Glossa începutului de iarnă

Şi a venit şi iarna, în sfârşit!
Colindători prin sate au pornit...
Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă,
Lemne de brad se-aud pocnind pe vatră.
Betea şi vâsc împodobesc icoana
Şi în fereastră parc-o văd pe mama.
Îmi spune iar poveşti... şi vântul bate...
Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe...

Şi a venit şi iarna, în sfârşit!
Biciul, de ger, în patru-i şficuit.
E rod bogat în anul ce-o să vină,
Prinos de flori şi fluturi în grădină,
Hambare pline, câmpuri înverzite,
Bogate case, struguri, multe vite.
Brazi străjuind în munţi cu semeţie
Şi oameni de aleasă omenie.

Colindători prin sate au pornit,
Uliţele cu vise troienind...
Bravi urători în haină populară
Cutreierând... Un vin cu scorţişoară,
Cu nuci şi pită îi aşteaptă-n dar...
E-o casă,-n poarta cu-un bătrân arţar,
Cu doi bunici cu suflete de prunc
La care, când mi-e dor şi eu mă duc.

Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă...
Măicuţa plânge şi suspină, iată!
"Sunt eu, măicuţă dragă, sărut mâna!
Din alte ţări mă întorsăi acuma
Şi dor mi-era de voi, de grădiniţă,
Dor de arţarul falnic din portiţă.
Mă lasă să-ngenunchi! Apoi te roagă
Să-mi fie drumuri bune, maică dragă..."

Lemne de brad se-aud mocnind pe vatră...
Deschide uşa, pruncii să nu bată!
Să intre să ureze... Dă-le-n dar
Nuci şi colaci, ca-n fiecare an!
Şi mere roşii puse la uscat...
Dă-le să bea din sticla cu Muscat.
Sunt îngheţaţi şi-or fi urat destul...
Tu spune-le poveşti cu Moş Crăciun!

Betea şi vâsc împodobesc icoana
Şi florile-ncolţesc pe geam, ia seama!
În noaptea asta-i ger şi focul arde...
S-aveţi, bunici, prinos de sănătate!
Plesneşte biciu-n patru zări şi plâng
La casa bătrânească când ajung...
Văd lacăte lucind şi doliul pus.
V-aţi dus iubiţii mei bunici, v-aţi dus!

Şi în fereastră parc-o văd pe mama...
Poate că-i doar Crăiasa Iernii, Doamna,
În râuri de lumină îmbrăcată,
Cu stele-mpodobită... Se arată
La ceas târziu, din ceruri coborând,
Maicuţa blândă pentru Pruncul Sfânt.
Dar... unde oare sunt colindătorii?!
Sunt troieniţi sub pletele ninsorii...

Îmi spune iar poveşti şi vântul bate...
Şi spulberându-mi visurile toate
Mă lasă-n noapte, troienit la tâmple...
De lacrimi grele ochiul mi se umple.
Umbra tăcerii crud mă încolţeşte,
Iar timpul trece, nu se mai opreşte!
Colindător cu mâinile-ncleştate,
Alerg – un ceas de trecere, spre moarte.

Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe!
Bunicii-mi văd ivindu-se în noapte
Şi între noi troiene se ridică...
Îmi face semn din noapte-o bătrânică.
O prind de mână iute şi-n odaie
Lumina zilei parcă se-ntretaie.
Este Crăciunul... Ninge liniştit...
Colindători la poartă au venit.

Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe.
Se-aud din nou poveşti şi vântul bate
Şi în fereastră parc-o văd pe mama
Betea şi vâsc împodobesc icoana.
Lemne de brad se-aud pocnind pe vatră,
Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă,
Colindător prin sate am pornit
Şi a venit şi iarna... în sfârşit!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă anotimpului rece

E satul îmbrăcat în sărbătoare
Şi vineţie este-ntreaga zare.
Miroase încă-a lemne arse-n vatră,
Dealul îmi pare un colo de piatră,
Prin neaua ca un miel abia fătat,
Trec prunci gălăgioşi la colindat...
Se-aude glas şficuitor de bici...
Ce bine e de sărbători aici!

E satul îmbrăcat în sărbătoare...
În mantii reci, străluce dealul mare,
Doar jad de brazi sub seceră de lună,
Împodobesc pământul împreună.
În seara asta daruri vor primi
Cei mai cuminţi şi cei mai buni copii.
Se roagă la icoană, apoi în pat,
Pornesc în somn, alt drum de colindat.

Şi vineţie este-ntreaga zare
Şi ninge, ninge, ninge pe cărare!
Ninge prin sat, pe uliţe... Deodată,
Un câine latră... -I cineva la poartă.
Îl văd pe tata, iese în pridvor.
- E un străin pribeag şi călător.
- Adu-l aici! îi zise mama. Iată!
L-o ospăta cu vin şi pâine caldă.

Miroase încă-a lemne arse-n vatră,
Miroase-a nuci şi a gutuie coaptă...
Vuieşte vântul pustielnic, trist,
Iar puncii dorm colindători în vis.
Trasă de reni, alunecă în noapte
O sanie cu darurile toate
Şi printre brazi, mulţime de copii,
Aşteaptă-n taină zorile de zi.

Dealul îmi pare un colos de piatră
Copilăria-i astăzi depărtată,
În suflet însă sunt un prunc mereu,
De-ceea îl aştept pe moş şi eu.
Nu vreau prea multe, îmi dorec decât
Să fiu acelaşi prunc de la-nceput.
Mă rog să ţină vraja noaptea toată...
Dar totu-a fost, a fost, a fost odată!

