Idea de ordine la Key West

Cântecul ei trecea dincolo de geniul mării.
Apa niciodată nu a luat forma minţii sau a vocii,
Aşa cum o face corpul, corpul în materialitatea lui, fluturând
Din mânecile goale; şi totuşi mimica mişcării ei
Producea un strigăt constant, era cauza unui strigăt constant,
Care nu era al nostru, deşi noi îl recunoşteam,
Neomenesc, un strigăt al oceanului cel veritabil.

Marea nu era o mască. În nici un sens.
Cântecul şi apa nu se contopeau într-un singur sunet,
Chiar dacă ceea ce ea cânta, era doar ceea ce auzise,
De vreme ce ceea ce cânta era murmurat cuvânt cu cuvânt.
Se prea poate ca în toate frazele să se fi învolburat
Zgomotul apei măcinând pietrişul şi suspinul vântului –
Dar noi pe ea o auzeam, şi nu marea.

Pentru ca ea era făurarul cântecului pe care îl cânta.
Mereu cu capul acoperit, gesticulând tragic, marea
Era doar locul pe unde îşi purta ea paşii pentru a cânta.
Ce spirit este acesta? ne întrebam, fiindcă eram conştienţi
Că ceea ce noi căutam era spiritul – şi mai ştiam
Că ne vom pune această întrebare ori de câte ori o vom auzi cântând.

Dacă-ar fi fost numai vocea întunecată a mării
Care se ridica sau numai mulţimea valurilor care o colorau;
Dacă-ar fi fost numai vocea de la periferia cerului
Şi a norilor, a coralilor din adânc înconjuraţi de pereţii apei;
Oratorie a aerului în urcare, un sunet al verii
Repetat într-o vară nesfârşită,

Dar sunet şi atât. Însă era mai mult de atât,
Mai mult chiar decât vocea ei – şi a noastră – printre
Rafalele de apă şi de vânt lipsite de orice însemnătate,
Dincolo de distanţele ostentative, de bronzul umbrelor căţărate
Pe cele patru orizonturi, de atmosferele muntoase
Ale cerului şi ale mării.
Contenind, vocea ei era cea care făcea
Cerul să pară dureros de intens şi de acut.
Ea era singurul făurar al lumii
În care cânta. Şi când ea cânta, marea,
Oricare i-ar fi fost sinele, devenea însăşi esenţa
Cântecului ei, pentru că ea era creatorul. Apoi noi,
În vreme ce o urmăream cum înainta acolo, singură,
Înţelegeam că nu a existat niciodată o lume pentru ea,
Exceptând lumea pe care o cânta şi pe care, cântând, o făurise.

Ramon Fernandez, spune-mi, dacă ştii,
De ce atunci când cântecul a luat sfârşit şi noi ne-am întors
Spre oraş, spune-mi de ce luminile translucide,
Luminile navelor de pescuit la ancoră,
Cu lăsarea nopţii, tăind oblic aerul,
S-au înstăpânit asupra nopţii, tranşând felii din mare,
Stabilind zone emblemă şi axe de foc,
Rescriind, descântând, adâncind noapea?

Oh! binecuvântata frenezie pentru ordine, palidul meu Ramon,
Frenezia creatorului de inventa cuvintele mării,
Cuvintele porţilor înmiresmate, delicat diferenţiate,
Cuvinte despre noi şi despre originile noastre,
În demarcaţii încă mai fluide, în sunete mai cuprinzătoare.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ideea de ordine la Key West

Ea era singurul făurar al lumii
În care cânta. Şi când ea, marea, cânta,
Oricare i-ar fi fost sinele, devenea însăşi esenţa
Cântecului, pentru că ea era creatorul.

poezie de Wallace Stevens din Idei pentru ordine, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cânta un matelot...

Cânta un matelot la proră,
Şi imnul lui solemn plutea
Pe-ntinsul Mării Marmara,
Ca-ntr-o cetate spaniolă,
Când orologiul din cupolă
Anunţă fiecare oră
Printr-un preludiu de mandolă...

Cânta un matelot la proră
Şi marea nu-l înţelegea.

