În oraşul meu

plouă mărunt spre seară ies în umezeala străzilor
intru la coafor se fac programări pentru ziua femeii
la piaţeta leului nici porumbeii nu stau pe vremea asta
nu deschid umbrela îmi place să merg prin ploaie
să mă întrebe de viaţă micile picături femei de serviciu
spală pe jos ceea ce murdăresc oamenii
fetele se cheamă cu băieţii de pe un trotuar pe celălalt
cum ne strigăm noi pe uliţă la ţară cândva
un tătic n-aş fi zis cât de tânăr şi firav filmează copilul
probabil puţin trecut de un an lângă mama lui copilă şi ea
ţinându-l de mână mă opresc nu vreau să intru în cadrul familial
în parc mihai pe calul lui este întreaga măreţie a istoriei şi oraşului de la ţărm
brazii mustesc de verde locul de joacă este gol
micile alei pentru biciclişti sunt populate doar de semne
e mâzgă în oraşul meu şi maşinile sâsâie ca nişte şerpi
pieţarii au acoperit tarabele şi adunaţi într-un colţ flecăresc politica
în felul lor la un pahar de spirtoasă
înaintez printre picături aburii sufletului meu se disipează în ochii serii
un domn cu alură de urs practic barează drumul
mă strecor subtil şi simt cum din spate mă priveşte admirativ
merg aproape alergând cu o voioşie de douăzeci de ani
am haina pe mine ca un val de apă şi toată sunt de apă
în aerul monoton şi lichid nu mă tem de răceală
stau atât de aproape de un lanţ de farmacii
pe aici se perindă mulţi oameni
altfel oraşul meu e la fel de gri ca fumul de la midia

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă infernal

în oraşul atrofiat de galben
şi ruginiu lăsat de toamnă
balta din faţa blocului
se întăreşte din sfert în sfert
de oră şi rânjeşte la trecătoare
priveşte parşiv pe sub fuste
sau rochii într-o nebunie ludică
plouă cu picături murdare
prin oraşul obosit de atâta vară
şi maşinile scrâşnesc din pneuri
când simt carosabilul umed
plouă pisici şi câini şi trecători
fără discernământ curge apa
aproape rece vine pe pământ

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Free solo

E soarele blând jucându-se
pe liniile fine de pe chipul mamei care mă-nfrânge,
un cântec de doliu plutind
printre casele albe,
punctuleţe pe piele, pernuţa înfiptă cu ace şi mi-e frică sau frig
sau de amândouă.

Trec printre oameni ca printr-un hol plin de manechine, forme lucioase şi reci, unisex.
În mintea mea luminiţele se sparg pe rând,
îmi mor micile fericiri.
Nu-i aproape nimic rămas aici de care să mă agăţ,
fac free solo pe un perete aproape drept, caut micile crăpături de pe inima ta unde să strecor o frânghie de susţinere.

Oraşul în care am crescut nu va fi acelaşi
în care o să trec
de partea cealaltă a ceea ce nu cunosc şi mă sperie,
îmi promit, în autobuzul de seară,
cât totul se întunecă din mers, se cutremură un pic şi mă sfidează.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cu iubire

În oraşul cu iubire, locuiesc tot mai puţini,
Drumul către fericire, din păcate, nu-l mai ştim...
E aşa frumos aici, ca-ntr-o lume de poveşt! i
Tot ce trebuie să faci este doar ca să iubeşti!

În oraşul cu iubire, oamenii mereu zâmbesc,
De atâta fericire, ochii lor, toţi strălucesc.
Politeţea e firească, iar atunci când se-ntâlnesc
Nu se spune "bună ziua", ci se spune "te iubesc!"

În oraşul cu iubire nu există cerşetori,
Toată lumea dăruieşte doar emoţii şi fiori!
Florile sunt mai frumoase, frunzele în pomi dansează,
Nopţile sunt în lumină, inimile radiază...

În oraşul cu iubire, oamenii nu merg, plutesc,
Le-au crescut pe spate aripi, tot spunându-şi "te iubesc!"
Nu există sărăcie, sunt avuţi şi fericiţi,
Cea mai mare bogaţie-i că iubesc şi sunt iubiţi...

În oraşul cu iubire, nu există umilinţă
Oamenii nu ştiu să plângă, nu există suferinţă
Trupurile-s sănătoase, ele nu îmbătrânesc,
Vitamina e iubirea şi pastila "te iubesc!"

