În februarie ne dăm cu lupii

noaptea o să-ţi pară stranie
necuvioase apucăturile ei: fată mare pe tuşă adesea rămasă
numărând golurile din trotuar/ vidurile din inimă
duşmancă personală de moarte – ţigancă fără de scrupule
prin dinţi mult-prea-albi îţi va trece neputinţele
gigantica dependenţă de mine

cârduri de cocori vor duce în ochi supliciile trupului
toate grămezile acestea atât de facil accesibile puţind a hoit/ a ieşire-din-ceruri
porumbei parkinsonieni vor căra în oase sticle otravite cu petunii
florile mele de altădată strident oxidate în absenţele tale
delirul acesta în care haotic suflete mor strangulate în sânge...
alte formule de duzină/ destinul peticit iară şi iară cu încă o dâră groasă de gemete
şi eu virgina/ (ne)dusa la biserici/ cu memorie de elefant şi coapsă fină până la tine

nicio cosmogonie!
nimic să inspire penuria eului împresurat de dihănii
poate creanga aceasta rămasă dintr-o tristeţe: să fi fost vară? să fi fost mine?
poate amprentele... poate podul silabelor onirice şi foamea teribilă
a lupilor sfâşiindu-şi burţile ca să nu ucidă

vei da să mă prinzi
străvezie şi înaltă îţi voi pierde (ne)înţelesurile
mă vei urî... poate îţi vei înăbuşi gândul

ca o uitare se va aşterne lumea peste toate
nimeni nu va fi pedepsit/ nimeni ridicat la vreun rang de înger
vom păşi amestecat/ hidosul personaj colectiv/ doar o iluzie?!

din când în când pasărea va întoarce capul
asemenea unui oracol va vesti
judecata cea de pe urmă

! mă vei striga

fiică a luminii obişnuită a răbda
deloc uşor dându-se capriciilor firii
voi fi oarbă şi surdă... numai acoperită
de opacitatea constantă din tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În decembrie se înserează prematur

iată-ne mici
pe bucata îngustându-se de iarnă
fărâma de gheaţă sensibilă
la fenomenul încălzirii globale

şi ce dacă?!
ar putea striga pasărea
şi ce dacă?!
am putea s-o imităm noi

cârduri de cocori rămaşi
imaginaţiei nostalgice
dau ocol silabelor răzleţite
habar nu avem cum timpul
ne ia prin surprindere!

nu aprofundăm
nu ştim nici măcar
dacă boala noastră
se numeşte în vreun fel
dacă este numai inima
în închisoare de decembrie

poate poeţii... poate iubirile lor...

instantaneu
urmele celorlalţi
ne acoperă paşii
liliacul ne strigă pe litere
sufletul altădată comun

se înserează

fără drept de apel
îndepărtarea îşi însuşeşte mimicile
pe care n-a mai încăput intimitatea
un fel de a spune al cosmosului
un fel de a ceda noi

mergem
dincolo de celălalt
cu felinare atârnate de glezne
asemenea condamnaţilor
dâra de lumină sporeşte singurătăţile
destinul acesta – insulă scufundându-se
în mine / în tine
înainte de-a ne fi născut

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu face Dragoste, nu sex

intru în dimineaţa aceasta întârziată
fără de scrupule îmi spun:
de mâine o să desfiinţez noaptea
nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun păcat!

aşadar

să mergem să epuizăm toate plăcerile-acestea
habar să nu avem de (i)moralitate
că gestul nostru de viu ar putea îngropa un copac... şi Copacul...
pe noi înşine ne-ar face stane de piatră
s-ar opri timpul / ca un măscărici s-ar strâmba
şi pe noi... pe noi undeva ne-ar durea

! în spate ditamai grădina
de moarte

ar veni pictorul
cu veac de iluzie artistică
înainte ne-ar îngenunchea
de bună-credinţă închipuindu-şi
o dramă/ subiectul acela care
îl va scoate din anonimat

cu ochi netragici de manechini ne vom uita
ca-ntr-o uitare înlemnirea va opri iarba
până la următoarele interdicţii:
intrarea în Nimic!

