Unde copacii sapă desculţi după apă

în mod normal aş lua-o ca pe un compliment
ilustraţii cu ipostaze teatrale sărutări plus nenumăratele scrisori
de la cei care sperau să-şi întâlnească iubirea
lecţia ferocităţii dezgustul sau nebunia
mă trezeau cu dorinţe insuportabile
la douăzeci de ani nu-i o ruşine să lupţi
cu obsesia unei toamne ploioase în care viciul împarte bezele
realităţii imediate

copaci uzi până la piele trudesc inutil împotriva naturii
suntem prizonierii aceleiaşi disperări
mutilaţi de un somn dezordonat şi greu de pătruns
- război adulat precum iluzia păcii mondiale ce-a ţinut prima pagină
mai mult de un secol

soldatul-erou este tipul ce strânge într-o mână creionul în alta arma
iar
uneori le foloseşte pe amândouă
fără să-i fie temă că va pieri de sabie
soldatul-erou este tipul lăudat de politicieni şi evitat de toţi cei care
nu sunt obişnuiţi cu mirosul câmpului de turbă pătat de cete verzi de greieri
ce adoră mocirla
soldatul-erou este un înger cu aripi nepotrivite să poată străbate distanţe
mai lungi decât trecerea Mării Roşii
într-un moment ireal dar cu atât mai cumplit
când în cultura lumii moartea nu înseamnă sfârşitul
nimeni nu trage
ieşim din tranşee
ne facem cadou ţigări şi ziare din capitale neatinse de ciumă
primim poze pe care mai târziu istoria va mâzgăli peste zâmbete
peste speranţa din priviri şi tot ce ar mai fi rămas omenesc în expresie

simplul gest de a întinde mâna ne făcea trădători
precum aceşti copaci puşi să caute apă împotriva voinţei lor de a-şi arăta
slaba credinţă
atunci când dorinţa nopţii se furişează prin spate
părând parcă să spună
şi mâine e-o zi

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momente de mijloc

aşa începuse sfârşitul
întoarcerea unui om către altul
timpul fără reacţie lumea înainte de 11 septembrie

cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu aveau arme
mai mult decât dorinţa de-a fi
primul
ademeneam prin amabilitate
primeam forţa
să neg existenţa răului din momentul plăcerii

mă entuziasma fiecare dimineaţă
singur
îmi aparţineai în totalitate
precum cana de ceai
farfuriile pâinea unsă borcanul cu dulceaţă
de vişine
bucuria mi se părea expresia celei mai pure arte
algebra mea dădea bătăi de cap oricui credea în
iubirea faţă de semeni atât de instinctivă
încât
refuza întrebarea de ce noaptea -
un fel de legătură cu Universul
subliminală
subtilă
recunoştinţa mea că
moartea însemna o frumoasă lecţie
de dragoste făcea
limba în care mi-era dor să-mi schimbe gândirea

adormeam la volan

mă salva sunetul unor pagini întoarse
atât cât să-mi dau seama
cât este spaţiu negativ şi cât reprezintă viitorul
de neoprit precum poezia mea sau restul lucrurilor
împărtăşite lumii
urma să i se întâmple ceva mai presus de divin -
un fel de fior primordial pledând vinovat

mă va transforma într-un nor pe care oricine îl va putea
împinge cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimicuri înşelătoare

în spatele casei
muzica unei ştreaşini mi se pare firească
noaptea aş fi ipocrit să nu spun cât mă sperie
distanţa până la ziua de mâine
înseamnă atât de puţin să merg pe picioare

focul se stinge treptat convins că adorm
luna în casa a v-a înseamnă tuberculoză
cu masca pe faţă o floare cere să bea din acelaşi pahar
după mine

pot suporta alarma unei maşini
ca un plâns de copil când îi cresc dinţii
important este ca durerea să nu ajungă la măduvă
cred că natura va face dreptate

în timpul acela mă numeai fericit
puţini dintre cei cu care împărţeam
aveau să mă caute
lumea ne făcea supuşi influenţei lui venus
o dată în plus demonstram că ne-am civilizat la-ntâmplare
zorii umblau prin locurile bântuite
dintr-un vis pe care nu mi-l aminteam până
la împlinirea lui

ca leprosul atins prima oară de-un om
iubirea mea dorea să sufere totul
am jurat să nu râd în timpul sabatului
vântul plimba un ziar de pe-o stradă pe alta

mă rodea şi invidia

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pagină de jurnal

Moartea este mai aproape de mine decât
aş putea fi eu vreodată de ea.
Am siguranţa că o recunosc în
abanosul ondulat al
unei oi rătăcite
de turmă.
Am nebunia de-a o vedea plutind,
de partea cealaltă a apei,
în tăcere.
Am presimţirea că
ne trezim dimineaţa într-un fel anume;