În oraşul cu iubire, oameni-s nemuritori
Nu există cimitire, când iubesti n-ai cum să mori!
Cine vrea eternitate, cine vrea ca să trăiască
Poate să se mute-aici, doar să ştie să iubească!

poezie de Florentina Mitrică (3 martie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dowloading

Merg pe uliţă merg merg merg
merg merg merg uite un capac
merg aud un claxon
am intrat în buruieni
Merg prin buruieni merg merg merg
merg merg merg merg iau o floare
merg mi-e cald
dau de asfalt iar
merg puţin pe asfalt merg merg merg
am traversat
am călcat un melc
merg merg merg
opa am ajuns la tine.

poezie de Sonia Kalman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Deluje"

Ce ploaie caldă în vuiet, în iunie început...
Nori gri, în spume gri întâi, apoi de gri fundal-
Coboară, toarnă, şi ne spală, într-un neprevăzut!!!
Asfalt, pământ emană... un abur de furnal.

Stau mut de încântare, ca la un cal în tropot.
Picuri imenşi, se sparg, în extazic de masaj.
Ador, ce cântec dulce se înalţă lin, din ropot...
Mi-e dor de-o mare sumbră... visez pelerinaj.

Maşinile stropesc şi fâşie a petarde,
Exploziile curg şi se propagă în tunet,
Făclii răsar, se scurg, într-un ciudat de sunet;
Spectacolu-i complet, în apă totul arde...

Plec din oraşul tern şi cu umbrele strâmbe,
Cu tipi în jeepuri negre şi cu clădiri pompoase.
Mă duc la ţară; în câmp, natura nu se-ascunde...
E valuri grâul verde, se întorc ţărani, cu coase.

Un câine stoic stă, nu mişcă, dă un scutur,
E ud, cu urechi blegi, agale mă priveşte...
Intru în maşină ud, nu ştiu de ce mă bucur?!
Pe tablă-s pocnituri... "deluje" nu pridideşte.

Simt sufletul curat, de-ardoare aş vrea să plec,
Dar să nu pierd din cântec, de sunet şi lumină!
Căci uite un căruţaş- ce nu-i dotat hi tech-
Şi simte tot, la maxim; nu cum eu... în maşină?!

Şi fug nebun spre-o apă, ca să o văd crescând...
E toată învolburată de cafeniu, cu spumă...
Alerg apoi, nu stau, am gând de furibund;
Las totu-n urmă, fug, viteza e nebună!

Într-un târziu, ajung... ferice tot mai plouă.
Mă îndrept spre litoral, cobor desculţ pe plajă...
Privesc spre necuprins- la mare- parcă-i nouă;
Simt aerul sărat, sunt tot cuprins de vrajă.

Atras sunt de vâltoarea- cu încreţiri de alb-
Ce poartă în aspiraţii, traiecte nesfârşite.
Gândesc la cei pieriţi, cu corpul rece, dalb;
Mă întorc către maşină... cu lacrimi neoprite.

Îmi curg şiroaie multe, nici nu mai ştiu, de sunt...
Am gust sărat de lacrimi, cum marea învolburată...
Nu mai sunt un real, am devenit un gând...
Doar plâng în neştiinţă... Am inima plouată...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred în oameni

unii cred în ceea ce nu sunt
alţii în ceea ce văd
eu cred în oameni
în cei care
plecaseră demult sau
poate mai devreme
mai cred
în locul din care nu
plec niciodată, copilăria

uneori poate sunt puţin arogant şi egoist
mă gândesc doar la mine şi la acea
aşteptare încordată fără
prieteni vecini
şi neamuri

n-am nimic de ascuns

în oraşul meu plouă
dimineaţa la amiază şi seara şi
oamenii mor după fiecare ţigară
strivită sub picior sau aruncată la coş
ştiu că o să mi-se întâmple şi mie asta
voi pleca tăcut ca şi când
nimic nu s-ar fi întâmplat
pe urmă cineva o să
întrebe despre un bătrân
cu ochii mici şi
plete peste umeri

unii cred în asta
eu cred în oameni...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre linişte

mai trec prin cimitire uneori,
e un peisaj inedit, mai ales toamna,
nicidecum sumbru

drumul pare mai liniştit câteodată printre cruci,
în oraşul de la capătul lumii

este un drum neumblat din deşertul umbrelor,
este o scurtătură prin oraşul păcatelor,
printre cruci, pe unde mai trec
uneori,
când oamenii nu mai încap unul de altul prin cetăţi.
când oasele mă încearcă,
când mă îmbolnăvesc de dorul tău,
când se răceşte întunericul
şi tace insuportabil

mai trec pe lângă cimitire uneori,
ca pe lângă Purgatoriul lui Dante.
ocolesc cu grijă
oraşul celor şapte păcate

