De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevăr cu lacrimă

Ce crud adevăr şi ce mare povară,
Destinul se-ntoarce cu liber permis...
Părinţii nu sunt pregătiţi să ne moară
Şi-n jur este toamnă, e doliu şi-i trist.

Trec frunze prin ploaia de lacrimi, amară,
Căci gustul de nucă la sân a-ncolţit,
Părinţii ne sunt pentru mulţi o povară,
Am uitat cât de mult pentru noi au trudit.

Norii trec şi rămâne doar o lume pustie
Ploi de lacrimi... şi vise. Repetabil destin...
O minciună e lumea, o minciună e viaţa,
Fericirea şi lupta pentru care trăim.

Învăţaţi să-i iubiţi! Ei sunt rugă şi pace,
Învăţaţi că în ei e lumina de-a fi!
Îi veţi pierde cândva... Vor veni să-i atace
Îngeri negri, în noapte. Şi atunci vor pieri.

Vor fii umbre plutind pe un cer de tăcere,
Doar un nume şi-o cruce, un destin trecător,
Fiecare din ei o povară va duce,
Amintiri şi trecut şi speranţă şi dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămâi cu Dumnezeu

Geme omenirea de boală şi durere,
Suflete se nasc doar pentru-a muri...
Veşnicia lumii nu are putere
Să ceară încă-o zi pentru-a stăpâni.

Tot în jur se plânge... fiinţe în robii.
Nu ajung lacrimi să îi plâng;
Spirite în ură zac în pribegii
Ochiul drept se frânge... râde ochiul stâng.

Peste tot, copii născuţi dintre poveri
Şi părinţi ce n-au iubit Lumina...
Strămoşii ce dorm şi-au lăsat averi
Ca alţii pe pământ să le poarte vina.

Neputinţe vin ca ploile nebune
Şi nu este om să le oprească.
Mâinile se strâng şi vor să se adune
Ca ultima speranţă să tot crească.

Unii se rănesc din prea multă povară,
Alţii se întind a nimici...
Prea puţini îşi vând inima avară
Şi la fel puţini ştiu a sărăci.

Semne avem cu toţii... mult greşim la Cer,
Dar credinţa mică închide ochii mari;
Unii înving răul... alţii de rău pier
Suntem scrişi a fi mai slabi, sau mai tari.

Peste tot în lume, doar cadavre vii,
Morminte văruite năpădesc pământul...
Când viaţa asta moare... cu cine ai să fii,
Când agonia vine neştiut ca vântul?...

De n-ai trecut prin viaţă ca s-o-nţelegi măcar,
Zadarnică venire ai avut!
Sensul vieţii tale îmbărcat în var,
Va cunoaşte Crucea de temut.

La toate sfărâmate-n jur, nu ai ce să alegi...
Îţi vezi ca praful viaţa de ateu.
Trăit-ai pentru tine şi slujit-ai regi
Dar nici unul din ei nu a fost Dumnezeu.

Eternă este clipa când îţi simţi păcatul,
Infernul de durere n-are nume...
Cerşeşti acuma zile de la Împăratul,
De care te-ai ascuns, să nu guşti din brume.

Atunci când mori, vei cauta ce ai respins când ţi-era bine...
Vei învăţa că Unul este şi a fost mereu;
Tu eşti doar vlăstarul noii vieţi ce vine
De ai rămas aici, cu Dumnezeu.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu (martie 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii de azi, nu-I uitaţi pe părinţi

Copii de azi, păstraţi-i în minţi
Şi în suflet pe ai voştri părinţi!

Ei v-au îngrijit, v-au vegheat,
Şi din puţinul lor v-au dat,
Ca să creşteţi cu aripi de zbor,
Să fiţi urmaşi cu viitor!

V-au iubit, v-au ocrotit,
Şi dacă uneori v-au dojenit,
Copii de azi, nu îi pizmuiţi,
Pe-aceşti neobosiţi părinţi!

Ceas de ceas şi zile de-a rând,
Voi aţi fost în al lor gând,
Că nu există un lucru mai sfânt,
Decât să fii părinte pe pământ!

În pragul casei lor, ei aşteaptă smeriţi,
Să le daţi un semn, că-i iubiţi,
Şi că-n aceste privinţi,
Mai există copii cu dor de părinţi!

Dacă viaţa departe vă poartă,
Nu-i lăsaţi pe părinţi singuri cu a lor soartă,
Veniţi şi ştergeţi lacrimile lor,
Care au curs, după atâta dor!