Prin neaua ca un miel abia fătat,
Alerg la săniuş, la colindat.
Spre transcendent, şuviţe argintii
Îmi strălucesc la tâmple. Ce pustii
Sunt satele acum! Ce triste par!
De ce nu-s prinse în divinul har?!
N-aud urări... Şi brazii unde sunt?!
Beteala lor de stele s-a pierdut?!

Trec prunci gălăgioşi la colindat...
Sfielnic, îi aud la uşi cum bat,
Dar nu mai vor ca-n alte dăţi colaci,
Nici nuci, nici mere dulci, nici cozonaci.
Şi farmecul acelor seri s-a stins!
Sunt o poveste! Poate-i doar un vis...
Copilărie, asta ămi doresc,
Să pot şi eu să mă mai veselesc...

Se-aude-un glas şficuitor de bici!
Pe ia mea ţesută cu arnici
Văd ape limpezi, câmpul înverzit
Şi soarele de negre nopţi cernit,
Valuri de grâne, macii din cosiţe,
Argintul de pe fote şi altiţe...
De le-aş avea în dar de Moş Crăciun,
Aş fii atât de fericit acum.

Ce bine e de sărbători aici!
La masă cu bunici şi străbunici,
Să prinzi în joc de flăcări vis de prunci,
În lacrimă durerea să-ţi alungi...
Dar timpul trece şi-ai ajuns bătrân,
Bunic pentru nepoţii de acum.
În gânduri, om de nea, de-acum veghează
Sufletul care încă mai visează.

Ce bine e de sărbători aici!
Se-aude glas şficuitor de bici,
Trec prunci gălăgioşi la colinat
Prin neaua ca un miel abia fătat.
Dealul îmi pare un colos de piatră,
Miroase încă-a lemne arse-n vatră
Şi vineţie este-ntreaga zare...
E satul îmbrăcat de sărbătoare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de iarnă

Muguri de lumină pică,
Bate ramură de brazi,
Sub beteală, se ridică
Ochii tăi atât de calzi.
Ceru-n falduri parcă arde,
Timpu-n noi s-a spulberat,
Ninge până hăt, departe
Şi pământul a-ngheţat.

Muguri de lumină pică,
Clopot ca un cânt se-aude
Şi spre ceruri se ridică
Plâns de cerbi şi plâns de ciute.
La fereşti, gutuie copată –
O icoană-mpodobită,
Trece-o sanie prin sloată...
Mama-i tare fericită.

Bate ramură de brazi...
Podoabe chihlimbării,
Tu-n nămeţii mari te scalzi
Ca-ntr-o joacă de copii.
Focu-n vatră, ca un zmeu,
Pleacă-n luile de vis,
Ninge, ninge tot mereu,
Leru-i ler, flori de cais.

Sub beteală se ridică
Îngeri – cetină de nea,
Globuleţele de sticlă
Timpu-n noi vor clătina.
Prin văi trec colindătorii,
În cojoace-nfofoliţi
Şi se roagă călătorii
Prin zăpadă troieniţi.

Ochii tăi atât de calzi,
Ning în noi frânturi de stea.
Se ascund pe lângă brazi
Povestiri din viaţa mea.
Ochiul de nămeţi mi-e plin...
Pe sub arcuri de sprâncene,
Toţi cei dragi la mine vin,
Trioieniţi în vremuri grele.

Ceru-n focuri parcă arde.
Petrecutelor ninsori
Care le purtaţi în spate,
Ningeţi roua de pe flori!
Daţi lumină-n întuneric,
Ceru-n foc de vis să ardă!
Peste arc de timp feeric,
Fie-vă privirea caldă!

Timpu-n noi s-a spulberat...
Ninge-n noi, deodată ninge!
Şi în sobă lemne ard...
Nu-s colindători să strige.
O urare... s-a oprit
Timpul. Viaţa troienită.
Şi bătrânii poposit
Obosiţi de drum, în tindă.

Ninge până hăt, departe...
Prin omăt înoată pruncii,
Trece lacrimă de şoapte
Izvorând din lutul luncii.
Şarpe argintat goneşte...
Vuiet pe poteci, în sate
Şi la tâmple străluceşte
Viaţa noastră zi şi noapte.

Şi pământul a-ngheţat...
Maica Sfântă, la icoană,
În mătăsuri s-a-mbrăcat...
Bate clopot de aramă.
Vin alese sărbători...
La ferestre îngheţate
Poposesc, buchet de flori
Şi gutui împarfumate.

Şi pământul a-ngheţat,
Ninge până hăt, departe,
Timpu-n noi s-a spulberat,
Ceru-n focuri parcă arde.
Ochii tăi atât de calzi
Sub beteală se ridică,
Bate ramură de brazi,
Muguri de lumină pică...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna străină

Aş vrea să plec, din iarna cea străină,
Dar sunt întemniţat în lacrimă şi gheaţă,
Singurătatea-n soartă e rece şi haină,
În gheare fără milă pe dată te înhaţă.

Ascult cum bate vântul şi şuieră la geam
Necruţător îmi culcă simţirea la pământ,
Mă simt al nimănui şi vlagă nu mai am,
Doar viscol am în suflet şi nerostit cuvânt.

Neputincios păşesc în colţul fără umbră
Şi ochii mei se-nchid, cu gândul la visare,
Mă rog cu umilinţă să piară teama sumbră,
Ca eu să pot zbura la cuibul meu din zare.

Purtat de înger, sunt în ajun acasă,
Miroase-a cozonaci şi-a cetină din munte
Pe maica o zăresc punând colaci pe masă,
Un coş cu mere roşii şi nuci, să fie multe.

Iar taica se preumblă prin casa-nmiresmată
Nerăbdător aşteaptă copiii toţi şi fraţii,
E primitor şi vesel de i-ai bătut la poartă
Şi-i place apoi să plece, la colindat pe alţii.