*
se va scurge o apă
poate numai modul firesc al timpului de a trece...
scena aceasta absconsă pe care se desăvârşesc înţelesuri
asemenea nesfârşirii genezelor

în faţa ta voi sta ca pe marginea unei prăpăstii
în faţa mea vei sta ca pe marginea unui cer
ni se va face curaj în ultima clipă
cum altădată spaimă albă

o pasăre cu frunză va vesti început
ca dintr-o placentă din cârpe ne vom aduna
urma de divinitate încrustată în adn
cu mâna găsită voi aranja sentimente
ţipătul sufletului după ceva-ul pierdut
lupi argintii la noi se vor da
lucizi ne vom încredinţa muşcăturii
nu şarpelui

din sângele propriu se va naşte habitat
poate o biblie / cosmosul acesta inundat cu heruvimi neaipăcatului
orfani ne vom descoperi fraţi şi dragostea noastră
în afara oricărui incest

ca la o fereastră ne vom aşeza unul lângă celălalt
clarvăzători vom simţi cum se înnoptează de dimineaţă
cum Dumnezeu este îndrăgostit

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârtecându-mă

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!

.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...

sfârtecându-mă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-o să-ţi scriu despre iubire 2

despre dialogurile închipuite
în care uitai să răspunzi
pueril concepeam replici
neverosimile în feminitatea lor

nici despre cum "era / a fost odată..."
n-o să pomenesc mai nimic
[preafrumoasa poveste dând un sens... numai al meu...]

şi am corupt timpuri / programe / verdicte...
în balansoarul în care de-una-singură m-am trezit
duminicile trudeau să mascheze vidul
lipsa mâinii amputându-şi solitudinile peste o alta

nici despre revederea târzie nimic nu vei şti
despre absenţa noastră din cuvinte
[cum "nostru" ajunge brusc cu totul altceva să însemne...]
despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie
fără de scrupule desăvârşind bâiguielile...

vei avea dreptul la propriile percepţii
deformate de grabă sau de aglomeraţie
de zidurile acestea ample crescute vii
din suflete amorţite

îmi vei da dreptul la propriul scenariu
efectul nestăvilitei imaginaţii bovarice...
voi şti că nu pe tine te-am găsit
că... eu... nu eram eu...

se vedeau 2 străini
unii care nu împărţiseră vreodată
un Cântec

de-aceea poate se lăbărţa timpul
de-o parte şi de alta a aerului ticsit
gânduri... privirea desfiinţând cerul
penuria de sentimente a curţii

o să ating o nuanţă / poate maroul
coperţii impersonalizate
pe cel al bomboanei insipide de ciocolată
n-o să ştii că habar n-am avut să mă apăr

ai debarasat spaţiul de toată artileria
de toate detaliile...
de mine...

n-o să-ţi scriu despre...
o să te-nvăţ cum se priveşte un om
prin început purificat de decembrie
fără metafore / fără de voaluri / fără ascunzişuri
numai el însuşi / bunăoară la masa aceasta unde
ca pe ninsoare paşnică îmi aştern inima

duminica vine uşor
mult-prea-timpul nu lasă spaţii goale
nicio frică de luni:
astăzi nu doare
nici iubire
nu este.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna clipelor reci

Poate că zăpada va putea să şteargă,
În adânc de clipe, toate câte dor
Şi îşi va aşterne-n strat amăgitor
Albul ne-ntinării peste lumea largă.

Nimeni n-o să vadă clipele ascunse
În adâncul rece-al stratului de nea,
Nimeni n-o s-audă clipa ce plângea
Printre rugi de frunze veşnic nerăspunse.

Poate că, sub stratul ce se va aşterne,
Sufocată-n gândul unei îndoieli,
În sămânţa vie-a ultimei greşeli,
Frigul va pătrunde cu-ale sale berne

Şi, din întuneric, dintr-un somn de moarte,
Din pământul rece, nu vor încolţi
Urmele durerii – toate vor muri,
Nimeni să le ştie, nimeni să le poarte.

Va veni zăpada, cu poveşti să cearnă
Peste-o lume-n care viaţa bate-n piept
Şi-o aşteaptă, iară, să-şi reintre-n drept,
Cum a fost pe vremuri, cum n-a fost de-o iarnă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţindu-ne

macii mei şi-au venit în fire
părinteşte mi-au iertat surghiunul
iubirea-cu-lămâie-şi-sare
ca pe câmpii mi-au încredinţat latenţe
aşteptând rodul imaginaţiei bune

