Piramida

Căutat-a faraonul nemurirea în nisipuri,
Mii de arhitecţi şi meşteri a silit în mii de chipuri
Să-i clădească piramidă către-a cerurilor porţi,
Viaţa-ntreagă ctitorit-a doar mormântul unei morţi,
Căci trăia doar pentru dânsa, nempăcat, golit de sine,
Nu spre luxul vieţii ăstei, ci al celei care vine,
Plănuind cu mult detaliu tot ce va să-l mulţumească,
După ce va fi să-ncheie socoteala pământească.

Şi-n al său iatac adesea, dezbrăcat până la piele,
Îşi lega jur împrejuru-i de mumie obiele,
Ca-ntr-un joc ciudat, în care îşi imagina aprins
C-a murit şi că păşeşte un hotar de necuprins.
Învelit în pânze astfel, ca un prunc reînfăşat,
Se visa un flutur care, din gogoaşă înviat
Spre o viaţă înnoită în câmpia-paradis,
Se juca în părul negru al lui Isis şi Nephthys.

"Vino, tu, măreaţă Isis," striga dânsul în delir,
"Mă-ntregeşte, cum odată pe iubitul tău Osir!
Trupul meu e rupt în zgrunţuri, minţile-mi sunt deşirate,
Tu fii buna mea zeiţă şi adună-le pe toate!"

Dar zadarnic faraonul se-nchina la Eneadă,
La pisici cu talismane în ureche şi în coadă,
La ibişi ce din izvoare chipul lunii-l sorb în pliscuri
Şi la templele imense care suie obeliscuri.

Iată-l veşnic la fereastra-i, mâinile că şi le frânge,
Parcă-i vine să blesteme, parcă iar îi vine-a plânge,
Căci într-un coşmar văzut-a, când era încă efeb,
Că-ntr-o zi, Nut cea-nstelată se va prăvăli pe Geb,
Că-ntr-o zi întreg Egiptul se va scufunda-n risipuri,
Că-ntr-o zi, până şi Nilul se va stinge în nisipuri,
Că-ntr-o zi, nici o fărâmă din deşert nu va mai fi,
Că-ntr-o zi, nici ziua care să mai zici că este zi...

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un soi regesc de lene

Un soi regesc de lene mă doboară
Şi patul meu e o veşnică ispită
Destul doar să mă întind că-ntr-o clipită
Adorm şi uit de tot ce mă înconjoară

Dacă se întâmplă capul să mă doară
Sau nu'ş ce nedreptate mă irită
Destul doar să mă întind că-ntr-o clipită
Adorm şi uit de tot ce mă înconjoară

E drept că viaţa în jurul meu palpită
Aleargă lumea: urcă şi coboară
Şi mă frământ ca ceilalţi după pită
Dar cum răsplata e doar apă chioară,
N soi regesc de lene mă doboară...

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

CÂND CAPRA E PE DUCĂ

L-a-ntristat adesea gândul
Că-ntr-o lună o-mpăiază;
Dar apoi se consolează
Că şi soacrei-i vine rândul...

epigramă de Aura Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi învia, prin Cruce, pe pământ!

Poate sunt doar o stea care cuvântă,
Sub chip de om vremelnic pe pământ,
Poate-s ecou dintr-o iubire sfântă
Ce n-a putut a se-ntrupa-ntr-un sfânt.

Poate c-a vrut, în taină, Creatorul
Să-şi modeleze dragostea-ntr-un chip,
Care să-i poarte doar spre El tot dorul,
Când o clepsidră-l curge din nisip.

Nu ştiu ce sunt, când dragostea mi-e chinul
Dar nu pentru o Evă de la Cer,
Ci pentru Crucea-n care mi-e destinul
Şi de pe care la-nviere sper,

E sigur însă că-ntr-o zi anume,
Eu, lutul dintr-o stea care mai sunt,
Chiar dispărut, cum e firesc, din lume
Voi învia, prin Cruce, pe pământ!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jungla albastră

Era o potecă în jungla albastră
Prin care mergeam şi priveam, rătăcit.
Părea tot o lume, putea fi a noastră,
Dar timpul, acolo, era diferit.

Copacii-mpleteau, prin secunde, tunele
În care un pas se-ntindea pe un an,
Iar trunchiuri bătrâne erau santinele
Şi porţi ce păreau că te scot la liman.

Dar porţile-acelea, în ere-adâncite,
Duceau spre niciunde, mergeau în eter
Pe-un drum cu destine deja împlinite,
Spre lumi depărtate, lipsite de cer.