Cânta un matelot la proră,
Un singur matelot cânta.
Şi totuşi, vocea lui sonoră
Părea, pe iahtul ancorat,
Un cor solemn de preoţi tineri,
Ce-ngroapă-n noaptea Sfintei Vineri
Un nou profet crucificat
Pe-o nouă Golgota...

Cânta un matelot la proră
Şi-ntregul echipaj dormea.
Cânta un matelot la proră.
Dar ce lunatic l-asculta
Şi cine cântu-i repeta
Din largul Marii Marmara,
Când mateloţii toţi dormeau
Şi marea nu-l înţelegea?...

Cânta un matelot la proră
Şi-n larg sirenele plângeau!

poezie celebră de Ion Minulescu din Versuri, I, nr. 3 (15 octombrie 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiam că, în inima lui, tatei nu-i prea păsa de Dumnezeu, deşi pretindea că-i pasă. M-am gândit că aş putea să fac la fel. Ceea ce îmi plăcea era să stau lângă Carrie când cânta la pian. Carrie nu m-a iscodit niciodată în legătură cu cunoştinţele mele despre Dumnezeu. Eram recunoscătoare că nu o deranja că stăteam lângă ea în tăcere. Spunea că un copil n-ar trebui să fie lipsit de bucuria muzicii. Cânta orice melodie care îi venea în minte. În glasul ei auzeam anotimpurile. Sunetul primăverii era precum Fluviul Albastru când umplea golfuleţele. Sunetul verii era că mângâierea soarelui. Toamna era alcătuită din culorile care vibrau şi îmi înălţau simţurile. Vocea iernii era profundă, o poveste despre zăpadă.
Dacă am început să-mi fac o idee despre rai, a fost cântând împreună cu ea.

Anchee Min în Perla Chinei
Adăugat de Alexandra Tabara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndrăzneşte şi vei cânta! zicem noi. Vei cânta ieftin, dar vei cânta; vei cânta rău, dar vei cânta; vei cânta fals, deplorabil, ridicul, dar vei cânta. Ce se cere de la operă? A cânta.

Ion Luca Caragiale în articol
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fetiţă cânta în corul bisericii

O fetiţă cânta în corul bisericii
Despre toţi oamenii trudiţi dintr-o ţară străină, păgână,
Despre toate navele risipite pe-oceanele lumii,
Despre toţi cei care-au uitat de bucuriile aflate la-îndemână.

Vocea ei se înălţa tot mai sus, tot mai sus, spre turn,
O rază i-a căzut pe umărul de-o albeaţă divină.
Din întuneric toţi credincioşii priveau şi-ascultau
Rochia aceea albă cântând în lumină.

Şi toţi chiar credeau că,-n sfârşit, sosea bucuria,
Că toate navele-au ajuns tefere-n port,
Că-n nişte ţări îndepărtate şi străine toţi oamenii trudiţi
Au găsit un mângâitor, o viaţă oferind puţin confort.

Glasul era atât de dulce, raza soarelui atât de subţire...
Iar chiar acolo, acolo lângă Sfânta Poartă
Care cunoaşte toate misterele, un copil plângea
Pentru cei plecaţi, care nu se vor mai întoarce niciodată.

poezie clasică de Aleksandr Blok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul nopţii

Eram în visul meu, şi se făcea
că vocea ta şi-un sunet de chitară
se auzeau, în ploaia de afară,
ca o chemare-a stelei ce-mi cânta.

Era suavă, de o duioşie
cum niciodată n-am mai auzit,
şi-nmărmurit, priveam îndrăgostit
spre bolta ce părea că-mi cântă mie.

Mi-ai urmărit privirea către stele,
şi-ai fost, în visul meu, chiar tu, un cant
venit uşor, pe adieri de vânt,
sau coborând pe-a norilor pavele.

Nu te ştiam, nu te-am văzut nicicând,
nu mi-am plecat privirea spre afară,
în bezna nopţii, unde o chitară
înlocuise visul... cu un gând.

Abia atunci, sub razele de lună,
pe strada ce curgea sub stropii grei
purtând aroma florilor de tei,
am început un cântec, împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evadare

Printre pietrele înşiruite respectuos,
Mă îndrept spre ţărmul mării.