Ea îşi întinde corpul cu ambele mâini
până când trosneşte din încheieturi,
eu îmi întind mâinile până când realizez
cât de aproape suntem una de alta.
Bem cafeaua împreună;
mai târziu luăm prânzul
în acelaşi loc, în acelaşi timp,
(comandăm acelaşi fel de mâncare)
apoi ne dăm întâlnire, într-un loc secret,
despre care mi-a spus că
o să mi-l destăinuie
cândva…

poezie de Camelia Petre
Adăugat de Nicoleta Ilade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o echipă toţi merg pe mâna regizorului, care, atunci când este curat şi cinstit, ştie ce este mai bine pentru fiecare. Nu este vorba despre anularea orgoliului actorului, ci de a-l zgândări pe cel profesional şi de a-l face să caute să-şi îmbogăţească mijloacele de expresie. Când nu mai ai motorul acesta este foarte greu să te menţii singur.

citat din Emilia Popescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

vedeam lămurit umbrele nopţii printre scaieţi,
plouase zdravăn şi în umezeala călduţă greierii se întreceau
să nu cânte, puneam mâna pe tine, juram ca pe
cei din familie,
nimic nu mă împiedica să-mi doresc moartea,
deşi încărcătura ei spirituală
îmi lua tot cheful,
iubirea peste care se-auzeau ultimele lopeţi de ţărână.

marea,
azi, nu se îndepărtează din camera mea
pot ieşi
pe acoperişul vecin,
cerul pare o geografie confuză de parcă
Dumnezeu s-ar fi răzgândit înainte de Cartea Genezei.

pentru că tu mă faci genial şi iubirea ta
scoate tot ce-i mai frumos din mine fără să pretindă nimic,
pentru că m-aş simţi inutil dacă lacrimile tale
nu ar cădea pe umărul meu şi carnea dulce
de om n-ar sfârâi în interiorul conştiinţei, unde ceva
spiritual nu s-ar trezi să-mi spună că ocaziile se răzbună,
dar în cazul tău reprezintă felul în care fiinţa umană încearcă să treacă,

pentru că nimic fără Dumnezeu înseamnă nimic fără iubire,
iar nimic fără iubire înseamnă nimic fără tine şi pentru că
atunci când fizic suferinţa depăşeşte speranţa de viaţă primită
la naştere, când am început să căutăm tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte,

pentru că toate aceste lucruri înseamnă de fapt
un întreg pe care nu-l poţi împărţi fără să inventezi
alte lumi,
iată de ce eşti singura în stare să spere,
să nu se laude, să sufere totul, să ierte în felul naturii noastre divine,
care de mii de ani lasă lumea mai bună...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copaci fără pădure

in povestea copacilor goi
scârtâind într-o singură uşă
este vorba de noi amandoi
este vorba de foc si cenuşa

doi copaci fără frunze pe drum
după cum ii priveşte înaltul
doi copaci prin sărutul de scrum
aplecându-se unul spre altul

nu mai suntem decât doi copaci
vor veni taietori să ne tundă
vor lua crengi toti copiii săraci
pentru flacăra lor muribundă

si chiar dacă mă vei mai iubi
peste crivăţul iernii ce vine
fără braţe cu ochii pustii
n-am să am ce întinde spre tine

spune-mi pădure cu frunza rară
unde-i iubirea de astă vară?
nu ştie iarna sa se indure
de noi copacii fără pădure

cântec interpretat de Tatiana Stepa, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mie de sărutări şi o zi

suflu în buricul degetelor
convins că iarna greu recunoaşte
mirosul puternic de portocală
în casa bunicilor sărbătorile vin mai devreme
cineva îmi şopteşte din uşă
fragil
şi-l văd pe Dumnezeu tânăr

din moment ce nisipul nu poate întări
nici măcar un perete
cred în sânge şi-n mesajele din univers

ne urmăresc fiinţe puternice
atunci când muzica este făcută de-un alb şi un negru
suntem în egală măsură orfani
dansăm până trupurile devin transparente
precum dungile unui oftat fac aerul să lacrimeze -
vampir ucis de ninsoare

orice ar spune chimia roşul vinde cel mai uşor
vizibil şi de pe lună
zid chinezesc de îndoieli şi răspunsuri
câte încearcă iubirea şi nu reuşeşte să ţină ascuns

adormisem cu capul pe clape
nimic nu ieşea din misterul nopţii trecute
zorii crăpau un buştean
să nu se răzgândească anotimpul promis
dintr-o lume în alta

