Chiar dacă legea lui Arhimede este valabilă pentru orice corp

oamenii de zăpadă nu ar trebui scufundaţi într-un bazin cu apă fiartă
o observaţie logică ar fi că ar putea să se topească dar
măcar nu se vor opări la tălpi
nu pentru că s-a gândit cineva să le pună ghete
ci pur şi simplu că nu au aşa ceva
nici sistem nervos nici minte
(între noi fie vorba-nici nu au nevoie de prea multă )
poate de aceea zâmbesc aşa larg graşii aceştia simpatici
cu nasul lor roşu ca şi al moşului acela posesor de sanie cu reni
care cică împarte "ceva" moca (jucăriile nu mai sunt la modă)
copiilor frumoşi şi cuminţi ai celor cu dare de mână
(celor mulţi le cumpără părinţii câte ceva acolo
să nu se înveţe cu minunile de acum)

eu am un om din zăpadă artificială drept minune
pentru el nu e valabilă nici măcar legea acţiunii şi reacţiunii
suferă de inerţie acută şi se lasă apăsat de gravitaţie
doar îngerii şi uneori cosmonauţii plutesc în modul acela special
descoperit mai întâi de eva
cu mult înainte de a hotărî newton că merele trebuie să cadă

buzele tale aveau ceva din aroma merelor primordiale
pentru că trupul meu devenea imponderabil când mă sărutai
aşa că nu-l mai judec pe adam că s-a lăsat pradă ispitei
poate că şi dumnezeu s-a lăsat pradă poeziei
când a inventat femeia
ştiu sigur că dacă aş fi avut puterea lui
luna ar fi fost mult prea puţin să-ţi ofer în schimbul iubirii
poate că aş fi fost dispus să-mi negociez tot universul

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzele tale au ceva din aroma merelor primordiale

pentru că trupul meu devine imponderabil când mă săruţi
aşa că nu-l mai judec pe adam că s-a lăsat pradă ispitei
cum poate şi dumnezeu s-a lăsat pradă poeziei
când a inventat femeia

ştiu sigur că dacă aş fi avut puterea lui
luna ar fi fost mult prea puţin să-ţi ofer în schimbul iubirii
poate că aş fi fost dispus să-mi negociez tot universul
dar eu am doar un om din zăpadă artificială drept minune
iar pentru el nu e valabilă nici măcar legea acţiunii şi reacţiunii
suferă de inerţie acută şi se lasă apăsat de gravitaţie

doar îngerii şi uneori cosmonauţii plutesc în modul acesta special
descoperit mai întâi de adam pe buzele evei
cu mult înainte de a hotărî newton că merele trebuie să cadă

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara parcă este grăbită

a înflorit până şi gutuiul
soarele pripeşte ca într-o zi de august
iar eu demisionez din visare
chiar şi salcâmii sunt de acord
dar e întâi mai
cine să-mi primească demisia
îngerii or fi şi ei bugetari
oricum sărbătoresc ceva
prea cad pene din cer şi miroase a liliac
pe când privighetorile acompaniază
iar un cuc strigă în neştire
eu îmi întind nedumerirea între cer şi pământ
suspin egal din lacrimă în lacrimă
apoi zâmbesc acelui ceva ce încă mă doare
poate e inima poate e timpul
poate iluziile de care mă despart
nu pot fi în nici un caz ele
nici florile de tei nu sunt

mă gâdilă viaţa şi râd fără scăpare
mă răsucesc idiot inutil anemic chiar
râd până mor

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinismul poetic lasă loc metaforei

cel puţin pentru o ciocnire cu scântei
între un refren idiot şi un bis cumsecade
oricum e ceva mai mult decât indiferenţa
deşi oamenii se străduiesc să meargă mână în mână
ca dintr-o lipsă acută de orientare
sau poate este doar o nevoie ombilicală de a dansa
chiar şi atunci când îşi aleargă simţurile
ca pe nişte fluturi orbiţi de lumină
iar tu râzi ca o floarea-soarelui la lună
întotdeauna cu un milimetru mai mult
decât pot eu înţelege

oamenii se ascund mai tot timpul foarte bine
cel mai mult de propriul lor eu
iar faptul că uneori ne strângem mâinile
ca într-un sărut scăpat de acasă
e tot o formă de cinism romantic
între cântatul cocoşului
şi veşnica cotcodăceală de advertising

