Fântâna mea de lacrimi...

Fântâna mea de lacrimi e adâncă
Şi disperarea nu-şi mai află hat,
Uitarea, ca o boală, ce suflete mănâncă,
Nu în străini, ci-n neamul meu, a secerat.

Nu ştiu cu ce-alifie sufletul să-ţi vindec,
Cu ce să picur rătăcirii tale ochi,
Rog cerului lumină de descântec,
Ca să desţelenesc al tău deochi.

O piatră grea mi-e a ta nepăsare,
O moarte care-şi sapă-n trupu-ţi loc,
Trezeşte-te, mă doare-atât de tare,
Când te-ndoieşti de marele noroc.

Deschide ochiul îmbibat cu zgură,
Priveşte fratele, trimis de Dumnezeu
Şi pe acel ce secole te-a injectat cu ură
De tot ce-i românesc... şi e al tău!

Durere alta nu-i şi nici cunosc povară,
De suflet mai adâncă tragedie n-am aflat,
Decât să uite omul de limbă, neam şi Ţară,
Ca să se-nchine-orbeşte la cel de l-a zombat!

Îmi este milă, Doamne, de rătăcirea-i aspră,
De, cătrănită, inima-i, ce n-aspiră unirea,
Îngenunchez şi-l plâng: îi taie din pedeapsă,
Trezeşte-l, să înţeleagă, ce-nseamnă-n fraţi iubirea!

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe adresa unui neam

Nu ştiu unde mă culc şi cine sunt
oamenii-aceştia buni, ce-mi dau de toate
nici cum îi cheamă parcă n-am aflat
şi totuşi ne iubim pe nechemate.

Nu mă interesează dacă ei
participă la lupta sindicală,
nici fiii lor dacă au absolvit
cea mai măruntă sau mai mare şcoală.

De sunt catolici sau de sunt baptişti,
într-adevăr, aceasta îi priveşte,
nu sunt dator să ştiu ce funcţii au
dar mi-e de-ajuns că suflă romneşte.

Dosar de cadre n-am să fac la fraţi,
că tot ar fi o treabă inutilă,
eu ştiu atât: de fraţii mei mi-e drag,
mi-e grijă, mi-e ruşine şi mi-e milă.

Mi-nchipui doar o scenă de coşmar
şi mi-e de-ajuns să cred că este bine
de-a nu-mpărţi poporul meu în găşti,
în ranguri, în subrang şi în stupine.

Să fii pe-o stradă fără de lumini
şi să leşini acolo fără veste
şi-un om să te trezească din leşin
ce faci, l-întrebi de rang şi cine este?

Primeşti oferta lui de-a te salva,
sau îl respingi că nu-i cunoşti dosarul?
eu cred în neamul meu fără-ntrebări
şi îi accept şi dulcele şi-amarul.

Mă aflu-n casa unor oameni buni
ce nu îmi lasă sufletul să moară
şi de aceea am ca pe-un cadou
senzaţia că sunt la mine-n ţară.

Oriunde m-aş culca eu frică n-am
că vor veni ai mei să mă omoare,
cu-ncredere pun capul peste tot
în orice casă-ar fi, în fiecare.

Că ţara nu-i o sumă de averi
şi nici de lucruri dintr-o zestre-ntreagă,
ea e intimitatea unui neam,
e nu ce-avem, e ceea ce ne leagă.

Beau apă din fântâna dumnealor
şi nu mă tem că este otrăvită,
femeia mi-am luat-o din popor
spre-a fi egala mea, spre-a-mi fi iubită.

Eu nici de cei ce mă privesc chiorâş,
nu mă mai tem, că n-am de ce mă teme,
sunt nişte oameni necăjiţi şi ei
şi eu le sunt problemă-ntre probleme.

Nici mâine n-am să ştiu ce nume au
aceia care fuga mi-o repară
şi care m-au rugat să mă întorc
ca om din ţară pentr-un om din ţară.

Fântâna lor e şi fântâna mea,
pe noi nu ne pot despărţi notarii,
doar împreună ducem un destin
şi-i suportăm elanuri şi avarii.

Şi ca să-i pot recompensa măcar
pentru o noapte şi o zi, curate
aş vrea să fiu eu însumi anonim,
să li le pot restitui pe toate.