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foile

zilnic mă trezesc cu gândul că trebuie
ceva
să se-ntâmple,
între haine găsesc scrisori de când
neliniştit cu privire la trecerea timpului
îmi închipuiam iubirea o femeie matură,

nu ştiam cum va fi cea de care mă înfioram
numai la gândul că există.

între singurătate şi boală
ajunsesem la punctul în care jucam o scenă
erotică după stâlpul din stradă
înclinaţia umbrelor faţă de axă pretindea aceeaşi viziune
din moment ce mâna ocupa jumătate din casă,
mă poticneam în scrisul mărunt
ca primul pas de pe lună,
de-a lungul liniei
în
galben,
intuiam lucruri întâmplate
într-o viaţă trecută

foile arată cât de mult te-am iubit.
de atunci,
au lacrimi pe ele
ca îmbinarea atât de firească a unor teme,
iubirea şi arta,
asociate unui timp ideal
când oamenii frumoşi mor tineri.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No man's land

când nimeni nu face lumină
îmi pipăi inima
târât în abis de senzualitatea femeii pe care mi-am luat-o
trăiesc un jaf deşi casa de marcat pare intactă
când banii sunt puţini şi fără prestanţă
precum în Ţara Făgăduinţei
luna se înalţă sofisticată de ritualul voodoo
din noaptea trecută
între noi vin oameni care se ascund
aleg iubirea în loc să fiu furios
beau greutatea mea pentru a scăpa de urmări
cu atâtea maşini pe metru pătrat şi soarele la cel mai scăzut nivel
viitorul devine capcană
urc scările cu statutul partidului în loc de mâna curentă
pe fruntea sfântului din Assisi scrie
din toate florile din lume
ne temem să fim văzuţi împreună
când cuvintele lipsesc muzica învinge obsesia
unei fugi disperate cauzate de vinovăţie
lucruri de care glanda pituitară nu ţine cont
sunt cel mai pregătit să păstrez un secret
pentru fiecare din noi porneşte un înger călare
rămâne întrebarea
pe cine dăm vina
în loc Cristos

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motocros

tata obişnuia să numere zile era calculat refuza orice exces al tinereţii
cei şaptezeci de ani au venit peste el nechemaţi cu bolizii lor roşii
i-au răsturnat liniştea modestă
acum are timp să fixeze clipa aceea
când fiica lui nu exista iar el mergea pe motociclete conducând cu o singură mână
dând peste pietre din silicon peste fete care visau oraşe mari precum zanzinbar

tata râdea mereu cu părul negru intrat în ochi
vedea cartiere întregi crescând peste mirişti
şi simţea că pământul nu se mai învârte rotund
apoi s-a angajat era cel mai frumos muncitor de la fabrica de tractoare şi viaţa i s-a aşezat în palme ca steaua dimineţii subţire
am ştiut întotdeauna că tata este perfect şi
cerurile nu-i pot schimba măsura
de aceea eu nu am aşteptat feedback-ul minutelor

mai puţin măsurată decât tata am trăit la stânga dezordinii mele mentale
pe urmă am urcat în oraşul vechi repetând ca un figurant
textul milimetric luminând ca un neon
dar nici până astăzi nu am găsit demonii senili ai cuvintelor care să îmi strige că
tata nu mai este cu zilele lui precis numărate cu dorinţa de a vieţui într-un pahar precum un caşalot straniu

dumnezeu aşezat lângă fântâna arteziană priveşte columbii care gânguresc
despre ordinea lumii fără război

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că cel mai mare compliment ca femeie este să ţi se spună că eşti o babă ţeapănă, atât. Noi nu avem voie să îmbătrânim, cu atât mai puţin cele aflate sub ochiul de vultur al publicului, cele care au săvârşit greşeala de neiertat afirmându-se într-un domeniu dau altul. Pentru ce atâta înverşunare împotriva noastră? Este pentru noi prea târziu încă de când ne-am născut? Iar dacă este prea târziu, de ce soseşte mereu prea devreme?

