Și totuși, în cădere, visez pân' la durere...
Cu fiecare pas mai moare o secundă, cu fiecare ceas amurgul mă inundă și-mi intră pe sub piele ca un intrus pervers cum și în poezie se-așază gându-n vers...
Mai gust o dimineață, ca pe un dar divin, amiaza mă răfață ca un pahar cu vin și seara-mi cern tăcerea prin site de-așteptări, cum își așteaptă trenul locomotiva-n gări...
Mă mai îmbrac c-o toamnă cu poale ruginii, cu mânecile pline de strugurii din vii și e cam greu veșmântul bătut de vânt și ploi... ia-mi, Doamne, neputința de-a merge înapoi!
Când îmi cânta pădurea, foșnind din verde crud... acum doar ofilite cantate mai aud... și de mai vine-o vară, la tine nu ajung, căci va fi drumul vieții c-o toamnă mult mai lung...
Mă ning din ramuri frunze cu scâncetul lor surd, deși-n căderi dansează, le este valsu-absurd... cum, pași de dans să-ți poarte pe drumul morții trupul și tu să-ți legeni vise-n pieire, fără scrupul?
Și ca și frunza, toamna-n a ei degringoladă și eu mai fur din vise și-aș mai dansa pe stradă... deși-n clepsidră resturi au mai rămas de timp, m-agăț de o secundă dintr-un alt anotimp...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Violetta Petre. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.