Adio, dragii mei necunoscuţi,
am să vă scriu la toamnă o scrisoare
pe-adresa ta, poporul meu frumos,
să-ţi spun şi ce mai e şi ce mă doare.

Iar dacă gazda mea ar fi de-acord
să nu ne spunem nici un fel de nume,
ci să păstrăm senzaţia de foc
că mai avem o patrie pe lume.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul ,, Sînt un om liber''
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu

Nu ştiu, Doamne, să mă rog mai bine,
Nu ştiu, Doamne, să Te chem mai mult,
Nu ştiu, Doamne, dacă eşti cu mine,
Nici nu ştiu de ştiu să Te ascult.
Ştiu atât: să Te privesc întruna,
Să mă cânt la cer de dorul Tău,
Să Te-aştept când licăreşte luna
Şi să strig când bântuie cel rău.

Nu ştiu să mă-nchin cu voce tare,
Nici nu ştiu să plâng dacă mai pot
Ţi-am cerut doar milă şi iertare
Şi-am venit cu sufletul cu tot...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neamul omeniei

Ca un izvor ce îşi revarsă mana
Făr-a alege buzele-nsetate
Sau ca un pom ce îşi oferă hrana
Făr-a alege palme-nfometate,

Suntem un Neam, străin de învrăjbire,
Cu bunătatea ca blestem al nemâniei
Şi pentr-un pui de şarpe cu iubire,
Incompatibil cu rugina lăcomiei...

Un Neam în suflet cu atâta poezie,
Cu altruismul, ca înaltă bogăţie,
Un Neam ce pentr-o pace-ţi dă o mie
Şi glorios, şi ne-ntrecut în vitejie!

Noi nu dorim război! Puterea omeniei,
În lupta de-apărare, o înălţăm ca scut,
Chemând din cer blestemul nemâniei
Pe inimi ce cu ură s-au umplut...

Trimite, Doamne, sfânta bunătate
În inimi infectate cu sângele câinesc
Şi fă-i, să nu-şi mai afle altă moarte,
Decât într-un război cu sinele-omenesc!

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între lumină şi păcat

Pe fâşia îngustă din eter mai şovăie la soare
un suflet rătăcit ce încă n-a plecat
spre groapa cerului adâncă:
el cumpăneşte între lumină şi păcat
şi rareori se întâmplă
să privească în jos
la florile de mucegai cum se caţără pe cruce,
la un mormânt aproape stins de ploaie şi de vânt...

Ecou de timp nescris în ceruri
îi deschise anevoiosul drumul în nesiguranţă încă,
se frământă... ca o bucată de piatră se frământă
în celelalte oasele ale cerului.
Din soare se desprinse o strălucire adâncă
şi-l îndemnă spre necunoscut.
Aici rămase crucea
îngenucheată
între lumină şi păcat,
la căpătâiul trofeului de lut...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Cuib Literar (Algoritm Literar) septembrie 2010 (22 iulie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatră...

Se pune piatră pe piatră şi se face ziuă
Inima-i tot mai adâncă şi se face ziuă
Târziu ochiul din mine se clatină ca platoşa zeilor
Stăm pe prispă afară aşteptând,
Păsări zboară prin marea de foc
Eu mă acopăr cu mâinile tale
Tu cu privirea mea de foc
Departe luna şi soarele au devenit pământ
Eu te privesc în ochi şi tot mai departe
Devii cifra cinci a inimii mele,
Aprinsă ca o dimineaţă de toamnă.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urări scurte

Tu să nu uiţi.
Tu să nu uiţi de tine,
De lume şi de suflet,
Să nu uiţi de durerea
Ce-a provocat un scâncet.

Să-ţi aminteşti.
Să-ţi aminteşti cu viaţă
De oameni şi de locuri,
De întâmplarea care
Te-a dus pe-a' tale docuri.

Să iei aminte.
Să iei aminte orice
În viaţă-o să te-ajute,
Că-i sfat ori că-i îndemnul
Ce nu o să se uite.

Trezeşte-te.
Trezeşte-te şi simte
O lină adiere,
Un cânt de rândunică
Mereu să-ţi dea plăcere.