! şi eu

desculţă am alergat [un vechi obicei de-al meu!]
altfel invadată de roşu/ simţeam că frumuseţea este
cu totul altceva decât prefabricatul anost de iluzie

o corabie şi-a potrivit pânzele dincolo de naufragiu
întoarsă în mine nu s-a gândit copacul să mă acuze
de egoism... nici măcar de naivitate

rămâneau în urmă
inflorescenţe strangulate în jurul eului meu
de nu cumva vor fi fost braţele tale... cândva
obsesiile.... boala de moarte... disoluţia
atunci când mă sufocam şi aveam nevoie vitală
de un organ special precum peştii de bronhii
să pot respira în teluricul tău
lumea aceea organică în care nu se prind aripi
şi-n care trupuri se adună ca pentru reprezentaţie colectivă
simultan se înfruptă şi gem: plăcerea îşi întinde cortul
spre stupefacţia unui Dumnezeu abandonat pe tuşă

diluată aş fi trecut şi eu într-o entitate suspectă
confundându-se bunăoară cu ideea precară de anodin
temelia cavernelor tale lăsându-se-n jos... tot mai în jos
sub greutatea nimicului... cosmosul tău ca o grotă
cotropită de vacanţe şi de motoare... de toate ierburile acelea
otrăvite purtându-şi seminţele în destinul evelor oarbe
pe care nicio divinitate n-ar mai putea să le îndrepte

nu se mai aud zgomote

îndepărtarea se produce continuu

până când din tine rămâne

minuscul semn de întrebare cedând

sub imperiul rezervaţiei de lumină

în fapt habitatul specific al florilor mele

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerului tău

În fiecare din noi e un înger ce moare
tocmai când sufletul îşi revine din fire,
suntem întrebaţi ai cui suntem fiecare...
când tu, senin cobori dintr-o poveste,
dacă spui că ţi-e bine cu mine
şi mie îmi este...

Am crezut că nimic nu mai poate da viaţă
vieţii mele/dar azi sunt fără scăpare
vorbindu-ţi te-nfrunt!
mie să nu-mi zici despărţire, plecare, uitare
azi-când mi-e drumul spre tine
deloc anevoios şi abrupt!

Înger, al meu, ce-ai trăit după ureche
ca şi mine-n poziţie de drepţi-
unde ţi-ai pus pentru mine aripa?
singurătatea nu-mi mai este icoana
spânzurată de noi pe pereţi-
nu anii îi vreau stăpâni peste noi
ci mai degrabă clipa!

Înger, al meu, azi nu ştiu ce-mi eşti, ce-ţi voi fi!
nici ţie ce-ţi mai poate fi scris,
ce ştiu e că vreau să iubesc
în fiecare minut câte-o zi/ până când...
bătrânul cer ne va cădea în genunchi...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (8 iulie 2016)
Adăugat de Daniela Parvu Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

In lumea mea mica

în lumea mea mică
sunt numai un fir de nisip ce ridică
castele mărunte sub gânduri viclene
o vreme-am crezut că braţele tale au pene
posibil însă să fi încurcat iarăşi gările
ori trenurile... sau poate toate mările
cu scoicile lor mici şi rapace
cu melcii ieşind indecent din găoace
poate că am încurcat un răstimp şi irisul tău mov cu un flutur
ori cu o pasăre albă... de toate mă scutur
ţi-aş fi strâns ghem cuvintele toate
ţi-aş fi alintat o noapte întreagă tăcerile poate
păcatele şi visele triste
din umeri mi-ar fi crescut spre tine batiste
ca nouri sub stele
s-ar fi ascuns în tine tăcerile mele
ai fi crezut că sunt o mare îngustă
în dar ţi-aş fi lăsat un crin şi-o lăcustă
şi poate-o furnică
ascunsă cu grijă în mâna mea mică
în mâna cealaltă
ţi-aş fi întins ca o boltă înaltă
inima mea pitică şi scundă
deasupra aş fi creat o mare rotundă
şi-o stâncă verde din plastilină
peste toate din coaste-aş fi adus un ulcior cu lumină
şi poate o lună
peste ochii tăi verzi uneori să apună

lumea mea ar fi fost
un univers rogvaiv fără rost
azi toate sunt însă clişee în sepia sau poate poveşti
mă întreb încă trist cine-ai fost cine eşti

lumea mea mică e numai o mare îngustă
fără scoici fără fluturi şi fără lăcustă

poezie de Nicoleta Tase
Adăugat de Anemarie Ionita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de fată