pare o cale mai sigură către casă,
e drumul spre linişte

corbi uriaşi stau cocoţaţi
sinistru
pe o gară fără trenuri,
într-un oraş de la capătul
timpului,
croncănesc diabolic, tot mai tare,
atunci când trec
printre cruci,
uneori.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu mai stau aici

eu nu mai stau aici
o spun cu discernământul
celui părăsit de vrajă

poate nici nu am stat vreodată
am fost doar o altă pană de fluture
fără destin
descriind o parabolă din aduceri aminte
pe aburii unei ferestre
pe pereţii odăii
pe o inimă înaltă de copac

eu nu mai sunt aici
în camera alb-albastră
nici tu nu ai fost lângă mine
desenând în întuneric
singurătatea

ai fost doar o altă închipuire
de dragoste
în acelaşi spaţiu geometric

eu nu mai stau aici
şi nici în camera alăturată

stau lângă un mesteacăn sur
pe marginea prăpastiei
şi beau aerul tare
până la fund

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cel alb

Sunt în oraşul cel alb.
O ceaţă deasă îmi
Străpunge speranţele.
Sunt oameni care visează
Lumi inexistente,
Sunt oameni dezorientaţi,
Care merg pe trotuare.
Lumini se aprind şi se sting haotic
În oraşul cel alb.
Sunt strigăte care se ascund în noapte
Şi în sunteul ploii,
Acea ploaie, care cade continuu
Şi monoton.
Sunt victime în oraşul cel alb,
Care încă nu inţeleg că sunt victime,
Dar sunt şi flori,
Sunt şi chioşcuri cu fast food,
Sunt şi grădini botanice
Cu arbori exotici
Şi mai sunt şi cinematografe cu filme horror.
Ca nişte umbre se desprind din ceaţă
Paşii pierduţi.
Sunt paşi care se caută,
Sunt şi paşi care se despart definitiv.
Zgomotul ploii
Vibrează în ochiul ferestrelor,
Vibrează în pietrele mortuare,
Vibreaza şi în vise,
Acele vise
Pentru o zi mai bună decât ieri.
Aparent,
Cineva mai strigă în întuneric
Din ceaţa albă.
Poate că e victima unui viol,
Poate că e victima unui furt,
Poate că e victima unei agresiuni,
Sau poate că e cineva care a pierdut iubirea.
Poate că e doar ecoul ei......
Sunt în oraşul cel alb
Şi te caut în noapte...

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluturare

rătăceam într-o lume aşa... cum este ea
nopţile şi zilele se scurgeau pe lângă
până într-o dimineaţă de primăvară când
planeta s-a oprit în ochii tăi, în gestul tău

în clipa aceea m-am născut cu adevărat
în clipa aceea am început să învăţ să merg
de data asta altfel, neatingând pământul sau lucrurile

am început să învăţ să vorbesc, nu prin cuvinte
ci prin toată fiinţa, în apnee sau
respirând dintr-odată tot cerul

tu nu făceai nimic pentru asta
nici măcar pentru setea să-ţi fiu mereu aproape
la tine totul era unic şi perfect

acum, ceva s-a risipit aşa cum rugina
acoperă strălucirea metalului
cum noaptea îşi vâră soarele în sân
şi nu mai ştiu cine am fost, cine sunt

tu eşti probabil într-un loc mai bun
o duci bine sau dai viaţă altor bărbaţi
aşa cum s-a întâmplat mie

şi ce dacă pe mine, pe alţii, ne ucizi astfel
aşa ne ajuţi să înţelegem ceea ce suntem
fluturii clipei opriţi pe buza vasului vieţii, tu

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abandon

oboseală / sevraj / linii de tensiune

între corp şi inima care a încetat să mai bată

aparent / mă simt învăluită de un frig tăios

acum când a început să ningă din nou în martie

// nu îmi folosesc la nimic hărţile care îmi arată doar drumul înspre ieşiri //

încerc să merg în partea cealaltă cu soarele înfipt în carne ca o busolă

dezlipesc etichete de pe cutii alb cu mov
unde am pus la păstrare frica

şi scriu a b an d on

//
aici în camera frigorifică carcasele animalelor nu mă înspăimantă

sunt detaşata şi calmă

în mod absurd îmi vine în minte imaginea mamei
cu corpul ei fragil atârnând şi ea de unul din cârligele groase pline de grăsime

mă lipesc de ea

şi in loc de răceală simt caldură

aşa e de fiecare dată când corpul încearcă să mă mintă
dar mintea e mai trează ca oricând / micile dureri şi micile obişnuinţe
micile bucurii
au devenit
evenimente care mă scot din vise

