Mărin Motanul

Era de râs prin sat, la Gura Văii
Iar noaptea nu prea mai putea să doarmă;
Era bătrân pe lângă toţi flăcăii
Ce se-adunau să bea (făceau şi larmă).

Era de-un leat cu ei doar... pe la minte
Şi, cot la cot sau bere după bere,
Turnau întruna bancuri, iar Axinte,
Patronul cârciumii, striga: "Muiere,

Mai vino cu un rând, că plânge masa!"
... Şi se distrau în noapţile de vară.
Doar că era Nebuna, Ofticoasa,
Pe care-o deranjau şi zi, şi seară,

Că nu putea dormi de gălăgie;
Zicea că nu putea ieşi la budă
De frica lor, că s-ar putea să fie
Ori violată, ori văzută nudă,

Căci vara, în canicula cea mare,
Ea nu suportă peste ea vreo treanţă,
Că-i cam voinică şi transpiră tare,
Iar la căldură n-are toleranţă.

Sătui de ea, s-au hotărât flăcăii
Să-i joace-o festă, dar aşa - completă,
Să fie un exemplu-n Gura Văii:
S-o fotografieze pe babetă.

S-au înarmat cu camere şi bliţuri
Şi s-au ascuns prin pomi şi-n nişte şanţuri;
Erau toţi veseli, după multe spriţuri,
În noapte, ca fantome fără lanţuri.

Iar sarcina cea grea: s-o scoată-afară
În toată goliciunea, fără teamă,
I-au dat-o lui Mărin c-aşa votară,
Şi doar el ştie să se bage-n seamă.

A început Mărin cu miorlăitul,
De-ai fi jurat că-i datamai motanul
Avea volum, ştia afurisitul
Cum face un mârtan ce-şi ceartă clanul.

Nu au trecut nici două-trei minute
De când băieţii aşteptau s-apară,
Că se-auziră ţipete acute
Şi, în papuci doar, a ieşit afară.

Aşa-ceva, veţi crede că-i poveste
Cu bliţuri, râset, urlete sau şoapte,
Dar baba, pân' să prindă ei de veste,
Trimise-o oală-n capul lor. De noapte.

Ei s-au ales cu câte o amendă,
Dar pozele au circulat tot anul,
Povestea s-a tot spus, e-acum legendă
C-un mare personaj: Mărin Motanul.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste veche

Am încălecat pe cal
Şi-am ajuns într-o poveste
Cum o alta nu mai este
Dela Decebal.

Se făcea că-n lumea dacă
Între marile hotare
Vieţuia unu'-ntr-o stare
Afrodiziacă.

Foarte gras era Vomyllus,
Vesel, şi era în stare
Să-l facă să râdă tare
Chiar şi pe Coryllus.

Cu privirea-i acvilină,
De pe tronul său de rege,
Încerca, se înţelege,
Ca să se abţină.

Dar putea? – cu gura plină,
Povestea cum el cu vărul
Căutaseră-adevărul
Într-o bute plină

Cu un vin adus de-acasă,
Căci la neamul lui din Roma,
Nici tăria, nici aroma,
Nu-i de viţă-aleasă.

Au băut întreaga noapte
S-au distrat, au tot zis "Ave!",
I-au servit vreo zece sclave,
(El a avut şapte.)

S-au spălat într-un thermarum,
Şi-au plecat să viziteze
Roma, să se uşureze
Pe la buzunarum.

Sau, mai bine, în chimir, că
Poartă-aşa ceva la piaţă
Ca să facă la hoţi faţă
După vreo poşircă.

A făcut, cu mintea trează,
Trei afaceri cu romanii,
Că de-acolo-şi face banii:
‘I-aprovizionează.

Cu un Vomyllus în vervă,
N-apuca nici să se-nfrupte,
Râdea regele pe rupte,
Fără vreo rezervă.

Pentru el romanii-s doară
Soldăţoi fără morală;
Tarabostes-ii de fală
Sunt aici, în ţară.

Ei vor doar s-adune lauri,
Tribul lor mult prea războinic
Şi-a dorit rege destoinic
Pe alte coclauri.

Fostau toţi nişte comati
Ce-au plecat demult din ţară
Ca să prade pe afară
Ca nişte pramatii.

Legea tribului străbun e
Ori uitată, ori schimbată,
Căci se uită ca să bată
Popoare mai bune.

Au ei nişte zei, dar banii
Sunt cei la care se-nchină,
Om fi veri, vorbim latină,
Dar ei sunt... rromanii.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şefuţul

La firma noastră totul merge bine
Şi fiecare dintre angajaţi
Se poartă cu ceilalţi ca între fraţi;
Chiar şeful, când greşesc, se mai abţine.

