Prince

Era crescut, de mic, şi îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu ştia ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinereţe,-o mare stea
ba, chiar şi-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promiţător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambiţios,
şi se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naştere, aşa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmaşului atât de talentat
şi de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijoraţi
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui şi, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre fraţi.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
şi i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie şi-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o ştie el de mic,
e tristă şi mai plânge-atunci când el
refuză şi grăunţe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
şi l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câştiga.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi grija lui e pentru noi un vis urât

Şi grija lui e pentru noi un vis urât,
şi glasul lui o piatră ni se pare –
am vrea să dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, şi-atât.
Căci între noi vuieşte mult prea tare
drama cea mare, ca să ne-nţelegem.
Vedem doar forma gurii lui din care
silabe cad, ce nu le mai culegem.
Suntem mai depărtaţi ca-n depărtare,
chiar dacă strâns iubirea ne-a-mpletit;
de-abia când pe această stea el moare,
ştim că pe-această stea el a trăit.

Acesta-i tatăl pentru noi. Şi eu – eu
să-ţi spun tată?
Ar fi să mă despart de tine nu odată,
de mii de ori. Eşti fiul meu. Te voi cunoaşte-ndată,
aşa cum îţi cunoşti copilul unic, drag,
chiar când demult este bărbat, este moşneag.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încurajările unui viitor bunic

Fetiţa mea aşteaptă un copil
Şi-aş vrea să-i spun de-acum, ca ea să ştie
Că-s bucuros de asta şi doresc
Să-l ţin în braţe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoţel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuţ frumos,
Legat, normal, căci eu n-aş vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că şi eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-şi vadă de serviciul ei,
O ştiu cum e: şi ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai ştiu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puţin stricat.

Am să-l răsfăţ, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar ştiu că toţi copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăţ cum ştiu eu mai bine:
O frec uşor de blugi.

Pe-acasă îl mai las şi pe covor,
Şi-o să-i mai dau şi câte-un colţ de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl ţin curat, dar nu prea mă omor,
Şi îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paşti şi de Crăciun.

Promit ca, dimineaţa, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineaţa sunt cam indispus
Şi n-aş putea, oricât de mult aş vrea
Să beau cafeaua fără o ţigară
Iar fumu' n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai creşte, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca şi doctor să îi fiu
Şi, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aş vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniştitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Şi-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus vindecă în Israel

Isus iar cu ucenicii înspre mare s-a-ndreptat
Şi atâţia din Israel acolo s-au adunat
Cuvântu să i-l asculte căci vorbea de Dumnezeu
Cum Tatăl purta de grijă atunci la poporul Său
S-a strâns o mare mulţime şi din Siria vecină
Căci Isus Domnul vieţii era soare şi lumină
Din Ierusalim Idumea şi dincolo de Iordan
Au venit atâţia oameni poposind în Canaan
Să asculte de Cuvântul Solului ce-a fost trimis
Să deschidă iarăşi calea pentru om în Paradis

La Isus veniră atâţia să le ofere vindecare
Să scape de atâtea chinuri să primescă dar salvare
Şi Isus a poruncit ucenicilor să-i ţină
La-ndemână o corabie până când El o să vină
Îmbulzit de atât norod Domnul Isus să nu fie
Să poată vorbi atuncia de veşnica-mpărăţie
Căci atâţi se-nghesuiau vindecare să primească
Doar Isus avea putere tuturor să dăruiască
Vindecare sănătate pentru orice boală grea
Înaintea Lui Isus nimic nu putea să stea

Duhurile necurate pe Isus când îl vedeau
La pământ în Faţa Lui cu toate ele cădeau
Cu putere dar strigau Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu
Însă Domnu atunci degrabă poruncea cu glasul Său
Să păstreze dar tăcerea să nu-l facă cunoscut
Căci lucrarea Lui Divină iată abia a început

Glorie dar Lui Mesia căci bolnavii a vindecat
Chiar şi orbilor vedere — atâtora El le-a dat
Şi-a scos duhurile rele din atâţia pe pământ
Căci doar El era din ceruri Fiul Tatălui cel Sfânt

Pe leproşi i-a curăţat pe ologi El i-a făcut
Ca să umble să alerge — El fiindu-le doar scut
Orbii şi-au primit vederea muţii iarăşi au vorbit
Căci Isus avea putere pentru cel nenorocit
Chiar şi morţii au înviat la porunca Lui Isus
Căci Hristosul Sfânt în toate Tatălui era supus
Glorie dar Lui Mesia pentru marea Lui lucrare
Căci în toate omenirii a fost şi ne e salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (29 martie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a lipsit

Mi-a lipsit al mamei drag alint,
Încă de când am venit pe lume,
Mi-a lipsit şi dulcele cuvânt,
Care doar mama ţi-l va spune.