Visam că-ntr-o junglă, aventurier,
Îmi caut limanul şi încă mai sper.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anabel Lee

De demult s-a-ntâmplat, de demult...
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee;
Şi trăia doar c-un gând - s-o iubesc mereu,
Şi trăia - să mă poată iubi.

Eu - un copil - şi ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec - Annabel Lee;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.

Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Îngheţând-o pe Annabel Lee;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicând fericiţi ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării -
Da, aşa s-a-ntâmplat (şi cu toţii o ştiu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
Îngheţând, ucigând pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii -
Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii -
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărţi
De-al frumoasei Annabel Lee.

Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
În mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

poezie celebră de Edgar Allan Poe din Poezii şi poeme (1964), traducere de Mihu Dragomir
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echilibru-n piruetă

Nu mă tem de ceea ce sunt
Între cer şi vechiul pământ,
Între linişte şi zbuciumare,
Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este
Între viaţă şi-o simplă poveste,
Între ochii deschişi ori închişi,
Între cei amintiţi ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,
Pietate ori gând fără rost,
Folosinţă ori caz inutil,
Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi
Pentru încă o noapte şi-o zi
Către care, de mână cu mine,
Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârşit
Al iubirilor ce au pătimit,
Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,
Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,
Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!
Nu mă tem de războaie ori pace,
Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,
Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepţi,
Nu mă tem nici de foc ori furtună,
Nu mă tem de-adevăr ori minciună.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,
Nici de vise ori praguri de noapte;
Între toate mă-ncumet să fiu
Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte
Câte-o oră-ntre viaţă şi moarte,
Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla
Cum ar fi să mă tem de ceva.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnirea

Pe drum mergând îţi văd privirea
Şi mult mă bucură-ntâlnirea
Cu ochii cerului din tine!

Şi uneori să plâng îmi vine
La gândul că-ntr-o zi
Aceşti ochi nu-i voi întâlni

Când drumul meu s-o prăbuşi
Sau cerul lor s-o nărui.

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Narcisism

Narcisism
Sus, în luminiş de ape,
Narcis stă cuprins de jale,
Privind chipurile sale-
Cum, în timp, încep să crape!

Unda le duce la vale,
Printre pietre şi cascade,
Unde nimeni nu mai şade-
Să-l contemple în visare!

Şi, cuprins de disperare,
Văzând tot ce se întâmplă,
Având ghiocei la tâmplă-
Narcis iese din visare!

Aşa sunt destui şi-n viaţă,
Îşi iubesc la ei doar chipul,
Până când le vine timpul-
Să-l privească cum îngheaţă!

Doar Izvorul n-are chipuri,
Curge veşnic către vale,
Cărând chipuri în visare-
Printre pietre şi nisipuri!

poezie de Vasile Neagu-Scânteianu din Pagina Facebook
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Lasă-i să pună piciorul peste tot;
Apoi deschide-mi vinele, să înot
Spre tine, Doamne! prin lacul de rubin;
Capul ars de foc mi-l pune-n ţeapă şi-n
Vânt împrăştie cenuşa care sunt.
Cum, Doamne, ştii atomii toţi, în amănunt,
Cred că-ntr-o zi mă vei recupera din colb
Şi-oi învia cu drepţii din nimicul orb.

poezie de James Graham
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O veveriƫă

Pe o nu ştiu care creangă
Oarecare din copac,
Tremurând şi dând din coadă
Sta pitită o veveriţă.
Aştepta de sus să-i cadă,
De pe creanga-nvecinată
Zisă şi superioară,
O alună cât de mică,
Să-i ajungă ronƫăiala
Pân-la creanga următoare.
De ce-ar face vre-un efort
Ea ştiind deja prea bine
Că-ntr-o bună zi se pare
Oricum, mărul va cădea din pom?

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pieptăn cu adevărul în dinţi

Se apropie ea
Ce să-i zic?

Că am un ochi căprui şi unul verde
că văd cu unul şi cu altul nu
că-ntr-o ureche sunt şi mi se pierde
dorinţa de a fi şi de a tu!

Se apropie ea...
Ce să fac?

Cum să extrag rădăcina pătrată
din inimă ei? Ce matematic se apropie ea
netulburată
de inima mea.

Se apropie ea
şi îmi aşază părul...

Ce să-mi zic? Ce ştia?
În cărarea ei îmi aşez adevărul
şi palma ta!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnirea

Lui Fănuş Neagu

Când "te citesc" îţi văd privirea
Şi mult mă bucură-ntâlnirea
Cu ochii cerului din tine!

