Întunecarea la faţă

M-am pomenit deodată ca cerbul împuşcat,
În salt când se-avântă peste corola lumii,
Când prin păduri de stele se simte împărat,
Al ciutelor fecioare şi peţitor bărbat
Şi-al spaţiilor pline de strălucirea lunii,
Care-i absorb lumina în beznă din înalt.

M-am pomenit deodată precum Adam cel gol,
Degustător din pomul oprit şi lăudat,
Cutezător în faptă cu riscul asumat
Şi surghiunit din vară în frigul de la pol,
Considerând de-atuncea iubirea un păcat,
Iertarea ca virtute, dar... veşnic neiertat.

Mă pomenesc adesea rugându-mă în van,
Căci timpul mi se pare mai scurt pe zi ce trece
Şi mulţumind în taină c-am mai trăit un an,
Nimic nu mă mai miră şi tot mă lasă rece,
Întunecat la faţă şi tot mai inuman,
Pe lumea asta moartă când văd ce se petrece.

Mă pomenesc în lumea cea nemaipomenită,
Cum nu se află alta în Cerul cunoscut,
Să văd, că-n ani-lumină distanţa-i răstignită,
În lipsa de măsură a timpului pierdut
Şi se vânează timpul prezent nepetrecut,
Cu-aceleaşi diamante din puşca ruginită.

poezie de Ovidiu Vasile din Versuri clare dulci-amare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepăsător

Şi visele mai mor din când în când,
Speranţele se duc adesea în mormânt,
Şi-ajung să-şi sape singure odihna,
Păcat... rămâi în întuneric, plângând,
Aşa de tristă-i viaţa ce-o ducem pe pământ,
Şi se mai miră unii de ce iubim lumina...
Şi cum să n-o iubim după aşa tristeţe,
Şi cum să nu dorim să trecem în uitare,
Când toate par prea grele... iubirea pare rece,
O linişte soseşte cu blânda bătrâneţe,
Si-n faţă ni se-arată spre ceruri o cărare,
Aşa e dat să fie, să vezi cum timpul trece,
Să te gândeşti la visul pierdut din tinereţe,
Nu ne-a ajuns o viată, nu vor ajunge zece,
Căci fiinţa rea e omul, nu ştie să înveţe,
Să vadă în iubire mai mult decât se poate,
Dar el la toate-i rece,
Nepăsător cu toate.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţa viciilor

Am învăţat cu timpul, apoi am prins ideea
Că nu pot avea tihnă fără să deranjez,
Că viciile lumii sunt vinul şi femeia,
Iar suma lor, constantă şi nu pot să trişez.

Am învăţat că-n viaţă doar dracii mă înşală,
Făcându-mă să-l supăr mereu pe Dumnezeu,
Dar El e bun şi iartă oricum, orice greşeală,
Iar eu fiinţa slabă am să greşesc mereu.

Atunci cu toate astea odată învăţate,
Am încercat degeaba să mă opun şi eu,
Să fiu în rând cu lumea cea plină de păcate,
Iar vinul şi femeia le-am refuzat, dar greu.

M-am abţinut cu brio o vreme, cu mândrie
Doar până când mustaţa mi-a răsărit sub nas
Apoi parcă deodată, aşa a fost să fie
De vin şi de femeie n-am vrut să mă mai las.

Şi-am bântuit prin lume aşa nemântuit
Pe-aripa vieţii fără, întoarcere din sens,
Femeile şi vinul m-au cercetat intens,
Dar inima şi trupul curând au obosit.

În culmea deznădejdii m-am aruncat din mine
Păcatului iubirii să-i supravieţuiesc
Rugându-mă din suflet la entităţi divine
Să-mi lase numai gura, să beau şi să iubesc.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-ţi pare rău?

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decâ mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

...neoficial

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decât mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul trece

Timpul trece ca o clipă
Pe a vântului aripă.
Ca o pasăre în zbor.
Timpul e veşnic călător.

Trece timpul fără nepăsare,
Peste mine, peste voi.
Trece ca un val de mare
Şi nimeni nu poate întoarce timpul înapoi.

Trece timpul ca o clipă
Şi nu trebuie risipit.
Căci el e ca o comoară
Şi veşnic trebuie preţuit.

poezie de Vladimir Potlog (25 aprilie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic în lumea asta

Nimic în lumea asta nu doboară
Speranţa ce se zbate-ncrezătoare,
Cum cântă-n gândul fragedei fecioare,
Al îngerilor cor ce-o desfătară.