Veniţi ca uşa lor este mereu deschisă,
Pentru voi, să le-mpliniţi o lipsă,
Să-i bucuraţi în sufletele lor,
Pe părinţii care strigă după ajutor!

Şi într-un târziu, ce nu se va şti,
Când clipele părinţilor se vor sfârşi,
Şi nu vor mai cunoaşte zori,
Să v-amintiţi de ei adeseori!

Copii de azi, nu-i uitaţi pe părinţi,
Chiar dacă ei n-au fost nişte sfinţi!

poezie de Gheorghe Alionte (12 ianuarie 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători...

S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger...
Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer.
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri...

S-au dus şi sărbătorile... E iarnă
Şi au plecat colind... colindători
Şi au plecat românii iar din ţară
În zi de luni, la ora trei, în zori.
Şi-au plâns părinţi şi fraţi... şi-au plâns copii
Şi-au plâns soţii, prietene, amici.
Ei au plecat, oh, au plecat în lume,
Sperând să-nvingă greul de aici.

De-azi-noapte ninge şi e tare ger
Şi-n jur răzbate-atâta suferinţă!
Pe umeri cade lacrima din cer,
Cu mângâiere, pace şi credinţă
Porneşte timpul către înapoi,
Nici pruncii nu mai au copilărie,
Căci stau cu ei bunicii şi din doi
Părinţii-s doar într-o fotografie.

Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Departe-ntre străini muncind din greu,
O altă suferinţă îi adapă
Dar ei muncesc, muncesc, muncesc mereu.
Li-i ochiul încă lacrimă şi toamnă,
În sărăcie au trăit destul,
Vor să desfacă lanţul suferinţei
Şi să zâmbească celor dragi de-acum.

Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Căci n-au aici nici drepturi, nici dreptate
Şi pier tăcut, în altă lume pier
Atât de-nlăcrimaţi... şi ce departe!
Şi dacă ţara noastră va pieri
Prin oameni sărăcind, va fi o lege
Ce pe români din nou îi va uni
O lege ce-n curând îi va-nţelege.

Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine
Ne-ncrezători, flămânzi şi oropsiţi,
Sperând ca timpul, timpul cel de mâine
Poate-i va face-o clipă fericiţi.
Le trece viaţa-n muncă şi speranţă,
Sunt doar o biată lacrimă pe faţă,
Lumina fericirii e departe!
De cei din ţară-o viaţă ne desparte.

Oh, mulţi nu ştiu ce timpul le-o sorti,
Nu ştiu nici când în ţară vor veni
La-nmormântări, la nunţi ori parastase...
Ţara cu toate ale ei, frumoase,
Nu îi va mai cunoaşte... Sunt străini -
O floare ce-a crescut prin mărăcini.
De-atâta dor de toţi cei dragi, mereu,
Să fie-aproape, cât va fi de greu!

Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine...
Nu ştiu ce râuri lungi de suferinţi
Le vor uda uscatul colţ de pâine,
Le vor spăla uitate suferinţi.
O mare de români plecaţi din ţară,
O ţară care i-a uitat. Români,
Viaţa-ntre români nu e uşoară
Şi-n ţara noastră ne simţim străini.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Câţi dintre ei se vor întoarce-acasă
Sătui de chin, de gustu-amarei pâini,
Sătui de moarte şi sătui de viaţă.
Câţi vor putea pământul românesc
Şi grâul cu neghină să-l sărute,
Ca în opinci şi-n portul strămoşesc
Să joace pe câmpie, pe-ntrecute.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine.
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Pleacă copii în ţări străine, mamă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger,
S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aveţi lumină?

Ciudat e cum învie Crist
Şi cum vă dă lumină,
Deşi din niciun acatist
Vreun rost nu se animă,
Mereu tu treci drept egoist,
Mereu eşti tu de vină.

Măcar pentru o zi de-ar fi
Lumină peste lume!
Atunci nu v-aţi mai amăgi
Năuci în rugăciune,
Când boli şi moarte zi de zi
Nu-i nimeni să-şi asume!

Mâine veţi fi din nou posaci,
În lumea voastră strâmtă,
La fel de trişti, ori de săraci,
Cu inima înfrântă,
Supuşi unor prelaţi rapaci
Ce mintea vi-o-nfierbântă.

Ce-a fost pe când tu nu erai?
Ce va fi după tine?
Ce-ai fi crezut de te năşteai
Altunde', din altcine'...
Alt dumnezeu de cunoşteai,
Era mai rău, mai bine?