Mama mi-a fost stea călăuzitoare,
Chiar de acolo din locul SFÂNT,
Le-a sfătuit pe ursitoare,
Să mă apere pe acest pământ.

După mama n-am plâns niciodată,
Căci sufletul ei a fost cu mine,
În noaptea cea întunecată,
Dar şi în zilele foarte senine.

Despre ea voi scrie, nu voi fi tăcut,
Gândindu-mă la chipul ei blând,
Peste orice greutăţi am trecut,
Cu ICOANA mamei în gând.

poezie de Mihai Leonte (21 mai 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare neexpediată

Frate, ce mai face mama, a ieşit de sub zăpezi?
Tata mai înjură floarea, adulând copacii verzi?
Ai mai fost pe la morminte, lumânări le-ai mai aprins?
Sau le-a măturat furtuna, ori tăcerile le-au nins?

Plânge mama, când ne vede cum ne dezrădăcinăm,
Fiecare-n altă lume, peste lacrimă călcăm.
Şi ce crivăţ ne desparte şi ce iarnă-i între noi!
Nu ţi-e frig de-atâta ură? Am rămas numai noi doi.

N-am avut copilărie, te-am crescut, te-am apărat
Şi-a plâns mama dând în mine, când de tine am uitat.
N-aveam timp de joacă, frate, parcă n-aş fi fost copil-
Te aveam pe tine-n spate, tu iubit, eu în exil.

Suspinam în versuri, noaptea, adormind în zori pe-o stea,
Era clipa mea de joacă, mă jucam în lumea mea.
Şi acum arunci cu vorbe, curge sânge când te-aud.
Cât erai de vulnerabil şi acum,. cât eşti de crud!

Biata mama n-are tihnă, nu are nici în mormânt-
Ar ieşi să ne împace, dar e-un munte de pământ,
Ce-o apasă şi o ţine prizonieră. De-aş putea,
Aş scârma ţărâna rece, să o scot cu mâna mea.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând de loc ureche muzicală...

Urmuz în Fuchsiada
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai să ne unim (100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România)

Hai să ne unim, fraţii mei de cruce,
Fraţii mei de sânge, din nou într-un singur popor.
Şi să nu ne mai plângem sau să ne râdem
Că împreună nu o să avem un falnic viitor.

Hai să ne unim, fraţii mei de lacrimi,
Fraţi de suferinţă, cum s-au unit cândva, demult,
Nişte oameni simpli, dar plin de credinţă
Şi cu puterea ei unire s-a făcut!

Căci ne aşteaptă mama noastră bună
Cu braţele deschise şi ochii înlăcrimaţi!
Ea vrea să ne vadă din nou împreună,
Fraţilor, hai să rămânem fraţi.

Să nu uităm trecutul atât de glorios.
Să luptăm cu mândrie
Pentru un viitor mult mai falnic
Şi mult, mult mai frumos!

poezie de Vladimir Potlog (18 martie 2018)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai să fim

Hai să fim oameni de omenie,
Dragi părinţi, copii şi fraţi.
Căci moartea nimeni nu ştie când o să vina
Şi când murim, de acei vii suntem uitaţi.

Hai să iubim viaţa ca pe o melodie,
Chiar de e uşoară sau grea.
Să nu adunăm multă avuţie
Căci lăcomia poate fi o piază rea!

Hai să-i cinstim pe tata şi pe mama,
Pe omul de lângă noi.
Şi să ne gândim la pace,
În vreme de război.

Hai să fim oameni de omenie
Căci aşa e bine şi frumos.
Şi să nu uităm niciodată,
Pentru aceasta s-a jertfit Hristos.

poezie de Vladimir Potlog (15 decembrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iulian: Îmi permiţi să stau aici, lângă tine?
Lucian: Lasă gluma, blondule; bineînţeles că-ţi permit...
Iulian: Şi totuşi, cu ce-ai supărat-o pe colega ta, domnişoara consilier?
Lucian: De ce n-o întrebi chiar pe ea?
Iulian: Poate am s-o întreb, dacă voi avea ocazia. Crezi că mi-ar răspunde?
Lucian: Nu ştiu... Cum rămâne cu presa? Nu te mai deranjează ce scriu ziarele despre mine?
Iulian: Presa?! Dă-o încolo! Ce ştiu oamenii aceia despre fiul meu? Am avut prilejul să constat că nu prea multe. Lasă-i să scrie ce-or vrea; nici că o să mai cumpăr ziarele de acum încolo!
Lucian: Cum aşa?! Renunţi la hobby-ul tău din fiecare seară?
Iulian: Ce hobby?! Prosteală, pierdere de timp şi de bani. Dacă renunţ, am doar de câştigat.
Lucian: Chiar crezi?!
Iulian: M-am convins. Nu vreau să mă las influenţat de ce scriu ziarele; nu mă interesează! Tu eşti mult mai important, doar eşti fiul meu. Şi orice ar fi, vreau să ştii că sunt mândru de tine! Ah... Uite cum mi-am făcut sânge rău, ca prostul, din cauza unei reclamaţii, când de fapt, era atât de simplu; n-am putut dormi deloc până acum, toată noaptea; mi-era imposibil! Nu-mi place să te ştiu trist, mai ales din cauza mea.
Lucian: Nici eu n-am reuşit să dorm, blondule. Poate îţi vine greu să mă crezi, dar mă deranja să te ştiu supărat pe mine.
Iulian: Aş, supărat; mă prosteam...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