Pe uliţe-i Crăciun şi bucuria-i mare,
La oricare creştin e-o candelă aprinsă,
Un sfânt fior străbate divina sărbătoare
Şi ne-nfrăţim cu cerul, căci uşa e deschisă.

Dar visul se sfârşeşte şi mă trezesc buimac
În camera pustie, cuprins de dor şi frig,
Cu fruntea la pământ suspin încet şi tac,
Apoi cu îndrăzneală pe Domnul meu îl strig.

O, Doamne, Milostive, sunt doar un biet pribeag
Departe de-a sa vatră, de-ai săi înstrăinat,
Te rog Iisuse Doamne, du-mă pe-al meu meleag,
Să fiu de sfânt Crăciun pe uliţa din sat.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă – colind în anii grei

Pe stânci de-un verde jaderesc
Şi albe salbe de lumini,
Lumină albă te zăresc,
Renaştere, pentru creştini.
Se-aud colindători prin văi,
Colindători î suflet trec,
Se-aud în gânduri zurgălăi,
Străin pribeag, eu iarăşi plec.

Pe stânci de-un verde jaderesc,
Oh, ce mare sărbătoare!
Luminile se împletesc
Într-o beteală de ninsoare.
Căci este seara de ajun,
Vin magii dinspre răsărit
Daruri să-i dea, să-i dea acum,
Prea mult Iisusului iubit.

Şi albe salbe de lumini
Sătucul vechi împodobesc,
În zbor trec îngeri-pelerini
Purtând blând har dumnezeiesc.
Vezi, satul parcă s-a schimbat,
De-acum altul îmi pare.
Cât de frumos, ce minunat
E-n straie de ninsoare!

Lumină albă te zăresc,
La casa bătrânească,
Iisuse, azi, de dorul Tău,
Mă voi întoarce-acasă.
În sătucul trist din vale
Şade Iisus la icoane,
Când sub salbe lucitoare
Tu-ţi aştepţi îngerii, Doamne.

Renaştere – pentru creştini
Îngerii în coruri cântă.
Bat la porţi azi prunci străini...
Doamne, sărăcia-i cruntă!
Oameni cu suflet bogat
Şi cu inimă curată,
Portiţa au descuiat...
Gutuie împarfumată...

Se-aud colindători prin văi,
Grăbesc să se arate,
Se-aud, se-aud şi zurgălăi
Şi focu-n sobă arde.
Bunica-mparte colăcei,
Nuci, vin şi mere coapte,
Câţiva bănuţi, căci anii-s grei,
Mai mult de-atât nu poate.

Colindători în suflet trec
Ani lungi şi cu suspine,
Departe-s şi-n zadar încerc,
Sat, să mă-ntorc la tine.
Acum când nu mai sunt nămeţi
Şi străzile-s curate,
N-am să mă-ntorc, să nu mă cerţi,
Tu ştii că sunt departe.

Se-aud în gânduri zurgălăi...
La casa bătrânească
Mă aşteptaţi de-o vreme voi
Şi dorul vă apasă.
Se-aude-un clopot în adânc,
Biserica din vale
Îşi plânge fiecare prunc
Plecat în depărtare.

Străin pribeag, eu iarăşi plec,
Mă mână sărăcia,
Zadarnic să trăiesc, încerc,
Frumos, în România.
Am tot sperat că într-o zi
Iisus se va întoarce.
Tăicuţul plânge iar la geam,
Măicuţa-n prispă toarce...

Străin pribeag, eu iarăşi plec,
Se-aud în gânduri zurgălăi,
Colindători în suflet trec,
Se-aud colindători prin văi.
Renaştere pentru creştini,
Lumină albă te zăresc
Şi-(s) albe salbe de lumini
Pe stânci de-un verde jaderesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros de sat...

Miroae-a mere dulci şi-a pâine coaptă,
Miroase-a must, a nuci şi a gutui...
Măicuţa, tristă, mă aşteaptă-n poartă.
Îi curg pe faţă lacrimi amărui...
Pe banca veche,-n seară, mă aşteaptă.

Ţăstu-i crăpat de timpuri şi de vremi.
Icoana din perete mai veghează
Şi amintiri şi visuri sunt străjeri
Şi sufletu-i rănit 'l-mbălsămează.
Ea calcă pe cărările de ieri...

E drumul gol şi trist şi prăfuit,
Nici clopotul din sat nu mai răsună
Şi casele de mult s-au năruit,
Doar mama spune-n gânduri "Noapte bună!"
Durerea-i între gânduri şi-a zidit.

Şi vântul suflă şoaptele-i de dor...
Mi-a scris alalteri mama o scrisoare:
"E toamnă şi e frig şi este nor
Şi nu am nici un strop de alinare
Şi-o mângâiere până să adorm..."

Rămâi măicuţă aripă şi stea!
Până la tine calea este lungă.
Îţi las în gând o lacrimă de-a mea
Şi vin măicuţă, vin la tine-n fugă.
....................................................................
Măicuţa nu mai şade la perdea.

La poze ai privit şi-ai lăcrimat...
Ai adormit, măicuţă,-n veşnicie!
Din lume, mamă bună, ai plecat,
Doar lacrimi mi-ai lăsat, măicuţă, mie.
Şi azi, pământ şi cer e-ndoliat.

Într-o batistă înnodată-n colţ
Era iertarea, cât ai strâns de-o viaţă...
Acum eşti Sus în Ceruri, nu mai poţi
Să stai aici, cu noi, cu toţi, la masă.
Eşti printre sfinţi şi îngeri, Sus, acasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iernilor la sate

Visăm şi azi la sărbători,
La postul mare, la Crăciun,
Un foc în sobă, ori ninsori,
Visăm la zarva de pe drum...
Visăm şi noi la Pluguşor,
La Steaua... la urări visăm,
Când prunci la mama în pridvor,
În poală pruncii ni-i culcăm...