Dar pentru tine-nvie Crist,
Prea des, dar nu ţii seama!
De-ţi va muri copilul? Trist
Tu o să-i faci pomana!
Sunt crudă zici. Dar eu asist
Cum îţi înghiţi sudalma!

Căci totu-i până la copii,
Iar Iov e doar o glumă,
Eşti fericit cât ei sunt vii
Şi nu când sunt ţărână,
Te-am răscolit un pic, doar ştii
Cum e să-i prinzi de mână!

Acolo e lumina ta
Şi nu în lumânare,
În ochii ce-ţi pot alina
Oricare supărare,
Dar dacă asta ţi se ia,
Ce-ţi mai rămâne oare?

Să-mi spună mie cineva,
Că va avea iertare!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final...

O fetiţă-abandonată, care avea câteva luni,
De destin a fost purtată spre casa unor bătrâni
Dintr-un sat uitat de lume şi departe de oraş
Şi-au luat-o să o crească... Doamne sfinte, ce curaj!

Că,, mamaie'' şi,, tataie'' au crescut şi alţi copii
Nedoriţi sau părăsiţi de părinţi plecaţi hai hui...
Chiar şi,, mama adoptivă'' care le-a adus fetiţa
A crescut la ei în casă şi ştia ce-i umilinţa

De-a fi fost abandonată de părinţii ei cei buni
Şi de-aceea, prin ea, Domnul a făcut acum minuni.
Când fetiţa a crescut şi-a-nceput să zică,, mamă''
Mama bună n-a răspuns, n-o ştia, de bună seamă!

Dar pe doamna ce-a adus-o a crezut-o drept mămică
Şi,, mamaie'' şi,, tataie'' la bătrâni ştia să zică.
Acel înger de fetiţă a crescut, s-a făcut mare
Avea doisprezece ani când, ca din senin apare,

Tocmai când era la şcoală, o femeie tinerică
Ce-a venit să o cunoască pretinzând că-i e mămică...
Pentru ea era străina care a abandonat-o...
Fata n-a primit sărutul şi nici n-a îmbrăţişat-o

Mama bună a fetiţei a vărsat lacrimi amare
Şi-atunci a-nţeles şi dânsa ce înseamnă-abandonare
S-a dus plânsă la oraş, resemnată, să aştepte
Poate fata, de-o vrea Domnul, va putea-n curând s-o ierte...

Fata este domnişoară, e frumoasă şi deşteaptă
Are-n viaţă două mame şi-o,, mamaie'' (care-i moartă.)
Şi cum,, mama adoptivă'' s-a dus în străinătate,
... Pe,, mamaie'' -a luat-o Domnul,... de dor şi singurătate,

Pe fetiţa-abandonată glasul sângelui o cheamă
Şi-şi doreşte îmbrăţişarea celei care-i este mamă!
A iertat-o fără zgomot, tot trecutul l-a uitat...
Dar acum bietul,, tataie''-i un moşneag abandonat!

Voi, copii, pe care moşul v-a crescut cu-a lui blândeţe
Să mai treceţi pe la dânsul... poate doar să-i daţi bineţe...
Şi s-aveţi, copii, respect şi cu el s-aveţi răbdare
Că-n curând va cere moşul să-i aprindeţi lumânare!...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

(scrisoare din lacrimi de înmormântare)

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii – o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil sărman

Copil sărman, cu ochii trişti şi goi,
De ce-ţi întorci privirea de la noi?!
Ţi-e sufletul de lacrimi plin, rănit
Te-ntrebi de ce sau unde ai greşit,
De ce părinţii tăi te-au părăsit,
Şi singur ai trecut peste orori...

Te uiţi spre cer şi speri, plângi iar şi iar,
Domnul ţi-a dat iertare, dar şi har.
Te-ai depărtat, oh, fiinţă-nstrăinată,
Copil fără noroc şi fără soartă.
Şi te întrebi, te-ntrebi necontenit,
Cu ce-ai greşit de nu ai fost iubit.

De ce e-n suflet astăzi răutate?!
Mame fără de suflet, blestemate,
De ce-şi aruncă sufletele-n ghenă
Mame cu chip de om şi suflet de hienă?
Mame ce, (oare?), nasc copii,
Şi-i lasă, fără drept, ai nimănui...

