Visul lui Narcis

Devorat de înfocarea unor negre năzuinţi,
Prinţul Narcis se-nchisese în palatul cu oglinzi,
Unde chipul îi răsare surâzând de mii de ori
Din firide şi chenare, într-o mare de culori
Ce glosează-n monologuri de iluzii infinite
Prin culoarele-nnodate, pe faţete lustruite,
Pe ovale argintate, încrustate-n arhitrave,
Pe boltirile convexe, pe boltirile concave,
În caleidoscoape care îşi desfac precum o floare
Din nuclee de-ntuneric simetrii ameţitoare,
Sau în marile saloane, sferice, poligonale,
Proiectate să sporească spuza chipurilor sale.

Şi când intră-n orice sală, ea la viaţă se trezeşte,
Frumuseţea-n ape limpezi i-o descântă, i-o răpeşte,
Pasul i-l înregistrează ca un ac de metronom,
Chiar şi sticla parcă bate cu o inimă de om.

Dar în ciuda cestor lucruri, el era nefericit,
Voluptatea devenindu-i un calvar nemărginit,
Iar iubirea pentru sine o cumplită-nsingurare,
O obsesie morbidă, căci în nopţi de frământare
Se visa numai pe sine, adormit la fel în pat,
Ca şi cum într-o oglindă visul s-ar fi transformat,
Dar deşi-i era ca geamăn cel pe care îl vedea,
Îl simţea străin de sine, ba mai mult, i se părea
Că ciudata lui dublură îl visa de fapt pe el,
Laolaltă cu palatul din câmpia de-asfodel.

"Sunt eu visul sau el este? Cine pe cine visează?"
Se trezea din somnu-i Narcis cercetându-se cu groază.

"Or poate că două vise, fără sens, inconsistente
Ne-am creat unul pe altul şi ne suntem dependente..."

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!