"Vorbeşte!
Înţeleg toate limbile din lume!"

Marea râde
Şi-mi arată
Păsări care pot înota,
Peşti care pot zbura
Şi nisipuri care pot cânta.

Şi nu pomeneşte nimic
Despre eternitatea contradicţiei.

poezie de Gu Cheng, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că te iubesc

Cred că te iubesc
pentru toate
acele momente pe care le-am spus
sau nu ţi le-am spus;
Te-am văzut râzând,
când goală, tăcerea a vorbit cu
corpul meu de frunze,
devenind floare şi nor.

Cred că te iubesc,
pentru că nu ştiu nici o altă dragoste
în afară de ce mi-au spus ochii tăi,
pentru că tot ceea ce există
este pentru că suntem
într-un cer.
Vocea, în această noapte
care nu se termină niciodată
sau poate începe atunci se termină,

vocea ta este vocea mea,
singurele sunete
care vorbesc despre tine.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru totdeauna

Mă voi închina la tronul Tău
Şi îţi voi cânta cântecul meu de iubire
Voi cânta cu inima
Pentru Tine, Tatăl şi Regele meu
În fiecare zi voi trăi
Pentru a Te face să zâmbeşti
Şi când, în sfârşit, ne vom întâlni
Va fi pentru totdeauna
Şi, o, cât de larg Îţi vei deschide braţele
Când voi avea nevoie de dragostea Ta
Şi cât de departe vei călători pentru mine
De mă voi pierde vreodată
Şi mi-ai spus că tot ce simţi pentru mine
Este iubirea nemuritoare
Pe care mi-ai arătat-o prin cruce
Mă voi închina Ţie, Dumnezeul meu
Mă voi închina Ţie, Dumnezeul meu
Te iubesc
Te iubesc
Mereu voi cânta
Mereu voi fi cu Tine
Voi fi cu Tine.

cântec interpretat de Hillsong
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur în faţa mării

Parcă marea se varsă în cer, e atât de întunecată,
Parcă însăşi vocea mea pe această faleză pustie
Ar fi şuierul mării. Cuvinte aruncate în valuri
Şi în văzduh, ca dintr-o pâlnie vorbitoare,
Ca dintr-un laringe de piatră,
Nu le aude nimeni şi nici nu le înţelege,
Sorbite de apă, de vânt, ca de o pungă,
Ca de propriul lor sens. Strig
Singur în faţa mării, şi în faţa mea
Eu îmi strig mie.
Privesc ţărmul pe sute de kilometri distanţă:
Din loc în loc oameni singuri
Care nu mă aud. Marea
Loveşte digurile, faleza, vapoarele. Şi strig, şi strig,
O muzică uriaşă se rostogoleşte spre mine.

poezie de Mircea Florin Şandru din Faţa ascunsă (2010)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Cânta la Stupca o vioară"

"Cânta la Stupca o vioară"
Şi lumii spus i-a fost apoi
Că doina noastră-i lăcrămioară
Nemuritoare pentru noi!

Ea asculta plângând, pădurea
Din dealurile înverzite
Strângându-le în doină, toate;
Minuni de Domnul hărăzite!

Balada e din neam viteaz,
Ce-i trăitor printre ponoare,
Cu suflet mândru, pururi treaz
Şi-i cel mai brav dintre popoare!

Şi marea plânse dorul ei
Şi adăstă lângă vioară,
Iar cântecul ne-a fost temei
Când am cântat-o-ntâia oară!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost acele zile

Era acolo-odinioară o bodegă
Unde ciocneam pahare-n care zâmbea vinul,
Îmi amintesc orele petrecute-n hohote de râs
Şi cum, tineri, visam prin fapte mari să ne-împlinim destinul.

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

Apoi, în profesii şi-n vâltoarea anilor ne-am risipit,
Iar ideile, stele căzătoare, s-au prăbuşit din ceruri în genune.
Dacă-am avea norocul să ne vedem iarăşi în bodega veche,
Ne-am zâmbi cum ne zâmbeam odată şi ne-am spune:

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

Chiar în seara asta m-am oprit lângă bodegă,
Dar nimic nu mai era la fel în vechiul separeu –
Iar în geam am văzut o reflexie străină,
Oare-acea femeie singură sunt eu?