Într-o zi când te-oi vedea, o să fii un oarecare,
Nici un tremur, niciun zâmbet, doar regret şi resemnare.
Nu-mi pasă de ziua aceea, poate n-o s-o mai apuc.
Vreau când se sfârşeşte viaţa, amintirea ta s-o duc
Până-n rai cu mine, sus. Şi de-acolo să simt dorul.
Să privesc cum mergi agale, îţi târăşti cu greu piciorul,
Cel cu care niciodată nu ai vrut să îmi calci iarba.
Ţi-a fost teamă să nu strici, florile de pai şi nalba.
Dar eu ştiu că nu de-aceea n-ai venit în curtea mea.
Nu ţi-e drag deloc de mine. Ce-mi mai plânge inima!
Las' să plângă, să suspine şi să bată ca nebuna.
Eu ii spun mereu că tu, nu eşti soarele, nici luna
Şi că poate fără tine. Îi va fi cu mult mai bine.
Dar ea nu şi nu, te vrea. Hai iubeşte-o, doar o dată.
N-o să-ţi facă niciun rău. Biata inimă de fată.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniştească inimile noastre.
Până când noi înşine nu mergem spre locul în care ei s-au dus
Fii bucuros
Că poţi să-ţi laşi inima să dea uitării,
Că oamenii te vor sfinţi într-o zi.
Dă urmare dorinţei tale
Atâta vreme cât vei trăi,
Aşază mireasmă de mir pe capul tău,
Înveşmântează-te în pânză subţire de in
Şi unge-te cu unsorile minunate ale zeilor!
Sporeşte încă mai mult plăcerile pe care le iei
Şi nu lăsa inima ta să se slăbească.
Urmează dorinţei tale şi fă-ţi bine ţie însuţi.
Fă cele ce doreşti pe lumea aceasta
Şi nu-ţi răni inima ta,
Până când ziua bocetelor va veni peste tine,
Căci cel ce are inima liniştită nu dă ascultare jelirilor lor
Şi plânsetele nu izbăvesc pe om de Lumea de Dincolo.

Petrece-ţi ziua cu fericire şi nu te mâhni!
Ia seama! nimeni nu-şi poate lua avuţia cu el!
Niciunul din oamenii care au plecat dintre noi
nu poate veni înapoi!

poezie din Cântecul harpistului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condiţional-optativ

Despărţirile de mine au fost grele totdeauna,
Însă, dintre toate cele, numai una-i ca niciuna,
Dar nu pentru că aceasta cea mai grea e dintre toate,
Ci pentru că, pur şi simplu, nu se poate, nu se poate.

Despărţirile de mine au avut ceva-n comun:
S-au soldat cu suferinţă până la sfârşit de drum,
Însă celei ce mă paşte, scris i-a fost să aibă parte,
De va fi să se petreacă, doar de moarte, doar de moarte.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (17 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată

Câteodată mă prefac că nu mai ştiu cum mă cheamă,
atunci Soarele-l întreb, dar el nu mă ia în seamă...
O întreb chiar şi pe Lună, de n-a auzit în noapte,
poate prin somn cineva... numele-mi striga cu şoapte!
Întreb pietrele ce tac, păsări clipind a mirare,
frunze galbene ce zac, moarte de îngrijorare...
Întreb Toamna cea cochetă ce-n oglindă se pudrează,
nimeni nu-mi spune nimic, parcă totul complotează
să mă-nchidă în uitare, numele să nu-mi mai ştiu,
să mă cheme-Nsingurare, sau poate... E Prea Târziu!

Numai vântul nebunatic pletele mi le resfiră,
pleoapele-mi alintă dulce, le închide şi suspină!
"Eu ţi-aş spune cum te cheamă, trebuie doar să m-asculţi,
să mă laşi să te cutreier, de mine să nu te-ascunzi!
Căci am auzit aseară cum te striga cineva,
te striga în vânt, haotic, nimeni nu îl auzea!
Cred că te striga, Uimire, sau parcă-ţi zicea Speranţă,
parcă Amurg Auriu, sau poate că... Dimineaţă!
Poate Vis Neîmplinit te striga, sau... Amăgire...
Dacă mă gândesc mai bine, cred că te striga... Iubire!"