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţirea e cea mai grea pierdere. Pentru că, dacă nu e o renunţare, atunci e sentinţă. De cele mai multe ori, despărţirea doare, pentru că ne învinuim că nu am iubit îndeajuns sau îl învinuim pe celălalt că a plecat, înainte să fim măcar încă o bucată de viaţă, fericiţi, împreună. Despărţirea doare şi pentru că nu ne iertăm. Nu ne iertăm, pentru că nu i-am lăsat să ştie cât i-am iubit. Nu le-am arătat, îndeajuns de mult, iubirea noastră. Nu pe cât am fi putut. Sau nu pe cât ar fi avut ei nevoie. Şi, de aceea, doare pe atât mai mult. Lecţia de viaţă este să nu amânăm a ne arăta iubirea. Despărţirea mai poate fi un jaf al destinului: atunci când acesta îţi răpeşte sufleţelul iubit. Când spun asta, mă gândesc la moarte. Moartea omului iubit. Partener de viaţă. Copil. Părinte. Frate. Animal de companie. Poate, o preţioasă Lecţie de Viaţă este că acele suflete care pleacă nici nu erau menite să ne fie alături o viaţă întreagă. Poate, Menirea lor a fost să ne înveţe ceva. Să ne înveţe DORUL. Să ne înveţe regretul; acel regret care ajută la înălţare. Poate că menirea lor a fost, doar, să ne iubească. Să ne facă "să ştim cum este să fii iubit".

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oiţele năzdrăvane nu se lasă mâncate de lup

îşi poartă podoaba ca pe o cămaşă de zale
poate că lâna lor e de aur
nu sunt prea multe izvoare care să infirme zvonul
nici măcar cei de la click nu au găsit nimic
deşi unii poeţi susţin ceva mai mult de atât
(dar oricum sursele poetice nu au nicio crezare)
cică şi firul ariadnei s-a tors din spinarea lor
şi mai toate cojoacele fără ac
până şi dumnezeu a înţeles că e nevoie de mioriţe
(laie sau bucălaie şi chiar tărcate-de ce nu)
şi nu s-a mai opus minunilor
dar nici nu a mai intervenit în intrigile bacilor
.....................
de la prima întâmplare ciudată cu astfel de mioare
s-a luat măsura tunsului în răspăr
unii chiar au îndrăznit să pună de un campionat
mai naţional mai mondial după puterea fiecăruia
chiar au cerut să fie cuprinsă în probele olimpice
.....................
dar între timp păstorii au deveni baci mai apoi ciobani
din ce în ce mai specialişti în depistat minunile

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara parcă este grăbită

a înflorit şi gutuiul
soarele pripeşte ca într-o zi de august
eu demisionez din visare
chiar şi salcâmii sunt de acord
dar e întâi mai
cine să-mi primească demisia
îngerii or fi bugetari
sărbătoresc ei ceva
cad pene din cer
miroase a liliac
privighetorile acompaniază
un cuc strigă în neştire
eu îmi întind nedumerirea
între cer şi pământ
suspin egal din lacrimă în lacrimă
apoi zâmbesc acelui ceva ce încă mă doare
poate e inima
poate e timpul
iluziile de care mă despart
nu
nu pot fi în nici un caz ele
nici florile de tei nu sunt

mă gâdilă viaţa
şi eu râd
fără scăpare
mă răsucesc idiot
inutil
anemic
râd până mor