să tremur sau
să-mi iau mica doză de detergent-eş
apament unde ru
fele mele ca o pereche de slugi - poate fu u fu u
til să a-dere la sânge în sensul curentului din în
căperea mai mult foarte tristă - i
luzoriu contact pentru cât nu mă vrei mare rangă
nici nu ştiu şt
iu iu iu (?!) - costel & co va răzbate de parcă
solzul de peşte este o goangă
în fututa tigaie - mai mult ştie mama, deşi
nu ştie tata de ce
mama teribil ar fi de mortală, la
bă goală, nu? să nu-ţi tremure prietenii
mai nou eu te laud, tu doar
aiurea, nu e bruta mereu un artist

rinocerii în piele de păsărică
cu piei minunate de reproducere vor lăsa
unele pene să cadă
unele sperme să urce

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fim uniţi

Fraţilor, hai să rămânem fraţi la bine şi la greu.
Cum suntem acum, aşa să fim mereu.

Suntem trei fraţi, hai totdeauna să fim uniţi.
Căci avem un tată, o mamă şi trebuie să-i facem fericiţi.

Eu ţin la voi, cum ţineţi şi voi la mine.
Când ne adunăm în jurul mesei îmi pare foarte bine.

Mama e bucuroasă, tata şi cu mine suntem voioşi
Când veniţi acasă veseli şi sănătoşi.

Fraţi de sânge, iubiţii mei fraţi,
Eu mă mândresc cu voi, că sunteţi adevăraţi bărbaţi.

poezie de Vladimir Potlog (9 ianuarie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată ceata

Toată ceata creştinească
Astăzi să se veselească
C-o stea mare s-a ivit
Sus, la mândrul răsărit.

Şi strălucea cu tărie
Vestind marea bucurie.
Că veşnicul Dumnezeu
A trimis pe fiul său

Să se nască-n Viflaem
Precum prorocit avem
Şi sa-i facă mântuire
De la veşnica pieire.

Lui Adam celui căzut
Cu tot neamul de demult
Şi cu-a Lui celui cel sfânt
Următori a lui nepoţi.

Mântuirea se vesteşte
Precum steaua străluceşte,
Sus la sfântul răsărit
Sfânta lege s-a ivit.

Legea sfântă-a Domnului,
Mântuirea omului.
La apus şi miazănoapte
Era întunerec foarte

Iar la răsărit lumina
Sfânta lege, rădăcina,
Sădită de Dumnezeu
Prin cel iubit fiul său.

Astăzi Mesia cel sfânt
S-a născut jos, pe pământ
Şi asta ne-a dovedit
Trei crai de la răsărit.

Aur, smirnă şi tămâie
S-au adus cu bucurie
Şi cu smirnă s-a-nchinat
Cerescului împărat.

Păstorii ţin mărturie
C-au văzut ce va să fie
Şi-aleargă ca să vază
Ce s-arată atâta rază.

Şi-l aflară înfăşat,
Pruncu-n iesle îi culcat,
Iar Maica sa preacurată
Lângă El stă supărată

Căci în Viflaem oraş
Nu şi-a căpătat sălaş
Şi-a născut pe fiul sfânt
În iesle, jos, pe pământ

Irod marele-mpărat
Foarte rău s-a supărat
De vorba celor trei crai,
S-a făcut un mare vai.

Dar şi Iuda cel viclean
S-a făcut mare duşman
Vrând pe Hristos, fiul sfânt
Să-l piardă de pe pământ.

Pe toţi pruncii i-a tăiat
Ce împrejur a aflat,
Dar Tatăl sfânt minunat
Pe Hristos l-a apărat

Căci un înger a trimis
De-a spus lui Iosif în vis
De-a lui Irod cuget rău
Spre Fiul lui Dumnezeu.