Şi uneori să plâng îmi vine
La gândul că-ntr-o zi
Aceşti ochi nu-i voi întâlni

Când drumul meu s-o prăbuşi
Sau cerul lor s-o nărui.
Când "te citesc" îţi văd privirea!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Darul meu
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopotele învierii

Clopotele învierii –
Pumni de bronz
Şi de aramă –
Sparg cătuşele tăcerii

Sepulcrale
Din shakesperiana dramă,
În al cărei text re'nvie
Creştineasca bucurie
În cortegii triumfale
Şi-n aplauze bisate
Din cetate
În cetate!...
...
Gura
Omenirii, mută, ţipă:

Sunaţi, clopote...
Sunaţi...
Şi-n cetăţi însămânţaţi
Viaţa vesnică, cu care
Fratele nostru mai mare,
Când a fost crucificat,
Şi-a călcat moartea-n picioare
Şi din morţi a înviat!...

Sunaţi, clopote...
Sunaţi...
Şi pe Domnul lăudaţi,
Dând de ştire tuturor
Că-ntr-o noapte veţi suna
Şi-nvierea morţilor
Din cetatea mea!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de bun rămas

Când vremea-o fi de plâns, tu să nu plângi
Ci lacrimilor, stavilă aşează pleoapa;
Nici mâinile te rog să nu le frângi
Deschisă când va fi să vezi sub mine groapa.

Căci pân-atunci la căpătâiul meu,
A plâns destul trei zile-o lumânare;
Şi-am ascultat ce-a spus o bocitoare,
Uitată pe Pământ de Dumnezeu.

Târziu e astăzi a schimba destinul;
Mai e puţin de stat pe-aici cu voi;
Părintele-o să toarne-ndată vinul,
Capacul se va pune între noi,

Curgea-vor lacrimi pe-ultima mea cale,
Purtat voi fi de funii până pe fundul gropii;
Va fi atâta plâns! Şi-atâta jale!
Degeaba-ai să-ntinzi mâna! N-ai cum să mă apropii!

Cât mi-aş dori să nu provoc durere
Acelor ce rămân în urma mea!
Pot doar să las aşa... ca mângâiere,
Speranţa că-ntr-o zi, ne-om revedea!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sângele iubirii cu mii de rădăcini

Iubirea mea, credinţa, prinde rădăcini
Între două mere râvnite de vecini,
Urcă peste dealuri, curge în furtuni,
O sorb cu plăcere din adânci fântâni.

Urme lungi de umbre se-ntind către apus,
În braţe infinitul ne poartă spre Iisus,
Netezim răspunsul şi aşteptarea noastră
Că-ntr-o zi vom trece în viaţa cea albastră.

Până atuncea punem spice la cingători,
Copii-i înălţăm spre soare deseori
Şi visăm la mărul râvnit şi de vecini
Prin sângele iubirii cu mii de rădăcini!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare

Treaba este cam ciudată,
Că-ntr-o ţară democrată,
Cel ce minte elocvent
Se-odihneşte-n Parlament.

epigramă de Dorel Lazăr din Adevărul şi minciuna (2011)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui. Într-o dimineaţă, plecând la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vaz? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. În cele din urmă, îl luă şi-l băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, luă la spinare şi plecă cu dânsa acasă. Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aducându-ţi aminte că-ntr-o zi vei muri, este cea mai bună cale de a te feri de capcana gândului că ai ceva de pierdut.

aforism de Dacian Nemeş (10 mai 2010)
Adăugat de Dacian Nemeş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Iartă-mă, stimat părinte,
Că-ntr-o viaţă mai spăşită,
Am văzut destule "sfinte"
Să mă bage în ispită.

epigramă de Gheorghe Roman din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când, vorbind despre cărţi, mai spune că din ele înveţi mai mult decât din călătorii şi când îmi dă de înţeles că are o bibliotecă, îmi exprim dorinţa de a o vedea. Mă duc la omul acesta. Mă primeşte într-o casă în care, de la scară, mi se face rău din pricina damfului de marochiu negru în care îi sunt îmbrăcate toate cărţile. Zadarnic îmi ţipă în urechi, ca să mă readucă în fire, că sunt aurite pe cotor, împodobite cu reliefuri de aur şi reprezintă ediţii de lux; zadarnic mi le înşiră, una după alta pe cele mai bune, zadarnic îmi spune că sala e ticsită de ele, cu excepţia câtorva locuri, pictate în aşa fel încât să pară cărţi adevărate, rânduite pe nişte policioare, care amăgesc privirile; zadarnic îmi mai spune că dânsul nu citeşte niciodată şi că nu pune piciorul în încăperea aceasta, dar că va intra în ea numai de hatârul meu; îi mulţumesc pentru bunăvoinţă şi nici eu nu ţin, cum nu ţine nici dânsul, să-i vizitez tăbăcăria pe care o numeşte el bibliotecă.

citat clasic din La Bruyere
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!