O să-ţi mai spun...
O să-ţi mai spun atâta
Că viaţa este scurtă
Şi e frumoasă tare
Trăită cât mai multă!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine eşti tu?

În palma ta am pus amurgul, aştept să vină toamna,
Mai stai un pic cu mine, acum e frig şi pică frunza.
Dar drumul azi ai rătăcit, cad frunze-n calea ta,
Doar linişte mai simt, tăcerea-îi surdă şi doare inima.

Tristetea în suflet mi-a pătruns, cu nostalgia
Dar poate aşa îmi este scris, să te-ntâlnesc târziu,
În nopţile de dor pustii, colinzi prin visele-mi deşarte.
Cine eşti tu, aievea, eu niciodată nu voi sti.

Eu nu-ţi cunosc nici chipul, nicicând nu l-am văzut
A mâinii mângâiere nu ţi-o ştiu, sărutul nici atât.
In viaţa mea ai poposit, tu te-ai ascuns în noapte,
Stăpân pe inimă şi suflet, tu te-ai făcut pe toate.

Doar durere mi-ai adus, azi în toamnă te-ascunzi.
Mi-am pus sufletul în palma-ţi şi la mâna ta oricând.
L-ai mintit cu nepăsare, cu vorbe l-ai încântat
Cu-a mea dragoste te-ai dus, înapoi nu te-ai uitat.

Întoarce-te să-ţi ating fruntea, si în ochi să te privesc,
Ca o piatră-n al meu suflet, ai rămas iubire-n veci.
Cum să fac să-o dau afară, că mă apasă tare greu?
Patima îmi sapă-n suflet fără milă... mai visez;

Un poem îţi scriu pe suflet şi pe frunze îl aşez
Câte-un viers ce-l plâng în noapte, şi pe vânt eu ti-l trimit.
Orice-aş face nu mi-e bine, esti mereu în gândul meu.
Şi in fiecare noapte te aştept în visul meu.

Peste frunzele cu rouă, plânge toamna zgribulită,
Peste adieri de vânt, zboară sufletu-mi gemând.
O cărare pân la tine, am făcut din visul meu,
Arde amintirea-n noapte, sufletul plânge mereu.

Mi-ai furat vise din cer, le-ai împrăştiat în van
Dă-mi a nopţii îmbrăţişare, lasă-mă la tine-n gând.
Visul lasă-l să mă poarte, pe al tău braţ să mă aşez,
Praf de stele să culegem, pernă visului s-avem.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemele Apocalipsei

-I-

Trezeşte-te Mamă
trezeşte-te Ţară
copiii te cheamă
ieşi Mamă afară

Trezeşte-te Ţară
trezeşte-te Neam
ce vremi de ocară
prieteni nu am

Trezeşte-te Neam
copiii te cheamă
un dor vai mai am
trezeşte-te Mamă

Trezeşte-te Ţară
şobolanii se cară

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (24 februarie 2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi

Dă-mi indiferenţa ta şi eu să-ţi dau iubirea mea,
Să simt ce simţi, iar tu să simţi ca mine;
Să te privesc cu ochi străini, ca şi cum n-ai exista,
Durerea mea să te doară pe tine!

Mi-ai nesocotit iubirea – fii sigur că vei plăti,
Un vis frumos ai sufocat - nu-l vei mai putea trezi,
Amare lacrimi risipite, ce te-au găsit de stâncă,
Rămâne-vor pe fundul mării de linişte adâncă!

Dă-mi nepăsarea, să-ţi răspund cu aceeaşi monedă
Dă-mi recea neclintire, ce doar munţii o posedă,
Necontenirea râului ce-şi ţine drumul său,
Ca să-ţi pot da-n schimb uitarea, nesăbuitul meu!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitări

paşii tăi nu vreau să-mi fie povară, trădării
nu vreau ca dunga buzelor tale, pe obraji
...
da, nu mă simt confortabil
nu oricine coboară în fântâna fără apă ca să ardă
de sete
rujul roşu, de sânge, nu vrea să plângă cu lacrimi
este interzis
Gogol în Suflete Moarte s-a proscris
sufletul nu vrea să-mi fie cădelniţă
nu-s biserică pentru suflete moarte
era prietenul meu şi ai avut nesimiţirea
să nu mai fi femeie

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2016)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

(nu ştiu ce-anume, în ceea ce te priveşte, se închide privirii
şi se deschide – doar că ceva-n sufletul meu înţelege, vezi bine,
că vocea ochilor tăi e mai adâncă decât toţi trandafirii)
nimeni, nici măcar ploaia nu are mâini atât de fine.

poezie de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, mulţumesc!