Mame ce-aţi condamnat la suferinţă,
Plecaţi-vă genunchiu-n pocăiţă!
Credinţa – bate clopot şi cere-n voi iertare,
Mame fără de prunci, cu sufletele goale.
Cât să mai rabde, oare, Dumnezeu,
Pământu-acesta înjugat la greu?!

E tot mai plin pământul de orfani,
Copii abandonaţi, sărmani, orfani,
De mame ce au inimi de hărtie
Lipsite de iubire şi-omenie.
Fără copilărie, mult prea trişti,
Copil fără părinţi, în noi exişti...

Copile, oh, destinul ţi-a fost greu,
Dar l-ai lăsat pe bunul Dumnezeu
În drumul tău de ajutor să-ţi fie...
Credinţa ta ai dat-o ca simbrie.
Sunt tot mai mulţi copii abandonaţi,
Dar au rămas în suflet, veşnic, fraţi.
............................................................................
Prin gări şi prin azile aruncaţi,
Valize de bogaţi, abandonaţi,
Dar dar primit de la divinitate,
Sufletul vostru-acelaşi drum străbate.
Voi sunteţi pruncl ce trăieşte-n noi,
Nu leş lăsat la lada cu gunoi.

Pruncul?! Ziar, ori marfă reciclată?!
Un gând străin, străin fără de soartă?!
Vezi? Plâng şi sfinţi şi îngeri în icoane
Când suferă de frig, de griji şi foame...
Pentru cei oameni falşi şi ipocriţi,
Voi doar un zâmbet mai păstraţi, cuminţi.

Pretenţia de-a fi numiţi părinţi?!
Voi ştiţi să plângeţi, mangâiaţi, iubiţi?
Degeaba învăţaţi azi să cerşiţi iertare.
Ce vină are-aveţi, ce vină mare!
Pedeapsa chiar de-acum e-ndepărtată,
Ca o furtună te va răzbuna odată.

Acolo, sus, e-o judecată sfântă,
Ascultă-mă părinte, mă ascultă!
Păcatu-i crunt şi fără de iertare,
Pedeapsa ce o vei primi e mare,
Vei duce cruci, coroana lui Iisus,
Şi sufletu-ţi se va topi-n apus.
..................................................................................
Tu o străină-mi eşti, tu nu-mi eşti mamă
Eu am rămas şi lacrimă şi rană.
Atunci nu ţi-a păsat de soarta mea,
N-ai vrut să ştii de am ce îmbrăca.
Nici despre şcoală n-ai avut habar.
De ce te-ntorci plângând la mine, iar?
Nici boala crunta dacă m-a lovit,
Tu mamă n-ai ştiut, n-ai suferit.

Pe lumea, mamă, cât am să trăiesc,
Doar Domnului mai am să-i mulţumesc,
Să-mi plec genunchiul şi smerit, să cad,
Cum cade-n munte trupul unui brad.
Un înger am cu mine şi-l iubesc!
Şi viaţă şi iubire-i dăruiesc.

Eu Domnului îi dau recunoştiinţă
Că am în suflet înger de fetiţă.
Cu sufletul ce-i frânt la jumătate,
Acopăr trupul fiicei mele-n noapte.
Sărut catapeteasma de lumină
Şi te cinstesc azi, pronie divină...

(dedic aceste versuri mamei mele, care m-a părăsit când aveam doar un an)

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de durere

Câteodată sufăr şi dacă pleci... şi dacă vii;
Uneori sunt tristă dacă plouă sau dacă-i soare.
Câteodată plâng, nici eu nu ştiu, nici tu nu ştii
Ce-mi plouă-n suflet, ce mă doare...

Câteodată sufăr aşa, din senin.
Doar pentru că am nevoie să mai doară.
Când sacul de durere mi-e prea plin,
Mai vărs, atât cât pot, din el afară...

Nu mă-ntreba ce am, o să-ţi spun eu
Dacă voi şti sau... încerc să ghicesc.
Aş vrea doar să rămâi lângă mine mereu
Spunându-mi, din privire!, "Te iubesc".

Dar... ştiu că uneori... şi sacul tău e plin...
Şi fiindcă nu te-ai mai uitat demult,
S-a transformat în pâclă şi venin
Acea nevoie de "te văd", "te-ascult"...

Or... cum să stai cu lacrimile mele
Şi în căuşul inimii să le primeşti,
Când ale tale sunt cu-atât mai grele?!
Atunci... eu simt... că tu nu mă iubeşti...