Dar e, bătrânul, la pensionare
Şi azi îl vom primi pe altul, nou;
Ne-mbărbătăm că nu va fi un bou
Nervos şi cu obrazul gros şi tare.

La masa-ntinsă, cu bucate multe,
Cu mici şi bere –nu c-ar fi legal-
Patronul nostru, c-un aer regal,
A vrut ca toată lumea să-l asculte:

-Fiind eu mulţumit de munca voastră,
Că ştiu că nu-i uşor ce faceţi voi,
Vi l-am ales, şi-acum e printre noi,
Pe noul şef. De-acum e-al dumneavoastră!

Şi a plecat, iar noul şef, simpatic,
Abia trecut de douăzeci de ani,
Deja avea, la masă, doi-trei fani:
Era şi tânăr şi cam nebunatic.

Ne-am liniştit, văzând cum se împarte
Şi cu mesenii toţi de vorbă stă,
Cu vorbe-alese, fără "bă" şi "fă",
Am zis că-i bun şi-o şti şi-un pic de carte.

A doua zi, la firmă, toate bune,
Iar noul şef e fără de cusur,
Dar e prea tânăr, netrecut prin ciur
Şi-i şef, aşa că are şi lacune.

Şi, uite-aşa i-au căutat defecte,
Dar n-au găsit niciunul până când,
Picior peste picior la masă stând,
Colega lor citea de prin proiecte.

Privindu-i fetei formele perfecte,
Toţi salivau, dar au înmărmurit
Căci şeful nicio clipă n-a privit,
Şi toţi i-au aruncat priviri suspecte.

E imposibil! Asta nu se poate!
Să nu-l atragă Ana? E bolnav!
Dar, poate-i impotent sau chiar, mai grav:
O fi din ăia ce-s împinşi din spate!

La ce s-or fi gândit ei, nu ştiu bine,
Dar n-a trecut mai mult decât un an
Şi Ana a pus botul la ciolan:
Un şef ca soţ? Cin' s-ar putea abţine?

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu mă ştie...

Prin valuri de amintiri ce tot revin,
Am reuşit cumva să înţeleg DE CE...
Atunci cânt ţipete şi urlete de vin,
Mă declanşau în bucurii... De ce?

Am fost lipsită de iubirea ta,
Atât de multă vreme, c-am uitat...
Din anii ce s-au scurs şi viaţa grea,
Că m-ai iubit când nici n-am existat.

Cu cât tu peste mine vii ardent,
Cu-atât se înfiripă o iubire...
"De ce?" mă-ntreb abia acum, strident,
Când mă puteai avea cu o privire...

Pe notele de timp care s-au dus...
Prin rânduri care ţi le-am dedicat doar ţie,
Am înţeles DE CE nu mi-ai adus
Acea iubire ce mi-o păstrai doar mie.

El nu mă ştie că eu am ştiut!
El nu cunoaşte iubirea ce-o să vină...
Doar dragoste mi-a dat şi am avut,
Acea iubire ce doream... divină!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul pas

Cum sta pe-o cracă-ntr-un imens copac,
Gorila Gu-gu, neagră ca un drac,
Se întreba, cu ciudă şi mirare:
"De ce e omu-n lume cel mai tare?
Cum a ajuns stăpân pe tot Pământul
Şi cum a dobândit, în timp, cuvântul,
Cu care se-nţelege foarte bine?
Prin asta doar e diferit de mine...
Se vede foarte clar, e diferit,
Dar saltul său de unde a pornit?""
Şi cum privea din vârf de pom spre vale,
Văzu, departe, fumegând furnale
Şi îi surâse, în sfârşit, norocul:
Secretul, fără dubii, este focul!
Cu focul el a preparat mâncare,
S-a încălzit şi a topit din fiare,
Făcând unelte tot mai avansate...
E foarte clar acum, e focul, frate!
Atunci urlă cu gura de un cot,
Să vină maimuţoi de peste tot
Şi se-adresă întregului popor,
Simţindu-se un lider viitor
(Cum nu putea cu vorba să-i îndemne,
Fireşte, li se adresa prin semne
Şi icnete din ce în ce mai 'nalte,
Să fie înţeles de toţi, încalte):
- Prieteni, fraţi, tovarăşi, dragi colegi,
Duşmanii noştri fac fărădelegi!
De când, din întâmpare-s la putere,
Încearcă doar să strângă toţi avere,
Iar de ceilalţi vedeţi că nu le pasă!
Ne taie toţi copacii, nu ne lasă
Să mai trăim ca lumea! Nu se poate,
Doar n-o să stăm cu buzele umflate!
Le vom lua, în scurtă vreme, locul,
Dar mai întâi de tot, vom face focul!
- Să facem foc, strigară toţi în cor,
Să-i depăşim, 'le neamu' mamii lor!
- Să ştiţi că nici nu este complicat,
Eu am văzut cum unul a frecat -
Rămas în junglă, singur, peste noapte -
Un băţ de altul...
Şi-au trecut la fapte...
Urangutani, gorile, cimpanzei,
Frecau, făcând întrecere-ntre ei
Şi se-amuzau, că deh, ca dobitocul,
Habar n-aveau că se jucau cu focul.
Într-un final, un babuin bătrân,
Făcu scântei lâng-un morman de fân,
Adus de un bonobo de aiurea...
Şi-n mai puţin de-un ceas, ardea pădurea.