trebuie doar să nu uit de unde am plecat

din acest oraş lăcuit ca o mare de gheaţă

am lăsat acolo totul

îmi aprind în vis o ţigară în mijlocul unui bulevard

şi îmi imaginez din nou blocurile de sticlă şi metal din care am evadat

dar am adus cu mine tot

//aşteptarea. frica. dominanţa. înţelegerea.//

acestea sunt sentimentele care nu mă lasă să dorm

să visez un crater uriaş în care să mă prăbuşesc / în zbor lin ca o pasăre
prinsă de iarnă fără casă. scriu din nou ab a n do n aici în camera frigorifică
în mijlocul lui martie

alături de mama mea îngheţată pentru eternitate.

şi respir aerul rece cu plămânii sedaţi/ obosiţi/ în sevraj /
mai trag un fum de ţigară şi totul dispare în fumul şi ceaţa această crescândă a visului.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A dispărut din vederea mea

Stau pe ţărm. Aproape de mine, o navă
îşi întinde velele albe în briza proaspătă şi porneşte către
oceanul albastru. Este un obiect de mare frumuseţe şi vigoare.
O urmăresc cu privirea răbdător până când atârnă ca puf de păpădie
sau ca un norişor în locul unde marea şi cerul se scufundă una în celălalt.

Atunci, cineva de lângă mine spune, " Iată, a dispărut."

Unde a dispărut?

A dispărut din vederea mea. Atât. Ea are catargul,
carena şi verga la fel de mari ca înainte de a trece pe lângă mine.
La fel, este nu mai puţin capabilă de-a-şi purta caricul spre portul de destinaţie.
Diminuarea mărimii ei este în mine – nu în ea.

Şi chiar în momentul în care cineva spune: " Iată, a dispărut,"
sunt alţi ochi care îi urmăresc sosirea, şi alte voci
sunt gata să strige voioase, " Uite-o, soseşte!"

Iar asta înseamnă a muri...

poezie de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tânăr sunt

Atât de tânăr sunt. Vreau fiecărui sunet,
ce trece lângă mine, să-i dau a mea fiinţă,
şi în a vântului atât de dulce tunet,
asemenea căţărătoarei plante zvâcnet,
vreau dorul să se-anine-n cuviinţă,

De orice armură fiinţa-mi dezgolesc
să simt cum pieptu-mi se lărgeşte,
căci este vremea să mă pregătesc
de drumul mării unde-o să găsesc
acele ţări spre care mă goneşte.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin lumina oglinzilor îmi simt goliciunea

e ziua aceea în care nu am curaj să mă ridic din pat
nici măcar să scot un picior de sub pătură darămite nasul
mi-e teamă să privesc în oricare loc al camerei ticsită de cărţi şi cărţi
şi lucruri inutile abandobate ca după o bătălie
în oricare parte aş îndrăzni să mă opresc aş simţi acelaşi rău

e ziua aceea în care nu vreau să mă dedic nici măcar mie ce să mai vorbim de alţii
prea trecători prin viaţă mai ales când e vorba de iubire
nu nu n-am niciun curaj să mă văd cu mine
trupul trecut prin lumina oglinzilor
parcă special amenajate îmi simt goliciunea
e o mare tulbure inside valurile îmi bat în inimă
uneori mă izbesc de zidul aceleiaşi singurătăţi care
umblă şi umblă bezmetică pe ţărmul lui ovidiu

e ziua aceea fără aburul unei cafele descântate în doi
vocea din telefon nu mă încântă prea tare
am nevoie de ceva palpabil să-mi dea frisoane
o altfel de trezire la viaţa asta morbidă

e ziua aceea când mă dor oasele de tăcere
scâşnesc dar nu mă întorc pe cealaltă parte
stau răstignită cu ochii în tavan se umezesc şi
dintr-odată mai mai să mă înghită o ploaie vioaie cu ferestre cu tot

asta nu e deloc ziua mea preferată
un gând îmi spune hai să-i facem o vizită
ploaia aruncă alice în mine şi toate se înfig
sângerând îmi las urma înspre ceea ce am părăsit
greu cu acest obstacol plumburiu să-l dau la o parte

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Este rece afară, cum n-a fost vreodată.
Un aer de metal gânduri mătură
Iar liniştea din jur este puţin ciudată.
Lacrimi scurte mi se alatură.

Pe banca unui câmp străin
Privesc în jur şi văd crunta imagine
A unui baieţel sfâşiat de al său chin
Şi lipsit de multă afecţiune.

