Copilărie
Martorul nostru în toate,
Cerul negru-n timp de noapte
Presărat cu stele, mii,
Ce mențin legende vii.
Stele-n care ne-am pierdut,
Și copii, dar și adulți,
Toți ne pierdem cu neștire,
Aruncându-le o privire.
Stele ce-nconjoară Luna,
Luna-i mama, e doar una,
Stelele, copiii ei,
Au fost prietenii mei.
Le priveam sclipind pe boltă,
Când mintea mi-era-n revoltă,
Ele mă tot linișteau,
Cântec dulce îmi cântau.
Cântec dulce în surdină,
Muzică mută, divină,
Înțeleasă doar de mine
Nu de mutrele străine.
Copilița lor eram,
Cred că le și-aminteam
De-alți prieteni ce avură,
Dar pe care îi pierdură.
Căci stăteam și le priveam,
Sufletul mi-l linișteam,
De greșeli, ușor, uitam
Și nu mă mai rușinam.
Dar crescui ca dintr-o dată,
Nu e timp ca altă dată,
Când stăteam și le vorbeam,
Griji, nevoi, eu nu aveam.
Iat-acum că și muncesc,
Nu am timp să m-odihnesc,
C-am crescut și am de treabă
Cum spunea mama, în grabă.
Și mi-e dor de mine mică
Care nu știam de frică,
Când stăteam cu orele
Și vorbeam cu stelele.
poezie de Mara-Elena Untea din Copiii din Țara Dorului, ediția a IV-a (8 iunie 2024)
Adăugat de Sebastian Butu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Mara-Elena Untea. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.