Şi de-acum prin vecie
Mila Domnului să fie
Tuturor de-o bucurie
Şi de-o mare veselie

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La proţap

La masă vine-un mare ştab,
C-un aer mândru, de nabab.
- Sunt X, sunt de la DNA
Sunt tare, nu sunt de colea,
Făceţi-mi loc degrab!

Băiete, dă-mi grătar de porc
Ai grijă, până mă întorc
Să fie gata că, altfel
N-o să te văd bine defel
De sânge-o să te storc!

La budă cum se duse el,
Unul bătrân şi foarte chel,
La masa mare, dintr-un brad,
Făcu un plan ca de-un jihad,
Sau chiar de un măcel.

Şi, cum erau acolo toţi
Din cei cu care greu te scoţi,
Maeştri-n vorbe şi-n umor
De care nu prea scapi uşor,
E simplu să socoţi!

Cum l-au văzut venind domol
Direct la masă, făr-ocol,
Cu gândul numai la grătar
-Adus, deja, de ospătar-
L-au încolţit nasol.

Eşti doar un X, tu, un gunoi!
Şi prost şi gras cât un butoi!
Ce zâmbet tâmp! Ce mare ştab?
Nu te-ai închis nici la prohab,
Ce cauţi printre noi?

L-au tot sucit, ca pe-un ciorap,
C-a ameţit de tot de cap
Şi nu i-a mai priit defel.
Nu s-aştepta ca, tocmai el
Să fie... la proţap.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (4)

Era,-n Neanderthal, vestit
Ca luptător ce a slujit,
Puternic, dur, neobosit,
Şi tribu'-n care a trăit,
Dar şi un altu',-am auzit,
Aflat la răsărit.

Era un ditamai zdrahon
De ai fi zis că-i fier-beton,
(Păi, nu era pe-atunci, pardon!)
C-o voce ca de tir claxon,
(Nici d-ăştia nu erau! Bizon?)
Dar, la femei era afon.

Făcea naveta, bietul om,
Ca tija unui metronom
Sau electronii prin atom,
Cu paşii - nesfârşit monom,
Cu estul-vestul în binom,
Că, altfel, ar fi fost în pom.

Cu cea din vest îi mai mergea:
Era de-a lui şi îi ştia
Tot ce făcea şi chiar gândea,
Dar îl lăsa, căci se-ntorcea
Întotdeauna cu ceva
Din ce-şi dorea.

Cealaltă, însă, vorba lui:
"Cam a... neanderthalului",
Doar ce pleca, ea: "Nu-i, iar nu-i!"
Dar mai zicea şi: "Nwu da mui"
Traducerea... o pun în cui,
Căci mi-e ruşine să v-o spui.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naiada

Din apa cristalină ce se-adună
În micul lac, sub razele de lună,
Apare o minune, o naiadă,
Născută din a zeilor pleiadă.

Priveşte-n jur şi, cu mişcări domoale,
Împrăştie pe apă mici petale
De liliac, ce parcă sunt desprinse
Din mâna unui duh din vise-aprinse

Ce-o mângâie tăcut şi o priveşte
Cu o privire care străluceşte
Şi-i face inima în piept să bată
Cum nu a mai făcut-o niciodată.

Priveşte-n jur cu teamă şi dorinţă;
Ca el să vină e cu neputinţă,
Dar ea mai speră, silueta-i pură
Apare ca un vis, ca o făptură

Ce a-ntâlnit la naştere fortuna,
Frumoasa lacului dintotdeauna,
Ce nu s-ar vrea, acum, nemuritoare,
Căci dorul ce îl simte e prea mare.

E liniştită-acum şi doar sub pleoape
Tresaltă, ca un sunet scos de clape,
Lumini portocalii ce-ar vrea să plece
Din jarul care-a ars şi-acum e rece.

Priveşte-o stea cum bolta o străbate
Iar inima, care abia-i mai bate,
Îi cere un răgaz şi vrea răbdare...
Cu steaua ce-a căzut, şi ea dispare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 50

Ce-mpovărat călătoresc pe cale
Drumul e greu, dar trebuie să-l bat
Răgaz şi somn sunt doar cuvinte goale
Când un amic în urmă ai lăsat.
Stau pe un cal sătul de vaicăreală
Ce-abia se mişcă, chiar dacă mă plâng,
Căci ştie din instinct, fără-ndoială,
Că nu-s grăbit deloc pe drumul lung.
Afurisitul pinten nu-l îndeamnă,
Deşi i-l bag în piele mânios
El geme, parcă nu ştie ce-nseamnă,
Şi sunetul mă doare, că-i tăios.

Căci geamătul ar vrea să-mi spună poate
C-am jalea-n faţă, bucuria-n spate.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!