Visăm şi azi la sărbători,
La clopotul vuind a jale,
La zile aspre, cu ninsori,
La ţuică fiartă, la sarmale...
La tâmpla blânzilor bunici
Şi la poveşti, la cozonac.
Ia ţesută cu arnici
Venind din timpul geto-dac.

La postul mare de Crăciun,
Şi-nmiresmatele odăi.
A cozonac, gutui şi fum
Ce se revarsă peste noi.
Nămeţi pe vechiul rezalit
Acopăr tainice istorii
Şi-nsingurat precum un schit,
În ardere, făclii sunt zorii.

Un foc în sobă, ori ninsori –
Frânturi de vis, copilărie,
Ne mai apar în timp, în zori –
O amintire încă vie.
Urciorul într-un loc ciubit,
Postava, strachina din care
Bunicul supa şi-a sorbit...
Masa din lemn, cu trei picioare...

Visăm la zarva de pe drum –
Amnar şi ceas, voal şi făclie
Şi în clepsidră totu-i scrum.
Decât o coală de hârtie
Pe care îngăimam poveşti.
Cuvântul – lacrimă şi clopot.
Copil, aici mă regăseşti,
Sub clipele trecând în ropot.

Visăm şi noi la Pluguşor,
Visăm la "Iarna pe uliţă".
Iar eu, să fiu colindător,
Să-ţi bat, bunico, la portiţă.
Visez să-mi dai colaci şi nuci,
Ori mere, bani şi cozonac...
Acum e satul cuib de cuci
Şi vezi?! Nu îmi mai e pe plac.

La Steaua, la urări visăm...
Suntem la tâmple albi acum,
În sat ne-ntoarcem, aşteptăm...
Şi toţi suntem stingheri... pe drum...
Sub storul sufletului meu
E plâns, dureri, amar şi jale,
Se-aude clopotul vuind...
Bunico,-i glasul dumitale?

Când prunci, la mama în pridvor,
Aleargă s-o sărute,
De tine mamă plâng, mi-e dor
De tâmplele-ţi cărunte...
Mi-e dor de sărutarea ta,
Oh, ce dor mi-e de tine!
Aş vrea să măicuţa mea,
Aici, mereu, cu mine.

În poală pruncii ni-i culcăm –
Un leagăn de iubire
Şi către cer ne înălţăm
Crâmpei de fericire.
Ardentelor dorinţi, copii,
Suntem flamura vieţii,
Ascunşi pe ceruri viorii,
Sub faldurile ceţii.

În poală pruncii ni-i culcăm,
Când prunci, la mama în pridvor,
La Steaua, la urări visăm,
Visăm şi noi la Pluguşor.
Visăm la zarva de pe drum,
Un foc în sobă, ori ninsori,
La postul mare, la Crăciun,
Visăm şi azi la sărbători...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveşti la gura sobei sau poveste de iarnă

Stau lângă şemineu şi torc povestea
Bunicii mele, -n caierul de lână...
Ferestrele-s închise, -afară ninge
Şi bate vântul jalnic, a furtună.

E o căsuţă mică... -N fapt de seară,
Parcă mă văd copil visând palate...
Dar anii au trecut... Sunt ani de-atuncea!
E iarnă! Focu-n sobă încă arde...

Privesc în jur... sunt singură în casă...
Cu toate astea glasuri de copii
Îmi cer să le mai spun înc-o poveste,
Apoi, cuminţi, promit c-or adormi.

Şi simt cum prind tăcut polpoana hainei
Şi simt cum mâna-mi prind a rugăciune
Şi parcă-mi amintesc privirea mamei...
Parcă-i aud, în cor, strigându-mi: "Spune!"

- Era o iarnă grea, cum e aceasta...
Crăiasa desena pe geam poveşti...
Îl aşteptam pe Moşu-n noaptea-aceea...
Bunica îmi spunea: "tu ai să creşti!"

Împodobisem bradul cu betele
Şi globuri aurii... Ninsese mult!
Pământul tot era spuzit de stele
Şi îngeri coborau către pământ.

Ofta bunica... Omul de zăpadă
Veghea singurătatea... Şi lătrau
De gerul aspru, câinii de pe stradă
Şi lemne pentru foc nu mai erau...

Şi dintr-o dată a venit Crăciunul!
Alai de zâmbet şi colindători
Se perindau în casă câte unul...
Casa bunicii era câmp de flori...

Îmi amintesc întâia jucărie,
Apoi promisiunea că-ntr-o zi
Voi fi şi eu bunică... Oh, copile!
Şi voi avea şi eu nepoţi, copii...

Mi-e părul alb la tâmple ca ninsoarea...
Nici nu mai văd pe unde v-aţi pitit...
Dar înţeleg pe biata mea, bunica,
Ce simplu şi ce trainic m-a iubit.

- Vom fi şi noi cândva, bătrâni, ca tine?!
- Vom lăcrima şi noi?! Vom povesti?!
- Da, timpul trece, trece peste toate!
Veţi fi şi voi cândva bătrâni, copii!

..................................................................

Mai ştiu şi eu?! îmi tot spunea bunica,
Vei fi şi tu bunică într-o zi!
Sunt vremuri de demult, vremi despre care,
Cu mare drag, mereu voi aminti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveşti la gura sobei sau poveste de iarnă

Stau lângă şemineu şi torc povestea
Bunicii mele, -n caierul de lână...
Ferestrele-s închise,-afară ninge
Şi bate vântul jalnic, a furtună.