citat din romanul Visele nu dorm niciodată, Legămintele macilor de Nataşa Alina Culea (9 septembrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un colţ de lume fragil şi sălbatic

mereu când primesc pachet de acasă
mama trimite medicamente
de la drogheria din colţ
degetele ridicate împotriva fumatului
mă fac să-i neg viciului frumuseţea

din oase n-a apucat să crească nimic
doar
suflarea ta împrăştie un miros plăcut
Domnului
omule fă ce ai de făcut
repede
cine iubeşte iubeşte înmiit
îmi spun de câte ori repet aceleaşi greşeli
pe care le fac bărbaţii
în dragoste

nu cred pentru că acum sunt vindecat
iar singurătatea îşi atinge scopul
precum o femeie care vrea ciocolată
îmi imaginez acele cuvinte risipite în lume
normale
dar mă prefac cu felul meu de a mă insinua între silabele lor
că-mi păstrez echilibrul

mi-ar plăcea să deschid cu ele uşa
spre locul copilăriei
aşa cum pretindeai că arată iubirea
crezând că aparţin vreunui grup dedicat misterelor lumii
numai
că unul din acele mistere musteşte de pace precum iarba călcată
din jurul unei fântâni cu găleata pe lanţ
din copilărie

mă simt mai departe de lume decât am fost vreodată
cu ochii lipsiţi de gene
reclam timpul petrecut în uterul mamei
timpul căruia i-am supravieţuit
până am învăţat că trupul înseamnă mai mult decât durere
şi am putut renunţa la tot ce-şi doreşte un om normal
libertatea prin sine

te-am rugat să mă-ngropi singură
te încăpăţânai convinsă
de importanţa detaliilor

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate...

Poate atunci
când şoapta nopţii prelungite
va-nmuguri în dimineţi
cum o făcea adeseori,
când tu, eterna mea ispită,
vei înflori din roua
prelinsă sub geana unui nor,
poate atunci
îţi voi întinde mâna greu rănită
ce-a scris în taină sute de scrisori
dorind să-mi fie dragostea-mplinită.

Poate atunci
când şi adâncurile nevăzute
vor fi urcuşuri prin al apelor şuvoi,
când şi morganele vestite
ne vor convinge
că suntem încă doi,
poate atunci
voi da cucutei
parfum de iasomie
şi voi dori
să-ţi dăruiesc în câmp
trifoi cu patru foi.

Poate atunci
când toamna obosită
ne va chema c-un sfânt epitalam
de slove scrise pe frunze cu culori,
când şi tăcerea ne va fi gonită
de cântece celeste
care vorbesc de noi,
când iernile
s-or scurge-ntr-o clipită
şi-mi vor deschide
ferestrele pentru eternul zbor,
poate atunci
voi spinteca înaltul către tine
cu aripi de condor.

poezie de Ştefania Burnea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efemer

visul.
depărtarea se repede, jivină hămesită ce mestecă totul
aruncându-mă printre măsele nesăţioase
împreună cu toate visele şi speranţele.
dorul.
este etalonul distanţei dintre ani
cu care sau fără de care, vezi sau nu vezi timpul
unicul curent împotriva căruia nu ai cum să lupţi oricât te-ai zbate
tabloul.
nu e altceva decât moartea culorilor
când limpedele se usucă pe picioare fără să poată plânge
eternitatea necuprinsă
identitatea
este doar ideea de a te fixă între limite
iar nebunia este poarta de acces în necunoscut
întrebarea pluteşte asemeni cuvântului
încotro?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mizeria, în toată tristeţea ei, colcăie de viaţă ca o mlaştină. E departe de moarte... Lumea a treia are nenumăratele ei universuri, intersectate şi ele de mizerie, sau, paradoxal, de mare abundenţă. Drumurile ei sunt grele, dar nu duc automat în moarte... Singurul univers de proporţii mondiale care duce direct la moarte prin pietrificare, prin îngheţare, este universul comunist. El nu este capabil a-şi trancede în nici un fel condiţia de existenţă, care e falsificarea unor date de fapt. Dintre toate universurile prezente în perimetrul lumii... universul comunist e singurul care nu are viitor, fiindcă nu are viaţă. Efectul său este genocidul cultural. Cauza sa este păcatul împotriva Spiritului.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când iubirea ajunge casă de jale

se întâmplă să aprinzi o lumină
din cea mai nouă stea născută prin simpatie
de curbura pământului