Iar frigul nopţii cerul îl despică,
Lăsând să urce tainic ruga vie,
Din voci împreunate-n bagdadie,
Ce-n tihnă peste ziduri se ridică.

La Carul Mare timpul se înjugă
Trăgând pe bolta veche nouă urmă
Şi închinări nedesluşite-ndrugă,

Sădind visări în neclintita turmă,
Ce nu ia-n seamă ancestrala fugă
De moartea care mersul ei il curmă.

sonet de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am căutat

Am căutat şi caut. Căutând
M-am pomenit greşind. Din când în când
M-am pomenit din vina mea flămând
Şi m-am însîngerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.

Dar dacă cineva gigantic va veni
Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neştiut decît de mine...
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărîre i-aş răspunde: - Nu cred!
De poţi schimba secara-n trandafir,
(...)

poezie clasică de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecător prin viaţă

Ne-am cunoscut la inceput de vară
Eram o tânără subţire şi sprinţară,
Nu cred c-am aveam nici opsprezece ani
Când ne plimbam pe aleea cu castani.

Ce viaţă... fără griji, fără nevoi,
Era atuncea pentru amândoi...
Dar timpul făr' de veste a trecut,
Şi apoi necazurile-au apărut.

Păşind în viaţă printre buni şi răi,
Am reuşit să-mi văd şi de ai mei
M-am străduit să fiu la înălţime,
Şi să fac doar ceea ce se cuvine.

Târziu am constatat că am greşit
Că de la viaţă n-am cerut mai mult,
M-am mulţumit doar cu ce mi s-a dat,
Însă mereu, mereu am tot sperat.

Acum, când nu mai sunt copilul de-altadat',
Mă uit în urmă la tot ce am lasat
NIMIC afară de ai mei copii,
Cu care toată lumea s-ar mândri.

Regretele pe rând mă copleşesc
Când văd ca-ncep uşor să-mbătrânesc,
E imposibil să mă-ntorc din drum
Să am atunci, demult, mintea de-acum.

poezie de Mariana Simionescu (17 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă în Rai

În Rai e toamnă... Frunzele-au căzut...
Adam şi Eva tremură de ger.
Se tot întreabă de ce Dumnezeu
N-o fi făcut şi un calorifer.

Şi zise Eva: ce te-ai fi făcut,
(E toamna rece), frunza să îţi cadă?!
Atâtea lucruri nu le-ai fi ştiut
Şi ai fi fost precum un prunc în scaldă.

Pentru a replica, deh, ca bărbat,
Zise Adam: o cramă tot găsem
Şi aş fi stat şi eu la o ţigară,
Ca mulţi alţi îngeri şi tot nu muream.

Şi cum degrabă se făcuse vinul,
Aş fi trăit ca-n sânul lui Adam.
Hai lasă tu vrăjala asta, poate
Că fiind aşa, eu vinul ţi-l serveam.

Dar tu, Adame, eşti înRai, să ştii!
Şi cum, păcatul e de partea ta?!
Vezi, mult mai bine-am fi făcut copii
Şi nimeni poate nu se plictisea.

Deci mergem în concediu pe pământ
Şi luăm viagra, suntem contratimp.
Mai Evo, cred c-aş face-aşa ceva.
M-am plictisit de-acelaşi anotimp!

De-aceea Raiu-i veşnic vară, căci,
Năduf a dat pe Cel de Sus atunci...
Adam şi Eva s-au convins că-i greu
Şi aburii plăcerilor sunt dulci.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La pomul lăudat

M-am dus la pomul lăudat
- Au mai făcut-o alţii...
M-a pus năstruşnicul păcat
Să-ncerc să-i intru-n graţii.

Mă încerca un sentiment
De frică şi sfială;
Trăiam la modul aparent
Ocazia de gală.

M-am dus cu sufletu-mpăcat
Şi inima deschisă
S-apuc eu fructul nesperat
Cu aripa întinsă.

Făcui popas sub ramul greu
De poama mălăiaţa
Preafericit că tocmai eu
Sunt domnul Nătăfleaţă.

Aşa fiind, zis şi făcut,
M-am pus pe asteptare,
Când... mălăiaţa m-a umplut
De putreda-i splendoare.

Nu mai alerg înflăcărat
La pomii de poveste,
Ci merg cu pasul măsurat
S-ajung uşor pe creste.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (15 iunie 2013)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dansul timpului în clipe

Trag timpul înapoi dintre perdele...
Am apucat de lanţul unui ceas
Şi clipa se transformă în tăcere
În ochiul gol de timpul meu, rămas.

