Plopul
Plopul, ca și greierele,
toată vara se încrede
în podoaba lui cea verde.
Însă toamna,
când ploaia alungă suflarea în case,
plopul, acum numai piele și oase,
se strânge în brațe, făcut covrig,
tremurând pe marginea șoselei de frig,
și visează la focul din sobe
trosnind a cobe
și descântând pe limbile lui
cetina bradului prințul vestit
ce-așteaptă Crăciunul să fie gătit.
Ce n-ar da bătrânul plop
să aibă și el un glob,
unul singur felinar,
sau steluță de beteală,
să și-o tragă pe ureche,
un fular de poleială,
bine-ar fi și o pereche
de mănuși din hârtie creponată,
să nu prindă promoroacă...
Vezi, toată vara te-ai fălit,
nici un pic nu te-ai gândit
c-o să vină toamna iară
și-o să fii nepregătit;
nu te-ai vrut îngălbenit,
frunza ți-ai tot lepădat-o.
Ce folos să juri mereu
că la anul nu mai faci?
Îți spun eu,
ești prea cochet
și la vară, când e cald și bine afară,
cum ți s-o păta podoaba
ruginind la poale toamna,
ai să-ți scuturi iar coroana
și-ai să te trezești din vis
ca și acum, fără frunziș!
poezie de Silvia Velea
Adăugat de Silvia Velea
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.