Manuscrisele de la marea lume moartă

Din jurnalul unei tipe necunoscute
am scos taina: cum să colorăm iarba iarna.
Am senzaţia că v-am mai spus asta.
Continui să cred, că sfârşitul lumii a fost anul trecut
iar acum orbecăim într-o pungă de timp,
căutând altă lumină şi alt întuneric.
Noi rătăceam resemnaţi, intrările din noi.
Uneori, femeia erai chiar tu,
alteori erai doar o imagine, cu aceleaşi detalii.
Întunericul meticulos păşea în urma noastră,
ca un fachir pe cioburi de amfore demodate.
Pierzând simţul tactil,
o vreme pipăibilă şi bună
se scurgea, printre veşnicii înnoptate.
Din câte ştiu, n-aveau nici lună!
Aş fi putut să mă ridic şi să plec,
recunoscându-i lui Dumnezeu
zilele pline de bârfe şi minciuni...
dar afară e-o bătaie cu manuscrise
şi poemele grele făceau pagube mari,
în rândul poeţilor noştri buni,

dar departe de bunele edituri!

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina acelor ochi

Te-am întâlnit pe strada noastră-ngustă,
Întunecată, cu frunze multe şi cu doruri,
Puratai cămaşa în carouri, iar eu aceeaşi fustă
Aveai privirea încă blândă, eu inima în cioburi!

Eram prezentul, eram firavă şi tăcută,
Tu tot aşa, erai voios, puternic ca un zeu,
Dar cred că se scria în tine încă
Povestea-n care, zeiţă ţi-am fost eu!

Erai trecutul, erai durerea dintre două respiraţii,
Voiam să te ating, şi totuşi am ales să fug.
Trecutul să fie tot trecut, chiar dacă-mi dă vibraţii,
Iar inima-mi arde pe rug!

Te-am ocolit, iar tu priveai în urma mea,
Mergeam plângând, să nu mă vezi, şi să nu stii
Că port încă în pumni uimirea,
Şi taina ochilor tăi verzi!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crâmpeie de taifas...

... erai spectrală nu ştiu cum aşa
flux de lumină
erai astrală sus pe undeva
pe sub retină

şi mai erai pe pajişte cu flori
o simplă floare
şi mai erai fior printre fiori
fior ce doare

erai un fulg printre nămeţi
un fulg cuminte
şi strop de rouă-n dimineţi
pe ierburi sfinte

din câte-ai fost a mai rămas
doar o himeră
cu care leg crâmpeie de taifas
la colţ de eră...

poezie de Iurie Osoianu (15 septembrie 2018)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Sam, nu pot face asta.
Sam: Ştiu. Nu e bine deloc. De fapt, noi nici nu er fi trebuit să fim aici. Dar totuşi suntem. Domnule Frodo, e ca în marile poveşti. Ca în acelea care chiar s-au păstrat. Acelea care erau înţesate de pericole şi de elemente ale întunericului. Iar câteodată nu-ţi doreai să afli cum se termină. Cum ar fi putut avea un final fericit? Cum s-ar fi putut întoarce lumea la starea sa iniţială când s-au întâmplat atâtea lucruri groaznice? Dar, la urma urmei, întunericul acesta e doar ceva trecător. Până şi întunericul trebuie să ia sfârşit. Va veni o nouă zi. Iar atunci când va răsări soarele, va străluci mai puternic decât până acum. Acelea erau poveştile de care îţi aminteai mereu. Cele care însemnau ceva, chia dacă erai prea mic ca să înţelegi ce anume. Dar mâ gândesc, domnule Frodo, că acum înţeleg. Acum chiar ştiu. Oamenii din acele poveşti aveau multe şanse de a se întoarce, numai că ei nu făceau asta. Dimpotrivă, mergeau mai departe. Pentru că ceva le dădea speranţă.
Frodo: Ce le dădea speranţe, Sam?
Sam: Gândul că mai este o fărâmă de bine în lumea asta, domnule Frodo... şi că merită să lupte pentru asta.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (5 decembrie 2002)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Mi-aduc aminte că erai departe
Când te-a adulmecat fiinţa mea
Aveai în mână o frumoasă carte
Şi tot citeai din ea câte ceva

Era atâta lume pân' la tine
Şi-atâta întuneric m-ascundea
Că nici acum nu înţeleg prea bine
Cum ai putut să intri-n viaţa mea.