Dar... dacă tragi de sac să il lărgeşti
Şi-aştepţi, deşi te doare de crezi c-o să mori,
Dacă nu fugi, nu lupţi, ci doar stai să priveşti
Până zăreşti miezul furtunii de fiori,

Dacă rezişti deşi te sfarmă frica
Şi nu poţi vedea dincolo de ea,
Dacă nu urli şi nu faci nimica,
Ci doar... în braţe-ţi strângi inima grea,

Dacă aştepţi, şi-aştepţi o veşnicie
(Vei şti c-au fost minute doar, apoi),
Având doar respiraţia drept garanţie
Şi raza de iubire dintre noi,

Te vei trezi că-ncet, trece furtuna
Şi ai ajuns într-un loc minunat,
Un loc ce-l cunoşteam dintotdeauna
Dar, cândva, şi eu, şi tu, l-am uitat.

În pace, în lumină, să te scalzi
Şi să mă ţii de mână cu putere
Şi-acum, abia, fă-mi loc în ochii-ţi calzi;
Acum iubim. Suntem dincolo de durere...

poezie de Vistiana Long
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea este un drept fundamental uman. Însă suntem cu adevărat liberi doar în momentul în care ne exercităm acest drept, restul sunt iluzii.

citat din Taher Sonu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 Iunie (poezie pentru oameni mari)

Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,
Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic?
Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,
Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi:

De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi,
La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi,
Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat,
Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat!...

Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al vieţii drum
Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,
Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór...
Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor ;

Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,
Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,
Şi-apoi lu' mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap
Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap ;

La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,
Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,
Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,
Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu ;

Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat
Nici pomeneală! Din respect, n-aş încerca măcar o dat'
Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,
Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.

Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,
L-aş respecta-n mod special! Nu c-ar fi vorba de mălai,
Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit,
Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit ;

Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut
(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)
Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,
Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel...

Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,
Cu-ai mei părinţi aş fi docil... însă aş vrea să mă rezum
La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei...
Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii - o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ly: Dar chiar Lia mi-a spus că ar fi rău şi periculos, deci...
To Kuny: Se referea la cu totul şi cu totul altceva, dar are dreptate; tu nu poţi înţelege! Tocmai de aceea ai interpretat totul greşit... Scumpo, hai să pornim totuşi înapoi, spre navă, împreună!
Ly: Nici nu mă gândesc!
To Kuny: Bine... Cum vrei... Dar hai să-ţi spun ceva, care sper că te va ajuta să înţelegi; deci... Dacă tot e să consideri pe cineva drept "rău", atunci, doar eu pot fi acea persoană.
Ly: Tu, tati?! Rău?! Ce vrei să spui?
To Kuny: Da, draga mea, eu. Sau uiţi cum eram înainte de a fi plecat de pe Terra?! Un deţinut evadat. O persoană privată de libertate. Un puşcăriaş. Un fugar... În plus, un răpitor, doar v-am răpit pe voi doi, pe tine şi pe fratele tău, din sânul familiei voastre şi v-am luat cu mine, obligatoriu, fără aprobarea nimănui... Deci, da, eu pot fi considerat drept un tip rău, foarte rău. Nu şi comandantul misiunii!
Ly: Dar, în cazul tău, a fost vorba doar despre o greşeală, o neînţelegere. Eu ştiu că nu-i adevărat, că nu poţi fi aşa.
To Kuny: Greşeală sau nu... Asta e irelevant! Eu pot fi considerat drept un element rău, negativ. El... Ce-a făcut atât de rău? Să vedem... Te-a sărutat doar... Eh, desigur, n-a fost foarte frumos din partea lui, ştiind că eşti iubita colegului său de echipaj, Mihai, dar... Asta nu-ţi dă dreptul să-l judeci şi să-l clasifici drept un tip rău, periculos... Frumos, da, poate. Cum i se spune printre colegi?! Ah, da; Don Juan... Asta explică chestia cu sărutul... Dar nimic mai mult! E un băiat minunat, cu un suflet de aur şi un caracter ireproşabil!
Ly: Cum poţi să spui aşa ceva, tati?
To Kuny: Am discutat în multe rânduri cu el şi am avut ocazia să constat cu cine am de-a face. Nu mă înşel în privinţa lui. Deci, te rog, hai înapoi la petrecere şi n-o mai supăra pe Lia! Rămâi cu ea în cameră şi n-o mai cicăli! Pricepe că Lucian nu-i un tip rău, în nici un caz! Şi n-ar face niciodată ceva care să-i pună viaţa Liei în pericol. Nici ei, nici altcuiva! Trebuie să înţelegi asta.
Ly: Off, tati... Nu ştiu... Mi se pare atât de dificil! Cum să înţeleg?!
To Kuny: Încearcă măcar, scumpo! Acum hai înapoi, în nava lor! Te rog!
Ly: Bine, pentru că insişti... O să rămân la petrecerea lor. Cât despre Lia, evident că aş vrea să mă-nţeleg cu ea, dar...
To Kuny: Nu! Fără "dar", scumpo! Bine?!
Ly: Bine, tati.
To Kuny: Aşa te vreau, draga mea.
Ly: Dar tu tot nu eşti rău, în nici un caz!
To Kuny: Nici comandantul lor, scumpa mea. Nici el.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă necuvântătoarelor