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

Şi-apoi, din bodegă s-a auzit un râs familiar,
Şi ţi-am văzut faţa, şi te-am auzit chemându-mă pe nume –
O, dragul meu, suntem mai bătrâni, dar nu mai înţelepţi,
Căci inimile ne-au rămas acolo, deşi noi ne-am risipit în lume.

Au fost acele zile, dragul meu, pe care le-am iubit
Şi pe care le credeam fără sfârşit,
Credeam că vom cânta şi vom dansa mereu încă o zi,
Că vom trăi cum vrem cât soarele pe cer va străluci,
Că vom lupta şi niciodată lupta n-o vom pierde –
Pentru că eram tineri, iar valea-n faţa noastră verde.
La, la, la, la
Au fost acele zile, da, într-adevăr, au fost acele zile.

NB.
Versiunea englezească a cântecului "Those were the days" aparţine lui Gene Raskin care a tradus şi preluat în limba engleză o romanţă rusească, "Dorogoi dlinnoyu" - " Pe lungul drum", compusă de Boris Fomin (1900–1948), inspirat de versurile poetului Konstantin Podrevsky. Interpretarea lui Mary Hopkin, 1968, producător Paul McCartney, a adus cântecului "Those were the days" locul întâi unu în UK Single Chart. Piesa a mai fos cantata de Dalida, The 5th Dimension Paul Mauriat, Sandy Shaw, Mari Amachi, Nikolay Baskov etc.

https://www. youtube. com/watch? v=y3KEhWTnWvE

poezie de Gene Raskin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu...

Mereu voi cânta dragostea ta,
Mereu o voi cânta, chiar şi când ploaia mă va cuprinde,
Când bolţile reci, de sub ochiul de stea,
Vor alunga lumina, ce sta cuminte...
Nimicul va crede atunci c-a-nvins,
Că timpul n-a existat nicio secundă,
Că moartea a fost visul din vis
Dorit de particula devenită o undă!
Dar inima mea nu va-nceta
Să-şi audă-n ecou valul de mare –
Dragostea ta ce necontenit va cânta
Norilor ce se-adună în zare...

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri Călători (2019)
Adăugat de Doina Moldovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proverbe

Unu
(Roma, în pat, moţăind,
în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1966)
Se-ncepe prin a cânta
Şi se cântă pentru-a sfârşi.

Doi
E născut spre a cânta
Acela care din iubire moare.

Născut e pentru a iubi
Acela care de cântare moare.

Trei
Cel născut spre a cânta
Chiar şi murind cântă.

Patru
Cel ce se naşte spre a iubi
Tot de iubire va muri.

Cinci
Născându-te nimic nu ştii,
Vieţuind puţin vei învăţa,
Dar poate întru moarte vei afla

Că singura doctrină
este accea care se purifică
Dacă în iubire se topeşte.

Şase
Vom putea dăinui.

poezie clasică de Giuseppe Ungaretti (1966)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec amar

Nimic nu-mi tulbură fiinţa, dar sunt tristă.
Sunt lovită de ceva lent şi întunecat,
deşi chiar înainte de-această agonie
am ţinut stelele în palma mâinii.

Cred ca este dezmierdarea inutilului,
tristeţea nemărginită de-a fi poet,
de-a cânta şi-a tot cânta, fără contenire,
marea tragedie a existenţei.

A fi şi-a nu dori să fii... acesta este móttoul,
lupta care epuizează toate speranţele,
de-a afla, când sufletul este-aproape mort,
că trupul nemernic mai are încă putere.

Iartă-mă, o, iubire, dacă nu te pomenesc!
În afara cântecului tău nu-s decât aripă uscată.
Eu şi moartea dormim împreună...
doar când îţi cânt mă trezesc.

poezie de Julia de Burgos, 1914 - 1953 din Din antologia FLORI DE PESTE ŞAPTE MĂRI ŞI DE PE ŞASE CONTINENTE –Editura Coresi , 2023, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vocea mării

În liniştea nopţii de toamnă
Aud vocea mării în lagună,
În liniştea nopţii de toamnă
Parc-ar vrea să-mi spună:
Ale mele-s vânturile de deasupra,
Ale mele-s peşterile de dedesupt
Ai mei sunt morţii de ieri
Şi morţii de demult!