poezie de Zenovia Priboi‎
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio stare

epuizarea vine frenetic dinspre oameni
de-aia te ia cu gol la stomac... cu monde à l'envers
nu aprofundezi dai pagina îţi faci de lucru
cu gâza exasperată să se insinueze întru ale tale

acaparat până peste poate dincolo de o fereastră
planurile cosmosului cu tine se amână salutar
[nu ştii nici tu cum faci dar nimeni nu bagă de seamă]

personal nu-ţi propui
marea cu sarea
vrei numai să ajungi
la frunza cea mai frunză
a smochinului dintr-o cale
care la o adică poate fi calea ta

... să eviţi înţepătura unei insecte
să o fentezi printr-o piruetă printr-un trompe l'oeil
simulând apartenenţa la acelaşi regn
[ai exclude din start toate teoriile fratricide]

să intri în ziua aceasta ca şi cum ar fi a ta măcar parţial
să-ţi permiti de pildă femeie cu frumuseţe şi ancoră
să prelungeşti timpul să poţi scrie firesc despre
ca şi cum chiar ar/ai exista

când ai privi
spre cerul decupat în centrul celulei
ai capta.... gândurile pescăruşului
alunecându-şi cântecul de înţelesuri
spre închisorile dintr-un om

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Declic

viaţa care începe
în dreptul unui vals
asemenea sufletului conceput
să nu aibă loc într-un trup
străbate zidurile acestea
bunăoară închisoarea din tine
toate cântecele strangulate fără de ţipăt
printre molecule de nisip de metal şi din carne
pune ape morţilor mult-prea-însetaţi-săracii
şi e bine!

dar, tu, pescăruşule, când ai de gând să (mă) recunoşti?

poate în dimineaţa aceea de iunie cu mireasmă de iasomie atârnată de tălpi
care se va întoarce ea odată şi odată...

eram mici... eram aşa de copii
casa îşi avea misterele ei... de nu vor fi fost miracole...
în pământ răscolit cioburi de smarald... câte-o coropişniţă
nefrica noastră de a scormoni în străbuni fără să ne ardă... fără să ne doară
leagănul ne-a purtat universali fără nicio distincţie de gen... de specii...
când ne-am trezit crescuserăm suficient de mult
cât să avem valsul propriu

ne-am avântat
şi rusalcele au argintat lacurile
pe frunze uriaşe de brusturi câte o memorie ancestrală
locul acela unde Dumnezeu zămisleşte troiţe

fără să ne pese am alergat desculţi şi goi
mărăcinii ne împrospătau sângele
pregăteau existenţa noastră aristocrată

suficient de sus la debarcader
umbreluţe şi gesturi
gentilomi purtând pe chip
surâsul interminabil al domniţelor roz
acest amestec de enigmă şi corali
la asfinţirea aurie a timpului peste noapte

un vapor cu franjuri multicolore
a încurajat curcubeul să răsară
în fapt viaţa aceasta
declanşându-se cu un vals

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daruri cu care nu avem ce face

la naştere fetiţei i se dăduse un glob de sticlă,
umblă cu el uşor, se strică,
poate fi o margică, poate fi un ochi de rezervă,
o bilă din aceea care face la la
când o scapi şi eşti fericită.
poate fi o boabă de strugure
când vei fi vulpe
şi vei fi plictisită
că nu toate lucrurile dulci
coboară până la tine.
poate fi însăşi sămânţa de pom, de om,
de discordii dorite.
fetiţo, când ai ceva minte
şi un bob poate face o rădăcină mare
coroană şi umbră.
dar cum ne-a fost vorba,
de ce rostogoleşti rostogoleşti tu vorbele,
cine nu te iubeşte va lua una
şi te va ţinti direct în mijlocul inimii.
era vorba să umbli cu grijă
cu darurile unice...

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versus

[file de jurnal afectiv]

lumea ta
de parbrize şi neoane
fugile clandestine în miez-de-întâmplare
derogările de la normalitate
unduiri lipicioase... hipermutaţii
apucăturile damelor uşoare
goale-de-tot luându-se la întrecere
cu baloanele cu heliu:
paraşutare eşuată!

fluieratul acela lipsit de subtilitate
vânatul de duzină... produsul în serie
iluzia dobândirii... fantasma situării în masculinitate

grimasele tale de cerber
înfierbântat şi nevrotic
neînstare de 1 Femeie

! poate îţi trebuie o dalilă!

codul tău etic – cod de bare
descifrabil după legi de minimarket
recunoaşterea optică a caracterelor
principiul frumuseţii eronate

depresiile tale într-o pasageră luciditate
felul acela în care pe mine mă faci vinovată
de sugrumarea Iubirii... de inutilitate