Cu toţi avem un drept – de a trăi.
Cuvântul nostru-i noapte sau e zi,
Dar printre noi trec necuvântătoare.
Sunt ploi în suflet, este vânt sau soare,
Sunt răni, vulcani de sânge se ridică...
De necuvântătoare vă e frică?!
Un rost îl au şi ele ca şi noi...
Nu le-mproşcaţi voi, oameni, cu noroi!

Cu toţi avem un drept – de a trăi.
Pământ şi ape, munţi a le slăvi.
Atomi purtând în lanţul trofic rugi,
Să ştim ce-nseamnă să iubeşti, să plângi,
Să fim altar şi clopot... Şi pe rând
Să fim tot ce trăieşte pe pământ
În formă minerală, apoi plante,
Trudind, să risipim a vieţii noapte.

Cuvântul nostru-i noapte sau e zi...
Greşeşti?! Este normal. Nu te sfii!
Pleacă-ţi genunchiul sincer, în iertare,
Trăieşte printre necuvântătoare,
Rugina unui timp s-o dai uitării!
E dimineaţă? –Nfruptă-te din zorii
Înmuguriţi din lacrima de ceară
Şi nu-ţi lăsa gândul trecut să doară!

Dar printre noi trec necuvântătoare...
Trec lin, pe ceruri, păsări călătoare,
Roiesc în ape vietăţi multiple,
Pier ca un vis în fracţiuni de clipe.
Albine, fluturi, câte şi mai câte,
Ce ochiul trist ar vrea să îl încânte.
Liane-n râuri strălucind de zale,
Le regăsim de multe ori sub soare.

Sunt ploi în suflet, este vânt sau soare,
Că suntem fericiţi ori că ne doare,
Roiesc în jurul nostru fluturi vii,
Cuvinte-îngeri, cânturi, poezii.
Este o lume nouă! La uitare
Nu condamnaţi nici lumea de necuvântătoare!
Da-ţi-le şansa de-a trăi prin voi!
Şi ele au un suflet... au nevoi...

Sunt răni, vulcani de sânge se ridică...
O necuvântătoare cât de mică
Ochiului nostru este mântuire.
Să-i dăm un drept – la supravieţuire!
Să-i dăm o şansă, de-a se înălţa
Precum un zbor... Tu viaţa nu-i curma!
Oh, zeu, oh, om, puterea de-a distruge
Lasă orfan un suflet care plânge.

De necuvântătoare vă e frică?!
Mare e lumea noastră, a lor mică...
Sunt ca şi noi, luciri dintr-un atom,
Au dreptul de-a trăi... oh, om, fii om!
În A. D. N.-ul fluxului solar
Dă-le o şansă, iar, şi iar, şi iar.
Tu eşti furtună, ele val sculptând
Evolutiv, viaţa pe pământ.

Un rost îl au şi ele ca şi noi...
Eu vă implor, nu fiţi la suflet goi!
Şi ele au nevoie de iubire,
De pace, de lumină, fericire...
De mângâiere, de cuvinte dulci
Oh, om, de ele-aminte mereu să îţi aduci.
Aşează-le pe ii, pe mândre fote,
Pe portativul presărat cu note...

Nu le-mproşcaţi, oh, oameni, cu noroi!
Să nu uitaţi! Ele trăiesc prin voi...
Ele-s etern, un strop de clorofilă,
Ele sunt drumul vostru spre lumină,
Trăiţi prin ele şi trăiesc prin voi,
Nu le-mproşcaţi, oh, oameni, cu noroi!
În lanţul trofic pre-universal
Ele vor trece-n regnul animal...