Şi mă gândesc la flota** care-a plecat
Din Gloucester pe-o vreme minunată,
Mă gândesc la flota care-a plecat
Şi care nu s-a mai întors niciodată!
Ai mei sunt ochii plini de lacrimi,
Iar sufletu,-mi împietrit de jale,-i mut:
Parcă toate s-au întâmplat mai ieri,
Dar s-au întâmplat demult, demult!

** Pescuitul în arealul Georges Bank a fost mereu o activitate periculoasă.
În anul 1879 şi-au pierdut vieţile pe mare 249 de pescari în zona Gloucester-Cape Ann,
iar o flotă de 14 nave de pescuit a dispărut numai în luna februarie a aceluiaşi an nefast.

poezie de Thomas Bailey Aldrich, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vocea Liniştii poate fi auzită doar în Linişte, pentru că orice sunet are pretenţia de a fi interpretat - iar dacă interpretezi sunetele, devii una cu sunetele şi nu te poţi scufunda în Linişte. Pentru că, întotdeauna, devii Una cu ceea ce urmezi. Aşadar, sunetul de-l vei urma, vei călători în aparenţele peisajului şi nu vei putea zări fundalul în care există peisajul. Liniştea este prezentă dincolo de sunet, în dimensiunea fără dimensiuni, în care se naşte sunetul. Concentrarea pe sunet oferă o percepţie de suprafaţă, care împiedică o conexiune conştientă cu profunzimea realităţii - iar dacă pierzi contactul cu Liniştea, pierzi contactul cu Tine. Nu cu persoana ta, ci cu Ceea Ce Susţine Persoana Ta.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

Hans Christian Andersen în Privighetoarea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

MAREA! Marea! Largul apelor sărate!
Albastru peste albastru, tinereţe, libertate!
Fără-nsemne, fără hotare; ea, contur cu contur,
Îmbrăţişează pământul de jur împrejur;
Alintă norii şi tachinează cerul, fratele ei geamăn;
Sau doarme ca un copilaş în leagăn.

Pe mare! Pe mare! Marea e regatul meu!
Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu mereu;
Albastru jos şi-albastru sus,
Şi tăcerea, de toate mai presus;
Vine furtuna şi trezeşte-adâncurile mării?
Nu-i nimic, eu voi dormi sub sprânceana zării.

Îmi place, o, cât de mult îmi place să călăresc
Valurile mareei nărăvaşe când se răzvrătesc
Înălţându-se spre cer, sperând s-atingă luna –
Sau fluieră de nebune, acompaniind furtuna,
Făcând ceea ce se întâmplă sub ape manifest –
Împinse de bidivii vânturilor de sud-vest.

Nu mi-a plăcut niciodată ţărmul tern şi mut;
În schimb, marea am iubit-o foarte mult
M-am întors la ea întotdeauna, în bătaia velelor,
Ca păsărelele care se întorc la cuibul lor;
A fost şi este mama mea –
Căci m-am născut pe mare, sub o norocoasă stea!

Zorii erau roşii şi albe valurile,-n spume,
În zarva orei care m-a adus pe lume;
Balena şuiera, pescăruşii se roteau în zbor,
Delfinii-şi dezveleau aurul dorsalelor;
Şi toţi martorii marini de la locul întâmplării
Au înălţat urări de bun venit pentru copilul mării!

Şi-am trăit apoi liniştit sau lovit de biciuştile sării
Cincizeci de ani, o viaţă de om al mării,
Cu chef de hârjoană şi cu bani de cheltuit în buzunare,
Şi niciodată n-am tânjit, nici suspinat după o schimbare;
Iar când va veni moartea să-mi ureze noapte bună,
Să poftească-n largul mării, pe vreme de furtună!

poezie de Bryan Waller Procter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!