oamenii
nu mor
ceea ce îngropăm odată cu seninul
este imagina lor întoarsă
faţă de viaţă
să nu-mi spună cineva că oferă mai mult
decât cel care a copt primul pumn
de seminţe
dimineaţa
îmi scot umbra pe străzi
fiecare stâlp sau zid de pe margine
îi compune fidel bucuria

setea de libertate convieţuieşte intens
cu animalul din mine
n-am făcut decât să hrănesc o iluzie
în rest
meritul este al întâmplării

probabilitatea apăsătoare ne transformă
într-o călătorie de la pământ la soare
memoria întâmpină greutatea trecutului
posibil să fii dezgropat veche securea

pentru că nu las urme
mi-a fost imposibil să fac o mulţime de gânduri bune
să mă urmeze

tu şi îngerul păzitor
împărţiţi ce-a rămas după plecarea întunericului
nu aveţi curaj să priviţi în oglindă
cineva străin face semn că nu se bazează

salvarea poate veni şi din tăcerea cuvintelor
m-am gândit în timp ce treceam
de partea cumplită a nopţii

ce poate fi mai frumos
decât cântatul cocoşilor
iubirea ne întoarce unul împotriva celuilalt
văzând suferinţa ambelor părţi

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum nu te-ai aştepta atât de frumoasă şi caldă să fie

povestea unui bărbat
care a vrut să cunoască iubirea,
fiară sălbatică,
după propriile reguli cu motive precise,
dacă cineva îşi închipuie că o va stăpâni,
va ucide,
atât de întreagă se poartă la minte.

întâmplarea putea aranja lucrurile
pentru călătoria în jurul ei,
nu avea haine de schimb,
bani
de ajuns
fără să-şi ia rămas bun,
s-a uitat preţ de un ceas în oglindă
hotărât să nu semene

privirii născătoare de intrigi
din folclorul unei femei învăţate,
cum stă bine unei curtezane
să arate mai mult când îşi acoperă trupul,
în mătase roz prăfuit cu negru,
cuvintele ei te fac să închizi ochii

de parcă ar fi surfilat muşcătura de molii,
întunericul din spatele pleopei
îi întărea sânii,
limba arunca nisipuri mişcătoare,
iubirea doar putea ieşi vie...

luna suspina dintr-o salcie,
pentru oricine ar convinge lumea
că nu este vorba de mândrie,
atunci când povestea acestui bărbat
pretinde să fie
numită
după felul ei acaparator.

pe mâini îşi făcea tot felul de semne
de parcă şi-ar fi urât propria dragoste
şi nu-i trebuia vreun motiv.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slujitorul ţinutului

Poetul intră în altar
de la jumătatea distanţei
diavolul se potriveşte cu mantia stacojie
respectuos
Dumnezeu aşteaptă dintr-un nor de hârtie
supus greşelii
mă ridic la ambele imnuri

cărăbuşii de aur inspiră ploaia să lovească târziu
cât am iubit o străină pământul m-a spus
primului străin venit
să dărâme uşorii

iubirea se ţine dreaptă în zăduful zilei
precum carnea mea tare
dacă nu o să primeşti scrisori să nu-ţi fie teamă
înseamnă că timpul
a fost mai puternic

doamna de argint îmi bântuie casa
rinichii şi inima
călăresc împreună
să coste oricât
cuvântul ce însoţeşte aburul promis să fie trup
până când moartea va despărţi
uscatul de ape
limba de minte
buzele de şoapte
e absorbit de mândrie

din bucatele fine trag chibritul mai lung
decât focul ţinut între pietre
mă simt împărat în hainele luate de-acasă
pe vremea când fiecare făcea după cum credea că e drept
înaintea Lui
am pretins două mulsori şi un tuns de mioare
să dau curs ameninţărilor firii

pe cine să ucid mai întâi
pe cel care crede în spectacolul lumii
sau pe cel ce- mi umple paharul
prinţul de spade.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am obişnuit

M-am obişnuit să dorm cu ochii deschişi,
De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,
Să am controlul meu asupra lumii
Până în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua
Ţine orizontul mării mereu
În magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi uşor
Pleoapele atunci,
Ce-a fost de văzut am văzut!
Să tragi cu grijă aceste obloane fine
Peste ochii mei obosiţi.

Sper să fie cât mai târziu
Cândva, într-o noapte cu multe stele
Şi cu salcâmi înfloriţi.

poezie celebră de Marin Sorescu din Puntea (Ultimele) (1997)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!