şi

te complaci
dependenţele îţi restrâng aria oxigenată

ai nevoie de dragoste... intuieşti cumva
în realitate te umpli de moarte

o lume se perindă
nu contează acordul subiectului cu predicatul
poate numai rostirea dialectală a afectului
trupurile se îmbulzesc pariind pe nedivinitate
performanţele se măsoară în hectare-sex-putere
când înţelesurile se închid în derizorate

boala ta îmi impune eliberarea

chit că pentru asta voi face moarte

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia din mine

Femeia din mine trece desculţă
peste podul palmelor tale,
în fiecare dimineaţă te caută,
dezgolită de teama că nu vei mai fi,
îţi aduce cafeaua la ora fixă
şi tu îi spui că s-a întâlnit mai întâi cu Dumnezeu,
de aceea e atât de frumoasă...

Femeia din mine râde între macii sălbatici,
ştie că ziua e copilul ei drag,
pe care refuză să-l înţarce...

Aşteaptă să coboare noaptea,
doar să adoarmă pe pieptul tau,
pentru a-i strecura câteva stele printre degete,
nimeni nu mai poate trece prin ea,
ştie că orice sfârşit este o uşă,
după care, pentru tine, femeia din mine
înfloreşte la fiecare secundă, căutându-te...

Spune-mi că orice femeie din mine
sunt eu!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Pentru tine nu–i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să fiu struna aceea
Încordată dar blândă,
Dintr-o harfă ce mângâie norii,
Ce stau gata să toarne
Ploaia târzie peste pământu-nsetat.
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot s-ating obrazul curat
Al cerului tău,
Că atingerea mea
Îti va aprinde toate stelele,
Una câte una,
În noaptea ta grea...
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să-ţi mai văd o dată chipul,
Să-ţi mai mângâi o dată pleoapele obosite
Cu degete aspre de tot lutul din mine,
Că pot să-ţi mai şoptesc,
Cu glasul meu omenesc: Te iubesc!
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT,
Până când sunetul Şofarului
Va zgudui Înaltul,
Şi-atunci, ceea ce-a fost
Prea puţin,
Sau prea mult,
Va fi TOT.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (iulie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fond decembrie de-abia urmează să sosească

nu mă contrazice!
vine o vreme când toate poemele se scriu cu sfârşitul
eşti om/ doar-om şi în vacarm uiţi
să faci legătura dintre lucruri
nu mai eşti în vremea copilăriei
să poţi glumi cu genezele nedesăvârşite
tu nu vezi, chiar nu?
laşi baltă lumi...

de depaaarte

încerci să dibui capătul funiei acesteia
infinit desfăşurându-se până în punctul în care
priveşti la tine ca dintr-o prăpastie:

! aluneci

nu ne putem elibera decât rostind cuvinte la modul inspirat
şi cum s-o facem când înţelesurile ne-au crăpat în palmă?
ridicarea asta de privire / coborârea asta de pleoape
în mijlocul apelor zadarnică truda păsării
de a te ţine la suprafaţă

poate intempestiv ne-am dorit primăvară
şi copii ne-am trezit şi desculţi
grăbiţi am iniţiat marea călătoria prin ierburi:
creşteau obuze sub neştiute sentimentele noastre

şi ne-am amăgit durerea
de parcă durerea ar fi fost copil mic
să înţeleagă de păcăleli:
am bătut locul rău care ne lovise
[habar nu aveam că... destinul... şi destinul nu avea trup!]
infinit mai naivi decât ea am suflat peste inimă
aer cald-aer rece-aer parfumat şi
nimic

poate că am trăit cu iluzia traversării lui decembrie
prin iglurile cercurilor personale suspendate
poate de-adevăratelea ne-am sufocat iubirea
şi cu totul ne-am deşertat

lumina stă să cadă
sugrumată în fricile omului
o nostalgie letală
preţul greu al neînţelepciunii... al neîncrederii
fără drept de apel subţiindu-ne faţa

nu vom trece de momentul acesta:
eşti omul rău! – îţi spun / eşti omul bun! – îmi repeţi
eşti omul bun! – îţi spun / eşti omul rău! – îmi repeţi...

muzică perisabilă – ecoul sentimentului deformat
şi acest trunchi de copac cândva cu vocaţia solidificării memoriilor
neputincios azi să înfieze tristeţea de moarte a fiilor omului

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!