii
Repetat într-o vară nesfârşită,

Dar sunet şi atât. Însă era mai mult de atât,
Mai mult chiar decât vocea ei – şi a noastră – printre
Rafalele de apă şi de vânt lipsite de orice însemnătate,
Dincolo de distanţele ostentative, de bronzul umbrelor căţărate
Pe cele patru orizonturi, de atmosferele muntoase
Ale cerului şi ale mării.
Contenind, vocea ei era cea care făcea
Cerul să pară dureros de intens şi de acut.
Ea era singurul făurar al lumii
În care cânta. Şi când ea cânta, marea,
Oricare i-ar fi fost sinele, devenea însăşi esenţa
Cântecului ei, pentru că ea era creatorul. Apoi noi,
În vreme ce o urmăream cum înainta acolo, singură,
Înţelegeam că nu a existat niciodată o lume pentru ea,
Exceptând lumea pe care o cânta şi pe care, cântând, o făurise.

Ramon Fernandez, spune-mi, dacă ştii,
De ce atunci când cântecul a luat sfârşit şi noi ne-am întors
Spre oraş, spune-mi de ce luminile translucide,
Luminile navelor de pescuit la ancoră,
Cu lăsarea nopţii, tăind oblic aerul,
S-au înstăpânit asupra nopţii, tranşând felii din mare,
Stabilind zone emblemă şi axe de foc,
Rescriind, descântând, adâncind noapea?

Oh! binecuvântata frenezie pentru ordine, palidul meu Ramon,
Frenezia creatorului de inventa cuvintele mării,
Cuvintele porţilor înmiresmate, delicat diferenţiate,
Cuvinte despre noi şi despre originile noastre,
În demarcaţii încă mai fluide, în sunete mai cuprinzătoare.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se face că pasiuni foarte diferite concordă prin aceea că sunt forme ale iubirii? Nu este necesar nici să deosebim tot atâtea feluri de iubiri câte obiecte diferite există pe care le putem iubi. Căci de exemplu, cu toate că, pasiunile pe care un ambiţios le are pentru glorie, un avar pentru bani, un beţiv pentru vin, un brutal pentru o femeie pe care vrea s-o violeze, un om de onoare pentru prietenul său sau pentru iubita sa şi un tată bun pentru copiii săi, se deosebesc mult între ele, totuşi, prin aceea că sunt forme de manifestare ale iubirii, ele sunt asemănătoare. Primii patru însă n-au iubire decât pentru posesiunea obiectelor la care se referă pasiunea lor, neavând deloc iubire pentru obiectele însele, faţă de care simt doar o dorinţă amestecată cu alte pasiuni aparte. În schimb iubirea pe care o nutreşte un tată bun pentru copiii săi este atât de curată, încât el nu doreşte să aibă nimic de la ei şi nu vrea deloc să-i stăpânească altfel decât îi stăpâneşte şi nici să şi-i alipească mai strâns decât acum;privindu-i ca pe alte întrupări ale lui sine -însuşi, el urmăreşte binele lor ca pe al său propriu, ba chiar cu mai multă grijă. Afecţiunea pe care oamenii de onoare o au pentru prietenii lor este de aceeaşi natură, cu toate că rareori ea este atât de perfectă;iar afecţiunea pe care o au pentru iubita lor ţine în bună măsură de o asemenea iubire, dar ţine oarecum şi de cealaltă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi oamenii sunt deja în Sine pentru că ei sunt Sinele care se manifestă prin toate corpurile acestei lumi. Şi atunci de ce dau crezare minţii lor care pretinde că ei călătoresc nu ştiu pin ce planuri sau lumi? Iubim atât de mult poveştile şi atât de puţin adevărul că suntem exact ca şi copiii mici care cred în făt mişto şi merele de blană!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Sunt singur pe plaja pustie,
Ascult croncănit de cormorani,
Privesc valul argintiu al mării,
Iar zarea îmi pare aproape,
Unde cerul coboară pe pământ.
Te vreau lângă mine, iubito!
Să ne plimbăm pe ţărm...
Din loc în loc să ne oprim,
Să ne prindem în braţe
Şi să ne sărutăm.
Pescăruşul zboară peste valuri,
Apoi loveşte-n mal,
Briza mării mă cuprinde,
Iar gândurile mele se răspândesc.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pe nisip

Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu
păşea alături de mine,
paşii ni se imprimau pe nisip,
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din paşii noştri
reprezentau o zi din viaţa mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă.
Şi am revăzut toţi paşii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că, în unele locuri,
în loc de două urme,
nu mai era decât una singură...
Am revăzut filmul vieţii mele.
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea
decât o singură urmă
corespundeau zilelor celor mai întunecate
ale existenţei mele:
zile de nelinişte şi de rea-voinţă,
zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
zile de încercări şi de îndoială,
zile de nesuportat...
Zile în care eu fusesem de nesuportat.
Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul,
am îndrăznit să-I reproşez:
- Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi
în toate zilele!
De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur
în cele mai grele momente din viaţă,
în zilele când aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:
- Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de paşi pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...

poezie de Ademar Baross
Adăugat de Adriana Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul tău...

Cuvântul tău, iubite, are puteri astrale
Mă urcă spre înalturi deasupra unui nor
Şi îngerii din ceruri, în aripi cu pocale,
Îmi toarnă mir pe tâmple, mă iau cu ei în zbor

Culeg din cer azurul şi îl cufund în mare,
Nemărginiri albastre pot pune în priviri
Ca stânca de granit atât pot fi de tare
Şi pot zidi în suflet, iubirii, mănăstiri

Mă întrec cu pescăruşii când zboară peste valuri
Când spui că ţi-este dor şi te gândeşti la mine,
Croiesc din spuma mării o mantie... şi-n voaluri
Eu te aştept să vii pe ţărmuri euxine...

Se despleteşte valul, mi-am despletit şi părul,
Pe ţărmul de smarald vom sta o noapte întreagă
Şi-n cântecele mării vom desluşi misterul
Cuvântului ce-nalţă,... iubirii ce ne leagă....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În valurile mării

În valurile mării
Soarele înoată,
Cu fiecare rază
Înaintând în soartă.

Tu te învoieşti
Cu sufletul la gură
Clepsidrei de nisip,
Ce umbrele ne fură,

Să zâmbeşti la lună
Când te alint sub stele.
Ne topim de-a valma
În scoici fără de vele.

Marea ne mângâie,
Ecoul ne-nconjoară,
Umbra prinde aripi
Şi printre valuri zboară.

Cerul se supune,
Îngerii s-arată
Când valurile urlă
În sânii tăi de fată!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt acel marinar

dacă
şi numai dacă
ar fi să îmi închipui
niciodată nu am să pot să te prind
nu am navigat pe corăbii nu sunt acel pirat
fără un ochi
şi nu târâi după mine vreun picior de lemn

în sfârşit, asta e o altă chestie
problema e că
nu este de ajuns să pui totul în ordine
aşa cum nu este de ajuns să alergi câteva ore bune
în speranţa că te vei regăsi

mă trezesc dimineaţa
şi îmi dau seama că este destul de târziu
soarele răsare la fix patru treizeci
da. acum este timpul, nu mâine

din vamă până în neptun
sunt peste douăzeci de km de plajă
cu toate astea doar un pumn de nisip m-ar putea face fericit
zorba ar şti ce să spună
pentru mine
însă
şi doar pentru mine
o clipă de linişte mi-ar fi de ajuns

nu vreau kilometri de asfalt
nu vreau poveşti de adormit copii
un pescar îmi poate spune oricâte, şi cu câte furtuni
şi cu câţi peşti neverosimil de mari

şi dacă mă prinde noaptea dormind pe nisip şi dacă este să mă redefinesc
tot nu ar fi
pentru că una este să mângâi cu palmele răsăritul
şi alta să asculţi o poveste despre pescari
despre luptele nebune cu valurile
şi nici atunci nu ai cum
dar acum e trei dimineaţa
marea îmi pupă picioarele, şi eu strâng în pumni apă sărată
şi parcă tocmai de acolo ţâşneşte viaţa
un ghem roşiatic de suliţi ce se înfig într-un cer
pe care noi încă nu-l ştim

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!