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin lentilele tale oamenii capătă forme cuminţi

dumnezeieşti
neîncepute
chiar
ca fructele date în pârg
uneori taci să nu le zdrobeşti culoarea
cu un cuvânt
poate că greşeşti
sau poate că nu
şi eu te ispitesc
aruncându-ţi în minte gânduri
despre care nu aveai habar

m-aş bucura să tresari când versurile astea
vor trece prin lentilele tale
ca mărgelele prin firul subţire
sau ca stropii de apă pe buzele arse
dar nu se va întâmpla nimic
nici măcar o aşteptare
nu aştept
nici măcar o tăcere

prin lentilele tale oamenii capătă forme cuminţi
dumnezeieşti
eu nu
eu nimic
nu pot să fiu începutul zdravăn
în care ne simţeam
minunat

şi nici soldatul ucis
eu nu
eu nimic

m-aş bucura să te rogi pentru mine măcar
în miezul nopţii

când îmi strâng neputinţa în cercul de foc
şi visez că tinereţea ta
mă frământă mai mult
decât o poezie nescrisă

prin lentilele tale oamenii nu au nimic în comun
cu iluziile
sunt cuminţi
eu nu
eu nimic

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam: Poate nu mă pricep la lucrurile astea, dar... ne-am sărutat. Nu e ca şi cum aş fi sărutat multe fete. Poate doar una.
Joan Girardi: Mda.
Adam: Poate a însemnat ceva pentru mine.
Joan Girardi: Poate şi pentru mine a însemnat ceva.
Adam: Eu nu... nu ştiu cum să mă comport acum.
Joan Girardi (chicoteşte): Nici eu.
Adam: Poate e cum a spus tipul ăla de la campania antidroguri. Dragostea romantică e ca o boală mintală. Apare pur şi simplu. Ce să-i faci?
Joan Girardi: Poate că nu suntem încă pregătiţi.

replici din filmul serial Joan din Arcadia
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Mă bucur că te-am putut ajuta cu ceva.
Lucian: Nu vreau ca ceilalţi să observe că sunt neliniştit şi îmi fac probleme. Trebuie să fiu tare, căci ei trebuie să aibă încredere în mine. Deşi uneori mi-e atât de greu... De aceea m-am retras, dar tu m-ai observat; bine că nu şi ceilalţi.
Lia: Da; e greu să fi comandant...
Lucian: Mai ales când n-ai nici un sprijin din partea celorlalţi. Nici măcar din partea ta; sau mai ales din a ta...
Lia: Eu ţi-am acordat sprijinul meu, acum.
Lucian: Da, acum; doar acum... Întrebarea este dacă mi-l vei mai acorda şi în continuare, de acum încolo...
Lia: Nu te aştepta la prea mult din partea mea!
Lucian: De asta mă temeam şi eu. Păcat... Ne-am înţelege destul de bine. Sper numai să nu redevii ca mai înainte, când nu făceai altceva decât să mă cicăleşti. Poate că putem fi totuşi prieteni.
Lia: Ce-ai spus? Prieteni?! Asta nu! Doar colegi, nimic mai mult. Nu uita asta niciodată!
Lucian: Sigur. Atunci... Mulţumesc pentru ajutor, colega. A fost foarte drăguţ din partea ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Ba da, draga mea. Ar trebui, ar fi minunat... Să-i vorbeşti, să-i spui totul, nu numai despre problemele tale, dar şi ceea ce ţi-am povestit eu depre el, să-i mărturiseşti totul, inclusiv dragostea ta pentru el. Ar fi bine ca el să afle toate acestea de la tine, nu din alte surse şi nu ştiu de ce, însă sunt sigur că nu doar va încerca să te ajute, dar va şi reuşi acest lucru. Nu ştiu de ce am această convingere, totuşi, o am, asta-i sigur!
Lia: Ah, tati... Nu pot să-ţi promit nimic în sensul ăsta, dar poate că vreodată am să încerc să vorbesc cu el despre toate acestea. Nu ştiu însă dacă voi şi reuşi, el mă intimidează. Are ceva care... E adevărat că mă atrage, totuşi, mi-e greu să-i vorbesc, despre orice, mai ales despre aşa ceva. Mi-e foarte greu şi numai să-l privesc, dar să-i mai şi spun asemenea lucruri...
To Kuny: Păi, dacă te deranjează atât de mult privirea lui şi te intimidează, nu te uita în ochii lui când îi vorbeşti.
Lia: Dar unde altundeva să mă uit, dacă am fi doar noi doi, eu şi el?! Nu-l pot evita tot timpul... Nu ştiu dacă vreodată voi putea, nu ştiu dacă voi reuşi să-i vorbesc...
To Kuny: Ar trebui, draga mea. Cel puţin, să încerci. Spre binele tău, scumpo, chiar ar trebui. Şi nu vreodată, ci cât mai curând. Problema asta nu suferă amânare. Crede-mă, aşa ar fi corect. El este blând, bun, calm şi înţelegător, mai ales cu tine. Are multă răbdare. Te va înţelege şi sigur te va ajuta, pentru că te iubeşte, nespus de mult. Zău, scumpo...
Lia: Poate că ai dreptate, tati. Poate voi încerca vreodată, într-o zi; nu ştiu sigur, poate, deci nu pot să-ţi promit nimic. Dar dacă, aşa cum spui tu, mă iubeşte, de ce nu ia el însuşi iniţiativa, de ce nu încearcă el primul să-mi vorbească deschis, la modul cel mai serios posibil; cred că, în mod normal, el ar trebui să fie cel care să pornească o astfel de discuţie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
Lucian: Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
Sonya: Aşa nu poate fi decât ea.
Lucian: Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
Sonya: Ba da, poţi schimba ceva.
Lucian: Nu înţeleg...
Sonya: Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
Lucian: Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
Sonya: Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
Lucian: Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
Sonya: De ce nu încerci să te convingi singur?
Lucian: Ce vrei să spui?
Sonya: Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
Lucian: Cum să fac asta?
Sonya: Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu des-pre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
Lucian: Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
Sonya: Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
Lucian: Poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea ta e ca o zidire de ană