Prizoniera iernii într-o casă
Cu nuci şi mere coapte mă hrănesc
Şi uite că de tine îmi mai pasă
Cred chiar c-am început să te iubesc.

poezie de Anca Roxana Constantin
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri

Ochii noştri sunt făcuţi pentru lumină.
Probabil poartă în sine esenţă divină,
Căci îi simt cum deosebesc adeseori
Culorile norilor dintre culori.

Ochii noştri poartă în sine
Aripi de înger şi raze senine.
De aceea privesc lung în noapte
Şi cred răsăritul întotdeauna aproape.

Ochii noştri caută. Mereu asta fac.
Oglinzile în care se descopăr le plac,
Deşi ştiu că sunt o minciună
Imaginea ce li se oferă de bună.

Ochii noştri în întuneric vor lumină.
De-i pui sub obroc se vor stinge în tină.
Însă idealul lor e să devină
Candelă ce arde şi face lumină.

Ochii noştri poate nu ştiu
Să privească atent în negrul pustiu!?
De aceea pentru ei ce nu are culoare
Nu are nici gust, nici valoare.

Ochii noştri nu pot nici în vise
Să vadă frumoasele idealuri promise.
În lumea lor cuvântul, se pare,
Este o minciună întâmplătoare.

De aceea, cred, ar trebui să-nvăţăm
Lumea şi în negru s-o colorăm.
Să obişnuim ochii să ne iubească,
Trăire interioară să ne dăruiască.

poezie de Mircea Nincu
Adăugat de Aurora Cretan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tulburare a dimineţii

într-o zi mi s-a părut că erai tu,
aşteptându-mă,
nu am înnebunit,
chiar dacă îmi par albastre câmpiile câteodată,
eu te văd prin toate mirajele pătrate ale
oraşului,
prin fiecare tulburare a dimineţii,

da, cred că erai tu,
nu pot să mă înşel,
chiar dacă nu mai ştiu cu siguranţă
când e postul Paştilor
sau când e sâmbăta morţilor,
aş putea să-ţi spun cu măiestrie
când e Lună nouă în martie,
aş putea să-ţi spun câte păduri mai au copacii
rupţi de singurătate,
câte păsări călătoare
rătăcesc pe copci de gheaţă,
ţi-aş putea spune câte ţigle mi-au mai rămas
pe casă,
nu,
nu am înnebunit,
doar că uneori câmpiile devin albastre,
aşteptându-te.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, Milen, te implor încă o dată să te gândeşti la altă posibilitate prin care aş putea să-ţi scriu. Nu trebuie să te duci la poştă, nici chiar poştaşul nu trebuie să facă asta – cine e? – nici chiar şefii de la poştă n-ar trebui deranjaţi pe degeaba. Dacă nu poţi găsi altă soluţie, vor trebui să îndure scrisorile. Aseară te-am visat. Nu îmi amintesc detaliile, tot ce ştiu e că ne topeam unul în celălalt. Eu eram tu, tu erai eu. Cumva, tu ai luat foc. Îmi amintesc că am stins focul cu hainele, am luat o manta veche şi te-am bătut cu ea. Dar transmutaţia se petrecu şi era atât de intensă, că tu nici măcar nu mai erai acolo, în schimb acum eu eram cel care luase foc, şi tot eu eram cel care a încercat să stingă focul cu mantaua. Dar mantaua nu a stins focul şi nu a făcut decât să-mi confirme o frică mai veche de-a mea, cum că asemenea lucruri nu pot stinge focul. Între timp, au ajuns şi pompierii şi cumva, tu ai fost salvată. Dar tu erai diferită de la început, spectrală, ca şi cum erai desenată cu creta în întuneric şi ai căzut în braţele mele, fără viaţă sau poate ai leşinat de fericirea că ai fost salvată. Dar şi aici apăru incertitudinea transmutaţiei, poate că eu am căzut în braţele altcuiva.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre sfârşitul lumii

Când va fi sfârşitul lumii
Nu vor mai zbura lăstunii.
Soarele din cer dispare,
Nici luna nu mai apare.

Pământul se dezintegrează,
Universul îl reciclează,
Altă planetă apare,
Altă lună şi alt soare.

Lumea din nou va renaşte
Cu alt Isus şi alt Paşte.
Vom avea alt Dumnezeu,
Nimeni nu va fi ateu.

Un alt cer noi vom privi,
Lacrimi nu vom risipi,
Că vom trăi zi şi noapte
Fără să gândim la moarte.

Şi atunci, ca şi acum
Totul se va face scrum.
Alternanţa alternează
Şi altă lume urmează.