Nu le-mproşcaţi voi, oameni, cu noroi!
Un rost îl au şi ele ca şi noi...
De necuvântătoare vă e frică!
Sunt răni, vulcani de sânge se ridică.
Sunt ploi în suflet, este vânt sau soare,
Dar printre noi trec necuvântătoare...
Cuvântul nostru-i noapte sau e zi,
Cu toţi avem un drept – de a trăi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinerii bătrâni

Ca dintr-o energie inversată,
În lumea noastră plină de restrişti,
Împovăraţi de-o vină asumată,
Se nasc bătrânii tot mai mulţi, mai trişti.

Îi vezi mergând pe străzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gârbov, îi aştepţi,
Nu mai găsesc nici loc de-a se ascunde
Şi parcă te imploră să-i accepţi.

Nu ştiu nici ei de fapt ce vină poartă,
Afară doar de vina de a fi...
Poate-au avut o mult prea lungă soartă,
Poate că e un termen de-a muri.

În cuibul lor de ochi adânc sclipeşte,
Ca un reproş, un bob de hiacint,
Înfricoşat el tremură şi creşte
Fără speranţa vreunui cald alint.

Aceşti bătrâni care ne sunt bunicii...
Aceşti bătrâni care ne sunt părinţi...
Cum de-i lăsăm să cadă-n gheara fricii
Pe cei dintâi şi primii dintre sfinţi?

Are o soartă fără de scăpare
Şi este-n veci, de-a pururi, blestemat
Acel popor ce nu simte că-l doare
Atuncea când bătrânii i se zbat.

Priviţi-i cum abia de mai trec strada,
Cu mersul prea încet şi legănat...
A nins pe capul lor prea mult zăpada,
Ca să-l mai ţină gâtul ridicat.

Frisoane vor cuprinde tot pământul
Şi chiar un vânt de gheaţă-l va izbi
Când va seca în inimi zăcământul
De a iubi bătrâni şi a-i cinsti.

Nu vă speriaţi de-o ţară prea bătrână,
Oricând copii pe-aici vor fi destui,
Lăsaţi-i pe bunici să mai apună,
Vor sta destul icoană într-un cui.

Sătui de tragedii, sătui de toate,
Făcând popas în drumul lor cel drept,
Se vor mai odihni bătrânii, poate,
Culcându-şi capul blânzi la noi pe piept.

Şi, contopiţi în vis, în adâncime,
Ca o revanşă, tineri s-or trezi,
În timp ce noi, întorşi înspre vechime,
Ca ei, de-odată, brusc, bătrâni vom fi.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă aştept şi nu e drept

La umbra unei clipe reci,
Tu nu mai vii, nici nu mai pleci,
Nu mai îmi eşti, nu îţi mai sunt,
Am devenit un amănunt.

Văd urme ce-au rămas din noi,
Le şterg cu lacrimă de ploi,
Nici amintiri nu-mi mai doresc,
Sunt mult prea vii şi mă rănesc.

Tresar la orice zgomot mic,
Dar nu eşti tu... nu e nimic,
Ci doar închipuiri târzii,
Că suntem iar, c-ai să revii.

În ceaţa timpului trecut,
S-a prăbuşit tot ce-am avut,
Degeaba stau şi te aştept,
Nu te întorci... şi nu e drept.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferice de părinţii 1980's

Adesea nu ştiu de sunt " Eul" memoria ce mi-l aduce,
Acelaşi timp pe care-l caut să-l simt precum eram odată
Copil comun ţinut la piept în braţele de mamă dulce;
Femeia caldă şi blajină cu trup şi suflet încă fată.

Cu zâmbetul subtil ascuns, pe chip de mândră ce mă are
În poza gri din timp trecut cu guler alb la rochie neagră
O văd cu ochii ei căprui, pe-obrazul fildeş la culoare
Şi părul bucle larg căzând pe umeri mici şi sâni de ceară...

... Aduşi din zumzet dintre flori cu arome de nectar, polen,
De călătoare fără tihnă în soarele pe câmp de vară.
Femeia ce-mi dăduse viaţă care nu cere... că nu-i demn.
Pe jos la muncă-n zori se duce, la una grea ce nu-i uşoară...

Şi nici nu pregetă o clipă să şteargă tot ce timpul lasă.
Făptura ce nimic nu face şi trece zilnic prin oraş,
Ce spală, calcă, coase zdrenţe, găteşte ca să pună masă
Şi aşteaptă în zâmbet zilnic soţul cu proaspăt chip... de îngeraş.