Pentru harul ce-l am, Doamne,
Ţie vreau să-ţi mulţumesc,
Însă unde-n lumea asta
Aş putea să te găsesc?!

N-aş putea nemărginirea
Să-ţi măsor... Privirii mele
Pas cu pas, eternitatea,
Cerul Tău tivit cu stele,

Nu-i ajunge! Unde oare,
Universul m-a-nfiat,
Ca să picur din norocul
Stelei care Tu mi-ai dat?!

Nu ţi-am spus?! Când pruncul plânge
Plâng şi eu... Când foamea doare
Mă ascund şi plâng... Mi-e milă
Nici eu nu ma de mâncare!

Când văd plâns de mulţumire
Pentru haina care-am dat
Mă gândesc la Tine, Doamne...
Mi se iartă vreun păcat?!

Când mi-ai osândit trecutul,
Ai gândit că voi trăi
Prin sărmanii lumii mele,
Trist, în fiecare zi?!

Picură lumină, Doamne
Şi dreptate şi cuvânt
Peste lumea în mişcare
Pân' la trecera-n mormânt.

Uşurează-ne povara
Biciul ist usturător...
Lanţurile strâng! Şi sânge
Curge-n ochii tuturor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e milă

Nu mi-e milă de ajuns să iubesc viaţa făpturilor tale,
pe care le-ai facut ca să le ucizi.
Mi-e milă, omule, de tine.
Mi-e milă de copiii tăi plăpînzi.
Mi-e milă că te istoveşti muncind.
Mi-e milă de caii care cad subt povară.
Mi-e milă de cîinele pribeag.
Mi-e milă de păsările care plîng iarna în codrii îngheţaţi.
Mi-e milă de cerbi, căprioare şi iepuri ucişi de omul de
care mi-e milă.
Mi-e milă de vită blîndă, faţă-n faţă cu ucigaşul topor.
Mi-e milă de stejarul doborit din rădăcina lui.
Mi-e milă de toată carnea, de toată vlaga, de toată slăbiciunea.
Mi-e milă de tine, canalie perfidă - javră cu inima seacă şi
cu creierul murdar.
Mi-e milă şi de tine, înfumurat şi prost.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să plec

viaţa-mi este popas de picături de lacrimi, în căuş de stâncă
în bocet îmi târşesc cu greu paşii, pe-a cerului albastră boltă
vântu-mi cu zbateri în depărtări îmi umileşte, sorta-mi crudă
astăzi mi-a venit singurătatea pentru mine şi este prea adâncă

am tâmple ce strigă şi sălbatec dor, apăsate de grele clipe
braţele-mi atârnă-n trunchiuri de copac, ce sunt mult prea grele
picioarele-mi sunt piatră grea, povară ce poartă numai durere
sufletul mi-e rană fără putere şi sângerează, fără a vrea a piere

privire-mi devine oarbă şi pierdută-n searbădă şi-n tulburată ceaţă
am devenit tablou de strigoi, ce umblă printre gânduri, în astă viaţă
destinul meu acum se certă la un hotar al morţii, în grea şi amară luptă
nu vreau să plec sa fiu uitare, o flore pe un mormânt ce vrea să plângă

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine

Casa e tristă şi pustie
De când tu ai plecat
Iar lacrimile nu se mai opresc
Din barba-mi argintie,
Sunt lacrimi de durere
Sunt lacrimi care ard in suflet
De dorul fiicei mele.
Paduri de foc îmi ard in suflet
De dorul tău copil iubit,
Încerc sa-l sting dar nu se stinge
Că arde-ncet, mocnit
Şi-mi mistuie uşor
Sufletul meu rănit.
Mi-e dor de ochii tăi frumoşi
Mi-e dor de glasu-ţi cristalin
Mi-e dor, mi-e tare dor
Copila mea de tine.
Pe drumul dintre cimitir şi casă
Poteca s-a bătătorit
Bătând în fiecare zi
La uşa casei tale,
Dar totul este in zadar
Că nimeni nu-mi deschide
Şi o pornesc din nou agale
Spre casa tristă şi pustie.

poezie de Ionel Iamandei (19 aprilie 2009)
Adăugat de Ionel Iamandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patrie ne este limba...