Din timp în timp vom tot renaşte,
Altă lume vom cunoaşte.
Deşi ne vine iar sfârşitul
Tot n-atingem infinitul.

poezie de Dumitru Delcă (10 octombrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie, lacrimă de înger

înfloreau cireşii în curte
tu stăteai ghemuită între gânduri
ai uitat să te îmbraci în fluturi
rochia a rămas atârnată de cer
timpul ţopăia printre ani
mă dureau atingerile tale fără margini precise
şi am strigat, a chemare
uitasem să te caut în întuneric
lăsasem garoul prea strâns deasupra lumii
era o dimineaţă începută prea devreme
nu am ştiut atunci
doar rătăceam hoinar prin văi şi lunci
astăzi desfac garoul şi încep să număr stropii de ploaie
uitasem uşa camerei deschisă...
obosit, mă ridic în coatele timpului
străbătând la pas timpul uitat între noi
eşti viţă de vie, târâtă de furtună în vrie
cu lăstunii arşi de seva străbună
uneori te adăposteşti în lacrima sorţii
doar copitelor cailor sălbatici
răsună pe drumul presărat cu falnici platani...
căutând un eu între noi
desenam o hartă cu anii rămaşi
trecând mai depărtare de mine
aşezând o piatră la răscruce de gânduri
tu mă priveai, surânzând în lumină
seara, înveleai îngerii cu palma
tremurai, înfiorată de clipocitul razelor de lună
vârfurile au atins taine şi mi-ai acoperit buzele
apoi ai plecat
fără să spui o vorbă, un cuvânt
am plâns de dorul tău
soarele a încet să mai curgă
mi-e teamă, mi-e frig şi gem în întunericul lumii
femeie, lacrimă de înger
te chem şi te cer
cerului, pământului
umblu bezmetic pe ape
gândul se prelinge printre copacii uscaţi
căutând un noi între noi
daca tu, eu...
împart cruci de suflet în mii de bucăţi
şi plec către soare apune
apune şi cerul, se stinge şi marea
pe drum răsună ireal copitele cailor rămaşi
în zori, am crestat întunericul cu sufletul căutând privirea
nu am simţit adierea, nici durerea
pe umeri tăi se odihnea un înger
am înţeles era vremea să plec
să aştept pe ţărm caii noştri sălbatici...
am întins mâinile spre cer spre a primi pe Dumnezeu
dacă aş mai vorbi
aş împleti surâsul tău cu raze de soare
ţesând pe ţărm povestea unui înger
ce a venit din cer, odată
să mângâie sufletelor ce au uitat de El

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

... şi va fi dragoste

Stau pe genunchi şi- i
spun lui Dumnezeu
că o să plec
respir sacadat
uneori
mă întorc în timp şi mă ascult
spun în gând Tatăl nostru
sperând că-n următoarea clipă
voi fi altfel
mai mult decât atât
voi şti unde se tot duc oamenii
în pământul de sub pământ
sau în cerul de sub cer
voi şti sensul multor lucruri
pe care cu bună ştiinţă
le-am ignorat
voi împărţi sfârşitul lumii
în cioburi
câte unul pentru fiecare
nu voi fi trist
din lumea mea se va naşte
o altă lume cu un singur rege
supus sufletului

... şi va fi dragoste
şi va fi dragoste

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca Afrodita

Ca Afrodita dulce şi suavă,
erai un vis, erai o alinare
cu ochii tăi frumoşi şi tandri,
tu-mi eşti mereu o stea în depărtare.

Numai luceafărul de sus doar ştie
eu câte nopţi am suferit frenetic;
O, Afrodita visurilor mele,
tu steaua mea din întuneric!

Erai o stea, erai o călăuză -
a unui suflet blestemat
ce s-a topit ca-ntr-o cascadă,
ca norii ce se prăbuşesc în neant.

Curând, tu vei uita acele patimi
care au vrut să te înşele
un simplu dor al unei inimi
ce zace-n amintirea unei stele.

poezie de Dănuţ Cepoi din Din volumul "Picături de memorie", Editura Armonii Culturale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

...şi va fi dragoste

stau pe genunchi şi-i spun lui Dumnezeu
că o să plec
respir sacadat
uneori
mă întorc în timp şi mă ascult
spun în gând Tatăl nostru
sperând că-n următoarea clipă
voi fi altfel
mai mult decât atât
voi şti unde se tot duc oamenii
în pământul de sub pământ
sau în cerul de sub cer
voi şti sensul multor lucruri
pe care cu bună ştiinţă
le-am ignorat
voi împărţi sfârşitul lumii
în cioburi
câte unul pentru fiecare
nu voi fi trist
din lumea mea se va naşte
o altă lume cu un singur rege
supus sufletului