E o căsuţă mică... -N fapt de seară,
Parcă mă văd copil visând palate...
Dar anii au trecut... Sunt ani de-atuncea!
E iarnă! Focu-n sobă încă arde...

Privesc în jur... sunt singură în casă...
Cu toate astea glasuri de copii
Îmi cer să le mai spun în-o poveste,
Apoi, cuminţi, promit c-or adormi.

Şi simt cum prind tăcut polpoana hainei
Şi simt cum mâna-mi prind a rugăciune
Şi parcă-mi amintesc privirea mamei...
Parcă-i aud, în cor, strigându-mi: "Spune!"

- Era o iarnă grea, cum e aceasta...
Crăiasa desena pe geam poveşti...
Îl aşteptam pe Moşu-n noaptea-aceea...
Bunica îmi spunea: " tu ai să creşti!"

Împodobisem bradul cu betele
Şi globuri aurii... Ninsese mult!
Pământul tot era spuzit de stele
Şi îngeri coborau către pământ.

Ofta bunica... Omul de zăpadă
Veghea singurătatea... Şi lătrau
De gerul aspru, câinii de pe stradă
Şi lemne pentru foc nu mai erau...

Şi dintr-o dată a venit Crăciunul!
Alai de zâmbet şi colindători
Se perindau în casă câte unul...
Casa bunicii era câmp de flori...

Îmi amintesc întâia jucărie,
Apoi promisiunea că-ntr-o zi
Voi fi şi eu bunică... Oh, copile!
Şi voi avea şi eu nepoţi, copii...

Mi-e părul alb la tâmple ca ninsoarea...
Nici nu mai văd pe unde v-aţi pitit...
Dar înţeleg pe biata mea, bunica,
Ce simplu şi ce trainic m-a iubit.

- Vom fi şi noi cândva, bătrâni, ca tine?!
- Vom lăcrima şi noi?! Vom povesti?!
- Da, timpul trece, trece peste toate!
Veţi fi şi voi cândva bătrâni, copii!

..................................................................

Mai ştiu şi eu?! îmi tot spunea bunica,
Vei fi şi tu bunică într-o zi!
Sunt vremuri de demult, vremi despre care,
Cu mare drag, mereu voi aminti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gutuia

Vino acasă, căci am umplut urciorul
Cu ambră dulce, în limpeziri de lună
Şi rupe spinii ce-mi îmbracă dorul
Ademenindu-mă cu alintări de strună.

Eu pun merinde pe un colţ de masă
Sărută tu, ştergarul şi icoana,
Aşterne crizanteme să miroasă
A zâmbete, şi-a pâine de la mama.

Ademeniri din vechea amintire
Gutuile se leagănă la geamuri
E linişte, e pace şi iubire,
Doar umbrele stau răstignite-n ramuri.

Şi-apoi, vom depăna poveşti trecute
Va arde cetină de brad în focuri,
Să-mi spui de-ai plâns, în clipele durute,
Când te-ai gândit la noi şi aste locuri.

Apoi, şi eu, spre ziuă, îţi voi spune
Cum te-aştepta măicuţa noastră-n poartă
Şi-ar fi venit să te găsească-n lume
Dar drumul ei, i s-a curmat îndată.

Să nu mai pleci, căci nu se ştie ceasul
În care s-o topi lumina noastră.
Mai bine să-ţi aud o vreme glasul
Şi să furăm gutuia din fereastră.

poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt

Probabil ca sunt ploaia ce-mi bate la fereastră
Cerşind un gram minuscul din scumpa fericire
Atunci când picuri cad din bolta cea albastră
A falnicului cer ce-arată veşnicie.

Poate că sunt nisipul din ţărmul unei mări
Ce e lovit cuminte de valuri mici, domoale
Şi e mişcat de vântul venit din patru zări
Făcând din mine numai nisipuri călătoare.

Poate că sunt un brad aflat în vârf de munte
Privind spre orizontul de la capăt de lume
Vorbind cu lupii iarna ce par să mă asculte
Fiindcă trăiesc singuri, sperând în vreo minune.

De fapt nu sunt nici ploaie, nici nisip şi nici brad
Sunt doar un simplu om rătăcitor prin lume
Ce şi-a pierdut speranţa iar Domnul l-a uitat
Iar azi nu mai viseaza după nici o minune.

poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gând de-al tău

Aşteaptă cetina s-o-mbrac în straie
De sărbătoare, dar ce sărbătoare!
De unul singur, între cer şi mare
Şi ce tăcere este în odaie!

Am mai găsit o nucă argintie
Şi un coşar cu lacrimi de cenuşă,
Colindătorii sunt deja la uşă
Şi ce departe eşti copilărie!

O stea în patru colţuri mai răsare
În haină de hârtie creponată,
E tristă şi puţin decolorată
Şi cât de tare vârful lipsă doare!

O lacrimă de sticlă-n cuib de vată
Îşi face loc prin amintiri de ceară,
Îmi intră-n casă frigul de afară
Şi ce mi-e dor de bradul de-altădată!

Nu mai miroase-a cozonaci şi-a pâine-
Crăciunul ăsta doare cât o rană,
E-atâta dezolanţă subterană
Şi nu-s nici azi şi nu voi fi nici mâine.

M-or troieni zăpezile eterne
Într-un poem de noapte muribundă
Şi poate dintre stele-o să-mi răspundă
Un gând de-al tău, în iarna ce mă cerne.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor de tei

Ploaie de mireasmă de miere şi tei,
Azi îmi plec privirea plânsă... Anii mei,
Betea aurie, miraj şi parfum,
Sunt un tei sălbatic şi singur, în drum.

Sprijinit mi-e trupul, ca un prunc nătâng
Şi-n sălbăticia altei lumi ajung...
Mă ascund în rana sufletului meu
Şi cu flori de tei, plâng spre Dumnezeu.