Şi timpul trece, tot ce-adună chiar de primeşte o bomboană
Aleargă sufletul la gură să aducă-n casă tot ce strânge
Să crească şi pe noua fiinţă ce-i sora mea, o dolofană.
Dar tot cu zâmbetul pe buze, căci fericirea nu se plânge.

Iar viaţa care trece-n vuiet pe lângă ea nici nu contează,
Copii la şcoală învaţă bine, speranţa singură nu moare,
Plăteşte mult la pregătire, ţine doar pâine, nu oftează.
Şi în dragoste deplină tatei oferă totul că nu doare.

Tot împreună cu bărbatul în timpul liber face casă
Frumoasă, mare ca s-avem; pe drumuri nu vrea să ne lase.
Mereu pe jos aduce hrană cu mâini roşite de grea plasă,
La şcoli înalte ca să poată, să ţină doi copii în clase.

Eu reuşitul drept răsplată îi las să fie fericiţi
Plecând cu diplomă de merit să demonstrez bun simţ, cultură.
Mă îndrept pretins specialist, zâmbindu-le; lăsaţi prostiţi
Căci nici nu ştiu de bine e?! Cum să se arate-n conjunctură?

Se pare că cei 7 ani ce îi invoc crescuţi acasă
Au fost prea mici ca să mă îndrume. La suflet cum să dau zălog
Căci nu-i de-ajuns nici ajutorul ce-am returnat cu bon de casă
Lăsând doar dor în inimi frânte; ce tot ei dau, nu eu îi rog.

Şi tot nemulţumit în viaţă căci doar maşină şi mulţi bani
N-ajung la ţeluri mult sporite de faimă, libertate, carte,
Mă îndrept cu zel spre nouă lume din cei ce ne erau "duşmani"
Trecând ocean cu multe spume şi vise pline... de departe.

Şi bine-o duc măcar în parte, copii răsar căci ăsta-i ciclul,
Tot vreau mai mult, să strâng, s-adun, să am avut mai meritoriu.
Nu-mi uit părinţi, dau telefoane, căci ştiu că le-am produs supliciul
Ce ei nu-l plâng, deşi răspund; la zilnic interogatoriu.

Cu drag i-am invitat să vină, căci libertatea şi-au avut-o,
În vizită de ţară nouă cu case-n nori şi bunăstare
Ca un câştig ce se cuvine, dar nu de dat c- au obţinut-o
Pe merit fericiţi să-mi vadă; ai mei copii de peste mare.

Dar doar o lună au vrut să stea, căci nimeni n-are grijă acasă
Şi două gemene-i aşteaptă, nepoate mici, copii de soră.
Tata îmi munceşte zi lumină, grădina mare-o dă la coasă
"Tondeoza" neştiind a conduce; iar mama croşetează robă.

Se întorc cu ochi sclipind de lacrimi de nici nu ştiu la ce sunt bune.
Regret de despărţiri, plecare sau stat atâta fără tihnă?
Sau dor pentru cămin cu fete ce de "iubire" le-au dat nume
Şi multe griji ce au în sarcini; plus sorei ca să-i dea odihnă?

Dar ce mă fac căci şcoala multă, IQ-ul înalt nu-s de folos.
Nici bani ce-am strâns cu sârg de muncă şi dor de ei nu au ajuns.
Nu ştiu s-o fac. Nu sunt capabil, deşi copil sârguincios,
Să cumpăr o eternitate. Să nu rămân un bun de plâns

Am pus în joc a mea iubire, tardivă cum o dăm cu toţi
Şi-am vrut câştig de nemurire, cu doctori fazi.... puţină ştiinţă.
Dar chiar de suflet faci implant nu poţi părinţi să-i faci nepoţi,
Nici viaţă în taler nu poţi lua, nici bani n-ajung; e neputinţă.

S-au dus pierduţi în veci, departe, un tată Dumnezeu şi-o mamă
Veniţi ca mine, în începuturi; plecaţi doar trup în scânduri lucii.
Pierduţii minţii căci doar simţitu-i rămas aici pe cruce, în ramă.
Iar tot ce-i dor, iubiri, speranţe, plăceri de bine, griji, ambiţii,

Sunt doar făclii; căldură dându-mi la nesfârşit de existenţă.
Cu o credinţă filantropă de-a face bine pân-la moarte
Aş vrea să mă întrupez Mesie, să împrăştii duh şi experienţă
Să uit de rău, de răzbunare, de avuţii, de vini deşarte.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 aprilie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!