Stă acolo de când îmi amintesc,
Şi nimeni nu îl vede...
Să mă duc la el să îi vorbesc?
Dar cum o conversaţie eu pot aprinde?

Să stau, să merg, să stau...
Să privesc în continuare
Cum se zbate cu al său rău?
Să continui cu o amănare?

În timp ce eu mă simt nehotărât,
Gânditor la ce voi face,
Văd acest copil mai amărât
Cum din loc el vrea să plece

Ce pot face? Ce pot eu oare face?
Să stau? să merg la el?
Mai bine mă ridic să vad ce gând îl bate
Iar de pot cu răul lui să fac duel.

Mă uit la el, îmi fac curaj şi cu bucurie
Spre el înaintez usor...
Inima îmi bate cu putere, plina de mândrie.
Mă duc să ofer un ajutor.

Mă uit la el, sub acel puternic tei
Şi mă doare în ochii lui să văd
O poveste trista, spusă de un condei.
Lângă el pe gânduri cad...

Cu ai săi ochi mari, în suflet mă priveşte.
Îmi cunoaşte fiecare cuget...
Vrea atât de mult să-mi spună o poveste
Să fim precum un minunat duet.

poezie de Costel Obadă (20 aprilie 2012)
Adăugat de Costel Obadă
Comentează! | Votează! | Copiază!

zilele tale

îmi merg tristeţile bară la bară
aproape ambuteiaj
jilave drumurile închipuite altfel ieri
de fapt, eu stau pe loc, doar ele fug
se preling în jurul meu pretutindeni.

de-ar fi numai dorurile… dar mai strânge
rândurile implacabil şi pasărea că ştiu
câtă risipă de aşteptare face chipul tău
ieri a fost ziua ta aniversară
ziua mea de plâns, fără lacrimi, ca şi cum
cineva înăuntrul meu plânge şi nu am cu ce
să-l împac

dintr-un clopot cubic sunetu-i
ca de zaruri pe masa de joc – ochiul meu
vor fi douăsprezece dangăte
pentru ziua ta de mâine, ziua de nume
în care efigie obsesivă unduind mă trage
în strada unde tristeţile merg bară la bară
aproape ambuteiaj
iubito, «lamulţiani»-ul meu este
o rugăciune
pentru zilele tale.

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai urât

moto:
Domnişoară, eu n-aud ce zici
Că pe la noi plouă cu broaşte
Priveşte tabloul şi hai, recunoaşte
Că asta e coada altei pisici!
-------------------------------

Îmi pun cravata, îmi pun şi vesta
Şi ies seara să mă plimb
Cu bastonul prin olimp:
Sunt cel mai urât din oraşul acesta!

Eu ştiu ce înseamnă fiesta
Când taurul vieţii prins e de coarne
Şi spaimele ţipă să nu te răstoarne:
Sunt cel mai urât din oraşul acesta!

Se uită nevestele lung după mine
Bărbaţii-nţelepţi le imită
Şi urbea cu toată se-agită
C-atunci hotărăsc: e mai bine,

Că cel care trece un test, a
Comis o dovadă în plus
Suport şi afrontul adus:
Sunt cel mai urât din oraşul acesta!

E drept că nu sunt cel mai deştept
Dar poate nu sunt nici cel mai prost
Când nu mă găseşte beleaua în post,
Ca omul onest, o aştept

Îmi place şi mie siesta:
Cafeaua, luleaua, nevasta
Dar mă deprimă ideea aceasta:
Să fiu cel mai urât din oraşul acesta!

poezie de Ion Untaru din Locuiesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tânăr

Atât de tânăr sunt. Vreau fiecărui sunet,
ce trece lângă mine, să-i dau a mea fiinţă,
şi în a vântului atât de dulce tunet,
asemenea căţărătoarei plante zvâcnet,
vreau dorul să se-anine-n cuviinţă,

De orice armură fiinţa-mi dezgolesc
să simt cum pieptu-mi se lărgeşte,
căci este vremea să mă pregătesc
de drumul mării unde-o să găsesc
acele ţări spre care mă goneşte.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke (28 noiembrie 1897, Berlin-Wilmersdorf), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tânăr

Atât de tânăr sunt. Vreau fiecărui sunet,
ce trece lângă mine, să-i dau a mea fiinţă,
şi în a vântului atât de dulce tunet,
asemenea căţărătoarei plante zvâcnet,
vreau dorul să se-anine-n cuviinţă,

De orice armură fiinţa-mi desgolesc
să simt cum pieptu-mi se lărgeşte,
căci este vremea să mă pregătesc
de drumul mării unde-o să găsesc
acele ţări spre care mă goneşte.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!