poate de aceea te-aş iubi cu nesăbuinţă
precum un pitic pe alba ca zăpada
dar tu eşti mult prea deşteaptă
ca să mai crezi în poveşti
sau în moş crăciun
nici măcar în lacrimile tale nu mai crezi
le donezi fericită soriceilor
cu dovezi scrise
să nu fii întoarsă la cine mai ştie care ilicit
de dinainte de marea întrebare
..........................................................
să ştii că nu-mi iau cadouri de ziua mea nicodată
oricum aş cheltui inutil pe un ceva la fel de inutil
doar ca să fiu sigur că am bifat-o şi pe asta
în lista cu obligaţii
..........................................................
apoi în inima mea te voi legăna
cum o face vântul de seară
doar doar vei observa luna
altfel decât ca pe un satelit

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Am exagerat foarte mult aseară şi da, eram beat, dar, ca să revin la subiect, m-am înşelat amarnic şi vroiam să ştii că-mi pare rău.
Joey: Păi... şi eu îmi făceam griji pentru tine, Pacey.
Pacey: Pentru mine? De ce?
Joey: Pentru că... adică... de l-ar băga Satana însuşi pe Dawson în iad şi tot ar ieşi integru din punct de vedere moral, dar tu... Poate cred că nimeni nu-şi face griji pentru tine acum.
Pacey: Deci vrei să spui că, ţinând cont de natura anormală a relaţiei noastre, aşa îţi exprimi tu grija pentru mine?
Joey: Trebuie să înveţi să treci peste zeflemea, Pacey.
Pacey: Da... (Tac pentru un timp.)
Joey: Deci am terminat?
Pacey: Nu, de fapt ar mai fi ceva.
Joey: Altceva?
Pacey: Da. E ceva ce am tot vrut să-ţi spun... Joey... (Se uită cu duioşie unul la celălalt.) Ţii prea mult ambreiajul apăsat. Ştiu că tu crezi că aşa îţi intră mai uşor în viteză, dar nu e o idee bună. Ştii, poate că nu azi, nici mâine, dar în curând o să strici transmisia. Aşa că mă gândeam că, dacă vrei şi tu, aş putea să-ţi arăt.
Joey: Acum?
Pacey: Da. (Zâmbesc.)
Joey: Bine.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minima cerere