Când din lanţuri se ridică un popor strigând u n i r e,
Nicio rugă nu-l ajunge invocând dumnezeire.
Şi nici ceruri furtunoase nu se dreg cu stele albe,
Cum nici pruncii nu îndură întunericul să-i scalde.

Patrioţi împrumutaţi au venit aici cu vântul;
Lacrima acestui neam, mult mai grea decât pământul,
Arde în flacără la Putna
Pentru Ţara Românească ce-i de-un neam - şi este una.

Neamul nostru moldovean e un munte nalt şi verde,
Care urcă în Ardeal şi pe veac de piatră şede.
Trunchiul nostru-i şir de veacuri: şi cum neamul să-l desfaci
Când grăim aceeaşi limbă şi strămoşii ne sunt daci?

Nu sunt ape curgătoare sângele de neam să-l spele,
Cum nici graiul sângelui, românismul nu-l va piere.
Oltul, doina întregeşte în ţarina oltenească
Şi-i de vatră, de-o sămânţă, cu ţărâna ardelenească.

Patrie ne este limba care-n vântul nevăzut
Se aude româneşte - şi aici şi peste Prut.
Patrie ne este doina, Prutule dulce-amar,
Care-ţi umblă peste apă şi n-are niciun hotar.

Patria se oglindeşte în ape nemuritoare:
Oltul, Mureş – fraţi cu Prutul.
Pretutindeni românească este limba şi p ă m â n t u l...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism (12 februarie 2018)
Adăugat de Adi Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am o ţară, o limbă, un neam

Am o ţară, o limbă, un neam
Şi mai am un picior de plai,
O gură de rai, lăsat Dumnezeu,
Am un pământ sfânt al meu.

Am o ţară cu oameni muncitori,
Unde sunt grădini cu flori,
Unde sunt şi câmpii, coline înverzite
Şi cuptoare pline de pite.

Aici eu am o ţară, o limbă, un neam!

poezie de Vladimir Potlog din Pe o ramură de grai (11 noiembrie 2002)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Crăciun

am lacrimi pe suflet şi sunt trist
frigul îmi taie răsuflarea
tremur
singurătatea rupe din mine
puţin câte puţin şi
nu înţeleg multe lucruri
aud liniştea cum cotrobăie
prin clopot
dincolo de lumea mea
un Dumnezeu se descompune în colinde
îngerii se adună în cerc
doar eu îngenunchez pe durere
şi aştept

cineva îmi umblă prin suflet
e mama
o strig
dar
nu spune nimic...
durerea topită în lumina unei lumânări
se întinde peste tot
nu-i nimic
într- o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu
şi-l voi întreba despre mama

ştiu că în aşteptarea asta
la o distanţă de o lacrimă
sunt doar eu

... şi o dorinţă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de iubire

Nu se-nţelege legea firii...
Să fim noi slujnicii iubirii?!
Din tot ce-avem pe-acest pământ,
Iubirea-i lucrul cel mai sfânt,
Doar ea te-nvaţă să trăieşti,
Prin ea cu viaţa te uneşti,
Ea este farmec şi lumină
Şi-a fericirii rădăcină.

Pe umărul iubitului să plângi?!
Iubirea este stâlp şi temelie
Şi dragoste pentru o veşnicie,
Prin ea se-mparte sufletul în două,
Ea-i soare şi ninsoare, ea ne plouă
Sub pleoapele de literă şi stea...
Iubirea este însăşi viaţa mea.

Iubirea vine de la Dumnezeu
Şi sufletul când este răvăşit,
Când plângi şi când suspini, când este greu,
Ea-n suflet, ca un vis s-a cuibărit.
Ea nu-i nici avuţii şi nici bani,
Este opaiţ şi flamură, în ani.
Să plângem ce-am pierdut, ar fi-n zadar,
Iubirea nu-i o piatră de hotar.

Nu luăm nimic dacă plecăm din lume,
Doar cinste, demnitate şi renume.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!