... şi va fi dragoste
şi va fi dragoste

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul şcolar

a trecut, iar privirea
pe care-am irosit-o timp de un an
pe tine a
trecut şi ea în rândul privilor drepte:
pe tine a
ş fi vrut să te iubesc, dar erai
mereu în rândul copiilor
(?!) – iar
copiii de şcoală mereu
erau adulţii cu dragoste multă
pentru mărul şi laptele vegetal
al sânilor tăi prea puţin
acrişori – uite că a trecut
anul de când
tu nu ştii cât de mult te iubesc
iubita mea profesoară
de sprijin mortal!

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Înţeleg... Spune-mi, ai mai luat parte la alte misiuni spaţiale?
Lucian: Nu, n-am mai participat la nici o altă misiune; asta este prima. Curios, nu?! N-am fost nici măcar într-o misiune de scurtă durată, pe vreo planetă din apropierea Terrei, fie chiar doar în recunoaştere. Ba mai mult, nici măcar pe Lună, satelitul natural al Terrei, la o bază lunară... Asta-i prima mea misiune spaţială. Până la aceasta, n-am fost nici măcar într-o scurtă călătorie spaţială de ocazie, sau de plăcere. Am fost doar un matematician al Institutului Astronomic, deşi, de fapt, nici asta n-am fost, pentru că eram ocupat cu construcţia navei "Pacifis" şi n-aveam timp de nimic altceva.
Sonya: Deci, ţi-a fost dat ca la prima misiune spaţială la care participi să fi tocmai tu piesa de bază, comandantul. Asta presupune că erai bine văzut prin Institut, cum pari a fi peste tot.
Lucian: Te rog... Aş vrea să nu discutăm despre asta.
Sonya: Ah, scuză-mă; te-am atins într-un punct slab. Dar orice ai zice, tot eşti comandantul acestei misiuni, fie că-ţi place, fie că nu, deşi în ultima vreme nu-ţi mai onorezi datoria, de conducător.
Lucian: Ţi-am spus şi-ţi repet: Nu vreau să vorbesc nici despre asta!
Sonya: Hmm, faci pe laşul, deşi nu eşti... Nu abordezi subiectele care nu-ţi convin, le ocoleşti cu bună ştiinţă, vorbeşti numai despre ceea ce-ţi place.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna de la sfârşitul lumii

Mama era iarna de la sfârşitul lumii
toată stătea pe câmp
copacii se albeau din tâmplele lui de ţărm nătâng
timp de un gând iar nu timp de cuvânt.
Se răcise mâncarea pe masă
casa noastră nu mai avea casă
tatăl meu era plecat pe câmp
mama era iarna de la sfârşitul lumii.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Luci, stai puţin!
Lucian: Ce-i, Mihai?
Mihai: Spune-mi, sincer, acum, că Ly nu mai e aici, doar pentru asta m-ai chemat?! Din cauza mamei tale? S-o vezi în imagini, pe supercomputer, de ziua dânsei?
Lucian: Da, desigur...
Mihai: Nu te cred! O fi şi asta, dar mai e şi altceva. Nu-i aşa?! Ce te frământă, Luci?! În toţi ceilalţi ani, de ziua mamei tale, probabil că ai fost trist, fără să observăm noi, dar nu erai chiar aşa, ca acum; tocmai de asta nici n-am observat, nici unul. Deci, ce altceva te supără?!
Lucian: Ah, nu mă-ntreba...
Mihai: Păi, cred că nici nu e nevoie să-mi răspunzi; îmi dau şi singur seama... E vorba de Lia, desigur. Ea şi Sid, presupun...
Lucian: Mihai, te rog, vreau să mă liniştesc, nu să... De ce încerci să mă agiţi mai rău?!
Mihai: Păi, da, e clar acum. Dar, Luci, de ce complici totul? Dacă i-ai spune, sunt sigur că lucrurile ar lua brusc o altă întorsătură, evident, favorabilă ţie. Cum altfel?! De ce tot taci? Te încăpăţânezi şi nu ştiu de ce! În plus, parcă spuneai că nu-ţi faci tu griji din cauza lui Sid Kelso. Ce s-a schimbat între timp?!
Lucian: Ce s-a schimbat?! Multe... În ultimul timp, ori de câte ori am căutat-o prin oraş, am găsit-o în compania lui... La ea în cameră, învăţându-l să danseze, la el acasă, când am fost s-o caut pe Sonya, prin oraş... Nu ştiu de ce tot dau de ei, mereu, ca un făcut! N-aş putea să mă întâlnesc cu altcineva, cu oricine altcineva?! Nu, normal, decât cu ei doi, mereu împreună! De parcă ar şti că asta mă deranjează!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu

Ca o pleoapă obosită se închidea
gândul tău. Ca un ochi de apă se
adumbrea, sub o geană de nor.
Printre lacrimi şi flori, zâmbetul tău

devenea doar tristeţe şi dor. Doar
tu erai îmbrăţişarea şi numai iubire
erai tu. Între mine şi Iisus deveneai
depărtarea, pe drumul iubirii şi pentru

iubire. De jos în sus, ploua cu durere.
De sus în jos, ploua cu lumină. Chiar
am reuşit să te văd doar pentru o
secundă. Doamne, cât erai de frumos!

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flux

Tăbliţa de lut mă aştepta în nisip

Era o poveste foarte veche,
scrisă într-o limbă moartă de mult,
pe care tu ai uitat-o,
desigur,
pe care eu am uitat-o,
la fel de sigur... dar..
dar simţeam şi simţeai parcă ceva cunoscut citind-o...

Încerc să-mi amintesc câte ceva din ea.
Crâmpeie... traduse în limba noastră de acum....,
amestecate cu gânduri:

Nesfârşite curgeau zăpezile în zarea mării... tu privind

Aş fi vrut să te strig, să-ţi arăt soarele jucăuş şi dezordinea anotimpurilor...
- dar nu mai vroiam nimic -
si apoi ar fi fost poate o indiscreţie... mai bine că ai continuat să priveşti...
minunat prilej de sete... marea zicea bătrânul

Erai acolo nemişcată, cu glezna ta înlănţuită, de lanţul de aur.. de aer

Puteai să-l rupi
Şi totuşi nu fugeai
Doamne cine te legase cu lanţul acela subţire de nesfărâmat?

Eu eram nicăieri şi totuşi te vedeam
Nesfârşit de primitoare ascunzătoare – aerul

Să nu crezi ce spun acum:
Unii spun că realitatea nici nu există,
că noi nu suntem decât visul unui fel de dumnezeu

(Mai ales când ştii că locul tău nu a fost niciodată AICI)

Brahman i-am spus noi, hinduşii... un fel de entitate,
mai mult o stare decât o fiinţă superioară

La urma urmei nu e nimic rău să-ţi aduci aminte de celelalte vieţi... să visezi adică

Să nu crezi... să simţi da, poate

Continui să înghit lumina oranj.

Nu era nimic mistic în prezenţa ta acolo pe malul acelei mări

Erai cât se poate de vie

Stranie doar acea nesfârşită ninsoare însorită
Prin care pescăruşii înotau linistiţi pe spate cu gesturi ample

Din păcate nu reuşeam să-ţi văd expresia feţei

Ai fi putut să plângi

Ai fi putut să râzi

"Infandum, regina iubes, renovare dolorum"

(mai departe textul lipseşte, colţul tăbliţei e rupt)

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ştiu că mâine...

Şi ştiu că mâine am să mor,
Şi nimănui nu-i fie dor,
Căci de-am să plec, plecat n-oi fi,
Ci doar cu voi zi după zi.

Voi ce mi-aţi fost prieteni dragi
Nu mă veţi plânge la mormânt,
Ci-mi veţi aduce pumni de fragi,
Eu să îi gust de sub pământ.

Să-mi fie sufletul ferice,
Că v-am avut mereu alături,
N-o să vă uit, chiar de aice
Mi-e zborul aripe de fluturi.

Mă simt firav, făr' de putere,
Altfel eu moartea o vedeam!
-Nimic mai mult eu nu pot cere,
Decât viaţa 'napoi s-o am.

Să mă reîntâlnesc cu voi
Să ne distrăm ca-n tinereţi,
Să preţuim clipele noi,
Să fim ca altădat', ştiu, vreţi!

Dar din păcate eu m-am dus,
Nimic nu se mai poate face,
Că nu v-am spus ce aveam de spus,
În moarte nu îmi va da pace.

Moartea m-a luat nepregătit,
M-a rupt de tot de lumea noastră,
Sunt călător spre infinit,
S-ating pierdut zarea albastră.

............................................................

Voi să mă căutaţi în manuscrise
Când eu în lumea asta n-oi mai fi,
Acolo-s gândurile mele scrise,
Aşternute toate-n poezii.

poezie de Răzvan Isac (19 februarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!