M-am rătăcit în lumea din clepsidră
Căci timpul îmi era căzut pe jos...
Eram o amintire în firidă,
Dar ca un vis, măicuţă, m-am întors.

Şi am sorbit din timpuri minutarul,
Cum pleoapa-şi soarbe lacrima cu zaţ
Şi-am înţeles ce iute trece anul
Cât noi sorbim din timpuri cu nesaţ.

Timpul şi-a dus povara printre umbre,
Purtând o cruce fără de-nţeles.
Pe noi, rugina vieţii ne va duce,
Un vis, pe-un ultim drum în contrasens.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce se întâmplă cu tine şi ce ţi se pare că ai făcut în viaţa asta a fost aidoma unui vis. De aceea, la fel cum timpul nu există pentru un om când visează, fie că doarme un ceas, fie că doarme o sută e acelaşi lucru pentru cel adormit, tot astfel şi pentru omul care trăieşte în lumea asta timpul nu există. Omul se află mereu în prezent.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa ploilor de vară

Ce voluptoase-s ploile de vară!...
Sunt veşnic calde şi catifelate
Ca bratele femeilor ce ne-nfioară
Cu-aceleaşi biblice senzaţii repetate
La infinit -
Ca ploile fără sfârşit -
Din clipa primului păcat
De Eva şi Adam sanctificat!...

Ce voluptoase-s ploile de vară
Când se-mpreună sexele spre seară!...
Ce voluptoase-s picăturile de ploaie
Când le lăsăm să intre în odaie,
Să ne topească buzele timide
In buzele lor calde şi umide!...

Ce voluptoase-s picăturile de ploaie
Când ne repetă-n fiecare seară
Romanţa ploilor de vară -
Pe care noi,
Doi câte doi -
N-o mai cântam nici pe ghitară,
De câte ori
Nerăbdători
Ne-nchidem tainic în odaie...

Ce voluptoase-s ploile de vară
Când ne-ntregesc cu stropii calzi de ploaie
Şi ne sărută, seară după seară,
Cu-aceleaşi buze pline de văpaie,
Eternizând acel "Da capo-al fine",
Pe care noi îl repetam fără ruşine
Pe-aceeasi sofa din odaie
Armonizindu-l cu-ale ploii şoapte
Până se schimba seara-n miez de noapte...
Ce voluptoase-s ploile de vară
Când ne saruta pina ne omoară...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai pomenit?

Să nu munceşti
şi s-ai venit,
ai pomenit?

Sau să munceşti,
să fi furat,
e de-acceptat?

Să îţi pierzi timp
în pregătit,
ai pomenit?

Sau să-ţi plăteşti
testul perfect,
este corect?

Să minţi ce vezi
că n-ai privit,
ai pomenit?

Să juri "parol"
'n proces pe rol,
nu-i obraz gol?

Să tot înşeli
cu-ademenit,
ai pomenit?

Să nu plăteşti,
băut, hrănit,
este cinstit?

Să îţi baţi joc
de omenit,
ai pomenit?

La tras în piept
să ceri respect,
nu e infect?

... Alte exemple
de nesimţit,
ai pomenit?

... Şi de le ştii,
poţi să le scrii!
S-o pomeni?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În plus

Deodată m-am trezit cumva în plus,
Într-un castel pustiu şi fără nume
Cu porţile închise înspre lume
Şi zâmbetul speranţelor s-a dus.

Deodată mi se pare că trişezi,
Cuvinte goale iarăşi se complică,
Peceţi peste iluzii se aplică
Şi presupun că nici nu mă mai vezi.

Din lungile coloane s-au dedus
Doar nopţile ce nu aveau pereche,
Par insomnii într-o cetate veche,
Deodată m-am trezit cumva în plus.

poezie de Angelica Ioanovici din Cu tine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am iubirea ta cu mine

Când am iubirea ta cu mine-i
Mai dulce-a mierlelor cântare,
Înfloresc macii pe coline
Iar soarele arde mai tare.

Când am iubirea ta cu mine
Trec toate grijile deodată
Şi pot s-adorm fără suspine
Căci mă simt binecuvântată.

Când am iubirea ta cu mine
Şi cerul pare mai senin.
Şi orice-aş vrea să fac, ştiu bine,
Că va fi un succes deplin.

Îmi e de-ajuns doar o privire,
Un zâmbet sau o vorbă blândă,
Şi-a mea e-ntreaga omenire,
Prin tine îngeri-mi cuvântă!