Bate vântul... Pace lumii mele! Iată!
Oglindită-n ceruri, inima aşteaptă
Îngeri să coboare... Scuture-mi coroana!
Flori de tei şi cale... Mă aşteaptă mama.

Dorm... De-acum, lumina, curge-n flori de tei...
Nimeni nu mai plânge astăzi anii mei,
Doar un tei mă cheamă, în singurătate,
Să-mpărţim durerea dincolo de moarte.

Şi în ceruri sfinte rădăcini de tei
Mi-au crescut deodată, sprijin pentru cei
Ce mă poartă-n gânduri ca pe-un talisman.
Ploi de tei şi îngeri... pământesc alean...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am şi uitat

Parcă am şi uitat că am copii...
S-au risipit tăcut precum un fum...
S-au risipit tăcut în zări de vis...
Tristeţea mea cui aş putea s-o spun?!

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu!
Ochii în lacrimi sunt scăldaţi... Mă dor!
Şi gândul parcă mi-e acum pustiu...
Să fii bătrân şi singur nu-i uşor.

Privesc departe... Zările-s pustii...
Ori nu mai văd!... Parcă le-aud strigarea...
Stau singură şi plâng în nopţi târzii
Şi pruncii parcă nu-mi aud chemarea.

Vuieşte ca un clopot gândul meu...
E-nvolburat... Îmi pare o furtună!
Şi lângă mine-i numai Dumnezeu!
Şi clipele se risipesc... se curmă...

Se-aud în mine paşi şoptiţi şi ard,
Străin pribeag, de dor şi nerăbdare.
Caut precum un orb sprijin şi cad...
Ai cui să fie paşii-aceştia oare?!

Şi plâg din nou... Ce draperie grea
Se-apleacă-n fiinţa mea precum o noapte!
"Parcă am şi uitat că am copii!"
Se-aud în mine, trist, atâtea şoapte.

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu?!
O mângâiere caldă, diafană,
Mă-mbrăţişază-n umbre... Parcă ştiu...
Parcă vă văd în vise tată, mamă!

Privesc departe! Zările-s pustii,
Ori eu am rătăcit către niciunde,
Crezând că mângâierea de copii,
În suflet, ca o taină, se ascunde.

Veniţi copii, cât nu e prea târziu!
Să vă privesc aş vrea, să-mi fiţi aproape...
Dar drumul către voi e lung acum, iar eu,
Mă tot afund spre nicăieri, în noapte...

Voi duce-n mine ca pe un stindard
Iubirea pentru pruncii duşi departe...
Deşi în mine-atâtea doruri ard...
Deşi e frig, deşi e numai noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă amintirilor de sat

Bate în pieptul nostru azi,
Precum un clopot peste sat,
Un gând şi-o inimă de brazi...
Şi-n suflet totul s-a schimbat.
Trecând pe troienite căi,
În troienitul anotimp,
Colindători prin munţi şi văi,
Frâng pita în bucăţi de timp.

Bate în pieptul nostru azi,
Acum, o inimă bătrână
Şi dorm în noi păduri de brazi,
Sub fine ţesături de lână.
A nins în noi cu flori de măr,
Mă-ascund sub pleoapele de noapte
Şi timpuri troienite dor
Şi zboară clipele spre moarte.

Precum un clopot peste sat
Se-aşează liniştea... O chem...
Este târziu şi s-a-noptat
Şi în clepsidră se aştern
De-odată, fulguiri de nea,
Lumini şi stele căzătoare,
În gânduri, pe căsuţa mea
Şi pe a timpului cărare.

Un gând şi-o inimă de brazi,
Un clopot de ninsori şi vis,
În care, timp, de veacuri arzi,
Vreascuri din timpul nepermis.
mi-ai prins în clipe de argint
Ninsori de vise şi cuvinte,
Cu clipa-n noapte să m-alint,
Să-mi fac poeme de cuvinte.

Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Atâta linişte m-apasă!
Cuvintele s-au spulberat
Şi vreau să mă întorc acasă.
Vânturi, spre minus infinit
Îmi poartă frunzele de dor.
Arama timpului oprit
Răsună iar uşor... uşor...

Trecând pe troienite căi,
Cu biciul despicat în cinci,
Se-aud vuind, se-aud prin văi,
Se-aud deodată şi aici...
Tot ei, în portul popular,
Trecând precum un vis prin moarte.
Bătrânii noştri trec arar
Prin a tăcerii noastre noapte.

În troienitul anotimp
Mă-ntorc din nou, mă-ntorc acasă.
Să dorm aş vrea, dureri să schimb,
Să stau cu toţi ai mei la masă.
Să-mi fie timpul spre-napoi
Vis şi muşcată la fereastră,
Să fiu mereu, mereu cu voi,
În orice timp să fiu acasă.

Colindători prin munţi şi văi
Se-ntorc ca altădată iar
Cu fruntea sus, mândrii flăcăi,
Cu trup arzând în munţi de jar.
Altar, ceasornic şi popas,
Argint pe ii, argint pe fote
Şi sufletul ce le-a rămas
În versuri şi poeme, note...

Frâng pita în bucăţi de timp
Şi se întorc la rădăcini,
Troiene-n orice anotimp,
În suflet simpli şi virgini.
Sub un ştergar, înlăcrimat,
Bunicul cu o pleoapă-nchisă,
Sub nori de praf s-a aşezat...
Bunica-şi toarce anii-n prispă.