Dumnezeule,
dă-mi ocazia să fac ceva
măcar cu o mână
Am două mâini.
Una o pot da celui lipsit,
ştiind că doar mâna aceea
mă va încadra cu adevărat
în îmbrăţişarea dragostei

Doamne, dă-mi ocazia
să fac ceva măcar cu un picior.
Am două picioare.
Unul îl pot da unui invalid
ştiind că doar piciorul acela
mă va întâmpina cu adevărat...

Doamne,
dă-mi ocazia
să fac ceva măcar cu un ochi
Am doi ochi.
Pot da unul nevăzătorului
ştiind că doar ochiul acela
mă va încadra cu adevărat
în lumina iubirii...

Doamne, dacă tot ce ţi-am cerut
e prea mult
fă-mă puf de păpădie.
Astfel aş putea zbura fără aripi,
fără complemente,
fără speranţe,
fără vânt,
fără cuvinte,
fără legământ...

poezie de Vasile Dan Marchis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna trebuie sa existe cineva sau ceva mai 'special': - cel care şi-a depăşit condiţia, la care te uiţi cu uimire şi îi admiri rezultatele, e mai special, a avut oportunităţile, problemele şi avantajele pe care tu nu le ai, 'a fost special conceput pentru succes'. - tu eşti un caz mai special, problema ta nu e ca a celorlalţi, de aceea tu nu poţi să obţii ceea ce îţi doreşti, că problemele tale 'speciale' te împiedică. Dacă îţi doreşti atât de mult să crezi că ceva e atât de special în lume, renunţă la problemele 'speciale' pe care ţi le creezi şi alege ca tu să fii acel cineva special care schimbă lumea!

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întreabă Luna

Îţi mai aminteşti ceva de mine?
Măcar, poate puţin, din când în când
Măcar pe-o filă dintr-un tainic gând
Cu Luna vorbesc mereu de tine

Spune-mi de ştii că încă te iubesc?
Mai ţii minte buchetele de flori?
Tu şi acum mă ţii până în zori
Un câmp de flori aş vrea să-ţi dăruiesc

Îţi mai aminteşti ceva de mine?
De ochii mei plecaţi în faţa ta
De teama mea de-a nu te supăra

Aş vrea, mereu puţin, din când în când
Când ai o stare încremenită
Să-ţi stau sub gene - măcar o clipă

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă te gândeşţi că dezvoltarea României se făcuse în multe generaţii, iar Carol I modernizase România în 48 de ani de domnie... Aceşti oameni au distrus totul într-o clipă. Orice sau oricine însemna ceva în ţara asta au fost anihilate. Iar acum trebuie să pornim de la zero. La venirea lui, Carol I s-a găsit, totuşi, ceva aici. Existau politicieni, oameni care aveau simţământ patriotic. Toate acestea au fost şterse. Chiar dacă simţi ceva pentru ţara ta, totuşi, e greu să ai o imagine clară. Niciun alt sistem, nici chiar naziştii, nu au făcut aşa ceva aici, poate în altă parte.

citat clasic din Mihai I al României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fierbe asfaltul şi se crapă ţărâna

se tânguie în dungă clopote din frunze uscate
şi e doar luna lui cuptor
ca atunci când visam la cerbi albaştri
mai ştii pădurea
mai ştii cărarea
mai ştii ceva din luna aceea mult prea rotundă
sau doar visam de nebun într-o barcă goală
pe un lac mult prea adânc pentru moarte?

între timp am iscodit izvoarele
acum secate parcă de o lume mult prea lume
şi-mi trag o parte din lacrimi
ca pe un târâş de lemne retezate de tinere
ca să nu le mai doară rădăcinile
ca să nu mai viseze aiurea la stele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!