Tu îmi eşti sprijin şi noroc,
Puterea mea de-a face bine
Şi trec prin apă şi prin foc
Când am iubirea ta cu mine!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut...

M-am născut în simfonia florilor pictate-n ceară
Şi-n balsamuri rafinate din al raiului de vară,
Când plesneau în cupe crinii de un alb imaculat
Şi-mi râdea-n fereastră cerul din azuru-i fermecat.

M-am născut în dimineaţa zorilor spălate-n rouă,
La sfârşit de cireşar când natura-n floare plouă,
Când albina-n faguri toarce dulcea miere parfumată
Şi splendoarea ne-o desfată marea-n valuri dantelată.

M-am născut când ciocârlia glăsuia duios în triluri,
Iar pădurile foşneau dănţuind în mici deliruri,
Ape repezi vânturau stâncile-mpietrite-n cale
Căutându-şi loc să curgă repede spre-ngusta vale.

M-am născut cu dor de viaţă pe arpegii de chitară,
Legănată lin de cântec pe solfegii de vioară,
Când caleaşca albă-a lunii voal de stele revărsa
Peste-ntinsa blândă zare spre-a o dulce lumina.

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Clipe şi îngeri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare am fost viu?

Dacă privesc timpul în urmă
Nu ştiu din el cât am trăit,
Îmi amintesc doar de-o furtună
În care alb m-am rătăcit.

Acum e iarna peste mine
Cu fulgii ei de pămătuf,
Şi-n sobă ard uscate lemne,
Mă încălzesc de frigul brut.

E cald în casă dar mi-e rece,
Am pus pe mine un cojoc
Să nu simt frigul ce mă trece
De la picioare spre mijloc.

Noaptea-i afară şi în rime,
Liniştea-i la ea acasă
Şi e tristeţea lângă mine,
Stă lungită şi nu-i pasă.

O îndulcesc c-o poezie,
Să îmi zâmbească când şi când,
Curge din ea o melodie
Ce-am auzit-o implorând.

Aud mereu note în valuri
De mă gândesc că sunt nebun
Şi-aud şi pomii şi-a lor ramuri
Şi frunzele murind pe drum.

Dacă privesc timpul în urmă,
Revăd roşite flori pe câmp.
Poate-i doar vis c-o vreme bună,
Am fost în viaţă viu un timp.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis viu

Era pustiu... şi rece... şi noian
de gânduri, adâncite în Înalt...
Un Dor nespus stătea-ntr-un colţ de lume,
simţindu-mi neputinţa pierdută în neant...

C-o lacrimă fierbinte, căzută fără greş,
când Soarele se-alintă domol, în asfinţit,
în inima mea frântă, ce nu mai avea "cash",
trezi, cântându-mi dulce, un VIS abia şoptit.

Atunci, ca niciodată, lăsai cel bob de Soare
să-mi mângâie Lumina ce-abia mai pâlpâia.
Mirajul ne cuprinse, arzând în vâlvătaie
şi-n mariajul mistic, cu el în zbor ne lua.

Ce dulce ameţeală! Ce contopire sfântă,
când, fără de atingeri, privindu-ne pierduţi,
aflarăm ce-i IUBIREA şi, fără de osândă,
în mistuiri de flăcări, trecurăm peste punţi.

De-atunci, ne-aduce-aminte Lumina ce cuprinde
şi-al lui, şi al meu suflet, de viaţă chinuit,
că-n lumea asta mare, plină de mii cuvinte,
IUBIRE eşti cu totul, atunci când eşti iubit.

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe zi ce trece, devii tot mai rece

Pe zi ce trece, devii tot mai rece
Şi nu ştiu cum, dar, parcă, mai frumoasă!
Ce sloi de înger negru te petrece
Că-n mine eu nu mă mai simt acasă?

Când te privesc, tu îţi întorci privirea,
În braţe când te iau, pari în chirie.
Să ştii că astfel nu-mi omori iubirea
Ci doar o faci să fie şi mai vie!

Iar dacă pleci, vii şi mai mult în mine,
Că în dorinţe nimeni nu mă-ntrece,
Când toate amintirile-mi sunt pline
Cu tine, fata mea de nota zece.

De eşti vulgară, dură sau ursuză,
Eu tot nu pot să-mi aflu altă muză.

sonet de Nicolae Silade din Iubirea nu bate la uşă (2008)
Adăugat de Nicolae Silade
Comentează! | Votează! | Copiază!