Frâng pita în bucăţi de timp,
Colindători prin munţi şi văi,
În troienitul anotimp,
Trecând pe troienite căi.
Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Un gând şi-o inimă de brazi.
Precum un clopot, peste sat,
Bate în pieptul nostru, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

Toamnă, rod bogat, când dulce-i vinul,
Mirosind a nuci şi scorţişoară,
Toamna când se-acoperă seninul
Cu nori grei, cu pătură de smoală...

Toamnă cu gutuie la fereastră
Şi copaci împodobiţi cu-argint,
Când ne bate vântul la fereastră
Şi ne cheamă albe flori de mirt.

Toamnă blândă ca o rapsodie,
Notă de tăceri te-a ispitit,
Arde, arde, arde focu-n vatră,
Toamnă, rod bogat ne-ai dăruit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarnă străină

Aş vrea să plec din iarna prea străină,
Dar sunt cuprins de lacrimă şi gheaţă,
Singurătatea-n soartă e rece şi haină,
În gheare fără milă pe dată mă înhaţă.
Ascult cum bate vântul şi şuieră la geam,
Necruţător îmi culcă simţirea la pământ,
Mă simt al nimănui şi vlagă nu mai am,
Doar viscolul aud şi-un nerostit cuvânt.
Neputincios păşesc în colţul fără umbră
Şi ochii mei se-nchid cu gândul la visare,
Mă rog fără cuvinte să piară teama sumbră,
Ca eu să pot zbura spre dulcea depărtare.
Purtat de-un înger alb sunt în ajun acasă,
Miroase a cozonaci şi-a cetină din munte,
Pe maica o zăresc punând colaci pe masă,
Un coş cu mere roşii şi nuci, să fie multe.
Tăicuţa se preumblă prin casa-nmiresmată
Nerăbdător să-i vină copiii toţi şi fraţii,
E primitor şi vesel de i-ai bătut la poartă,
Îi place, apoi să plece la colindat pe alţii.
Dispare visu-ndată şi mă trezesc buimac
În camera pustie cuprins de dor şi frig,
Cu fruntea la pământ suspin încet şi tac,
Apoi cu năzuinţă pe Domnul meu îl strig.
O, Bunule Iisus, sunt doar un biet pribeag
Înstrăinat şi singur prin lumea ciocoiască,
Te rog cu umilinţă, du-mă pe-al meu meleag
Să fiu de sfânt Crăciun la masa părintească.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă ridic din dorul greu

În cârje mă ridic, mă simţi de-acolo dragul meu?
Mă vezi? Mă vezi cum mă adun în geamuri?
Cât de departe eşti copilul meu? Câte ape sunt intre
sufletele noastre? Câţi munţi? Cât soare şi câte lacrimi
primeşti din partea mea?
Cât iţi vorbeşte luna despre mine, dragul meu?

Mă încheg în faţa la ferestre
Din plumbul dorului ce-mi bate
În pieptul obosit de timp
Şi de un braţ de lemne sparte,
M-adun în cârjele din mine
În oasele ce mă îngheaţă
În albe coaste ce mă-nţeapă
În muşchii subţiaţi din carne.
În mine port grămezi de ani
Şi ceasuri legănate pe picioare
Picioare ce ţi-au fost leagăn sub trup
Cinci ani şi jumătate.
Au venit colindători, flori dalbe,
Cu căciuli de oaie neagră, dragul mamei,
Şi mă zoresc să ies la uşă, flori dalbe,
Cu colaci şi mere roşii, dragul mamei.
Au venit colindători, flori de busuioc,
Cu ilice din postav, dragul mamei,
Mă tot strigă şi colindă, flori de busuioc,
Să ies cu plăcinte calde, dragul mamei.
Stau pe prispă şi ascult, florile dalbe,
Cum îmi cântă toţi feciorii, dragul mamei,
Cum lovesc lutul cu bice, florile dalbe,
Şi cu clopoţei m-alintă, florile de măr.
Scutură omăt pe mine, cetină de brad,
Din crenguţe reci şi verzi, cetină de brad,
Să mă bucure străinii, dragul mamei,
Cu vâsc binecuvântat, de la Domnul.
Să am zile fericite, florile dalbe,
Şi putere să-mi pun masa, flori de măr,
Să mă ţină cârjele, dragul mamei,
Cât o să lipseşti de-acasă, flori de măr.
Uite se coboară luna, flori de busuioc,
Şi eu mă aşez la foc, flori de busuioc,
Pun un lemn şi-un dor pe jar, dragul mamei,
Să-mi ardă tot plumbul greu - inima cu sânge.
Să mă uşurez de dor, florile de măr,
Până scapă zori-n flori, cetină de brad,
Să mă treacă luna podul, florile de măr,
De o noapte grea şi rece, dragul mamei.
Să mă-ncheg din nou în geamuri, flori de măr,
Din speranţe şi muşcate, flori de măr,
Să m-atingă Dumnezeu, dragul mamei,
Cu doi ochi de-ai tăi în poartă, Domnul să mă binecuvânteze.
Să nu mor de sărbători, dragul mamei,
Să ai lacrimi de Crăciun, florile dalbe,
Să nu duci suspin în suflet, florile dalbe,
Prin străini să plângi orfan, dragul mamei.

poezie de Adelina Cojocaru (5 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă trecerii unei vieţi

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge.
Timpul strigă-n depărtări şi se strânge în clepsidră,
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă.
Lin, ceasornicul, bătrân toarce caierul tăcerii...
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii
De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă...
În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Parcă-n braţe prunc flămând care tremură şi plânge.
Pribegie, teamă, dor, plâns şi lacrimă amară...
Traiul nu i-a fost uşor! Mâncau pâine de secară.
Vântul aspru-i biciuia. Focu-n vatră se stinsese
Şi picioru-i sângera. Haina-n coate se rupsese...
Cu migală a cules şi-a trăit din mila lumii.
Totul are-n lume sens... Chiar şi furia furtunii.

Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge
Şi adoarme nemâncat, visul steag şi imn ajunge.
Ruga sufletului său este mir, catapeteasmă,
E lumină şi-adevăr, stea din mantia cerească.
Mănăstire şi-a zidit din durere şi din rugă,
La dureri s-a închinat ochiul său să nu mmai plângă.
Spaima nopţilor târzii, teama şi singurătatea
Răsărită-n nopţi cu ger, răsplătită-i cu dreptatea.

Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră,
Trec spre sângerânde zări paşii risipiţi în tindă.
Mama-ntinde braţul stâng. Braţul drept, ca o câmpie,
Lin alunecă spre ea ca un fulg de păpădie.
Tata, parcă lăcrimând, braţul drept sfios întinde...
Cu îndemnul părintesc, pruncu-n braţe şi-l cuprinde.
Îngenunchi în rugi şi-n vis! Plângi pentru părinţi, copile!
Şi bătrân când ai să fii, dă-le-un strop de fericire.

Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă...
Dacă ar mai fi o zi, mama pruncul să-şi cuprindă
În a ceţurilor văi, în privirea lăcrimândă,
Suferinţa ar putea în adânc să şi-o ascundă.
Tâmplele-au albit de mult, în broboadă şi le-ascunde.
Chipu-i are brazde-adânci, genele-s de lacrimi ude.
A uitat mai deunăzi să-şi îmbrace fota, ia,
Fiindcă fata ei purta sfântul nume de Maria.

Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii...
Bate-n poartă cineva. Cin' să fie-n faptul serii?!
Tare-i frig... Şi a plouat... Ori sunt lacrimi prinse-n barbă?!
"Biata mea măicuţă, plângi?!" fiica mama şi-o întreabă.
"Mamă, m-am întors şi eu. Ion ăl mic... Acum sunt mare.
Să mă ierte Dumnezeu, mult am stat în depărtare!"
Tace... -n gol parcă priveşte. Ce e asta?! Vis e oare?!
Dumnezeu mi-a ascultat ruga-mi cutremurătoare?!

O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii...
"Vezi, băiatul meu cel drag, înfloriţi de-odată-s merii!
Vezi fetiţa mea? Acum, lacătul cel ruginit
Când să-l pui să-nchizi portiţa, îţi urează bun venit!
Dragii mei copii, văd bine, ceasul morţii se grăbeşte!"
Spune mama printre lacrimi şi copiii şi-i priveşte.
N-am fost nimănui povară, sufletul mi-e obosit,
Mama cea de altă dată mult prea mult a-mbătrânit.

De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă!
Vremuri aspre cu ninsori şi furtuni... Aceiaşi casă,
Vă aşteaptă ca un Sfinx truditor şi de povară...
Prinsă-n ea, acelaşi vis cată iarăşi să răsară.
Ploi şi clopote pe rând au bătut... Ea, în tăcere,
Vă aşteaptă să veniţi să-i lăsaţi o mângâiere.
Vă aşteaptă, dragii mei, toate darurile sfinte
Ce-au rămas - un talisman -, spre aducerile-aminte.

În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!
Oh! Trecut-au sărbător... Nimeni n-a mai stat la masă.
Ceasu-n loc de s-ar opri, să vă pot păstra, copile!
Însă timpul nu stă-n loc, este fără de oprire.
Doar un vis mai are mama... Aşezaţi-vă! Mă rog,
Cât mai repede la tatăl vostru, maică, să mă-ntorc.
Voi rămâneţi cu-mpăcare şi uniţi în orice ceas,
Este singura dorinţă, mamă, care mi-a rămas.

În a vremii închisori singură-i. Ce tristă casă!
De-o zări din depărtări îngerul... Căci de o viaţă
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii.
Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii.
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă,
Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră.
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge...
Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine iarna

Printre frunze de-ntuneric, pică frunze de lumină –
Pete albe de ninsoare, pe alee, prin grădină...
În drăceasca lui zvâcnire, sare vântul peste case
Şi în semn de mântuire, ne aduce seri albastre.
Tare-i ger şi gerul rage sub bocanci călcând pământul,
În ilice mari şi groase, vezi copii zburdând ca vântul.
Drum de fumuri peste case, drum de pace peste sat,
Iar de zarva din uliţă, casele s-au luminat.
Geamuri prinse de sclipire şi gutuie şi dovleac,
Pâine caldă şi iubire, covrigei şi cozonac.
Parcă-aud colindătorii! S-au oprit la-nchisa poartă
Şi în caierul ninsorii, prin ogradă au dat roată.
Apoi le-am deschis cărarea (şi la mine au intrat)
Şi de spor şi sănătate, au dat bice şi-au urat.
Ţurţuri – creangă pe la streaşini casa mi-o împodobesc,
Cu ghirlande de lumină. Doamne, satul mi-l cinstesc!
Îngenunchi şi rog de pace, pentru tot românul meu,
Pentru cei plecaţi departe – vise, lângă Dumnezeu.
Ninge iar cu necuvinte şi cu lacrimi de copil,
S-a aprins o lumânare la părinţi, în cimitir.
Doamne, fă această iarnă, mai bogată în iubire
Şi ne dă un strop de pace, ne dă Doamne, mântuire!
Urlă vocile-n altare, urlă clopotele reci,
Vino, doar Crăciunul ăsta, cu noi, Doamne, să-l petreci!
Vino şi ne dă iertare, de păcate ne dezleagă,
Spre a te cânta Iisuse, iar, o veşnicie-ntreagă!
Maică, unge-ne cu mirul lacrimii ce-n noi se-ntoarce,
Roagă-te de mântuire, de lumină şi de pace!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!