Maimuţele ştiau de ce-i în stare
Un foc deschis lăsat la întâmplare,
Că nu odat-au fost trăzniţi copacii;
Aşa că cimpanzeii şi macacii,
Cercopitecii, alţii care-au fost,
S-au depărtat, cătându-şi adăpost,
(O parte-au suferit un pic de chin,
Că s-au pârlit - mai mult sau mai puţin).
Iar focul, după multe săptămâni,
Fu stins de om cu apă din fântâni.

Gorila, urmărind ce se întâmplă,
Gândea profund, cu un picior la tâmplă:
"Ne-am dovedit primate fără minte...
Şi totuşi e un pas spre înainte!
De-acum e clar că, data viitoare,
Vom face pasul următor, mai mare:
Ca alte pălălăi să nu înceapă,
Vom face foc, dar vom avea şi apă!"

Morala şi-o maimuţă o distinge:
Nu face focul dacă nu-l ştii stinge!

fabulă de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior de Ionuţ sau bileţel de adio nescris

Mă exprim greu că-s doar un început de om
Şi încerc să mă prezint, că-s neştiut de-o lume,
De voi ce nu m-aţi vrut să cresc cum creşteţi pom;
Măcar atât, nu doar un epitaf şi-un nume.

Sunt mic şi blond, bălai cum soarele de-o vară
-Ce n-am avut mai multe, mi s-au oprit la patru-
Şi n-am ştiut, neşcolit, că dulce zi e amară,
Iar rău e pretutindeni, nu doar la film, la teatru.

Oricum nu pot vorbi, că nu mai am nici cap
Şi-s plin doar suflet pur, căci carne-s doar tocată
Pe oase scrijelite de dinţi, că-n guri nu-ncap
La haita ce-nfruntam, eu singur şi ea roată.

De lacrimi nici atât nu mai îmi aduc aminte,
Doar când sugeam, se pare -şi chiar nu-i mult de-atunci-
Căci m-au crescut de mic, neştiind că lumea minte,
Spunându-mi doar să râd, cu lacrimi de-alea dulci.

Mă uit în jos la voi din sufletul meu mic
Cum sunteţi imaturi şi vă deplâng pe toţi
Căci păcălind cu parcuri, oraşe, vis un pic,
Mi-aţi lăsat trupu-n junglă şi-un viitor de hoţi.

Mi s-au spus sus aici ce nu ştiam să spun,
De către cineva ce-şi zice că-i arhanghel...
Cuvinte dificile de pronunţat; că-s bun
Şi că-s primit pe-o cruce, eu, Ionuţ Cosmin Anghel!

PS
Pentru Ionuţ, muşcat până la moarte de nepăsare pe 2 septembrie 2013!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian se afla în Institut şi putea rămâne acolo peste noapte; cu locul de odihnă nu era o problemă – avea cine şi unde să-l găzduiască. Practic, putea dormi chiar şi în navă, în propria-i rezervă, cea cu iniţialele E. L., doar nu-l împiedica nimic. Însă dacă va dormi în Institut, cum rămânea cu părinţii lui? Acum se înţelegea bine cu ei, nu mai erau supăraţi, ca să procedeze astfel. În plus, mai erau şi bunicii lui la mijloc; ar fi fost şi dânşii îngrijoraţi şi nu le putea face aşa ceva... Hotărât lucru, deci; trebuia să se întoarcă acasă! Deocamdată însă, nu încă; mai rămase, spre bucuria fetelor...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decizie mortală

Cu moartea hazard, viul ţi-l tot creşti, i-l făgăduieşti;
i te faci dator chiar din prima zi, îi eşti o obişnuinţă,
că aşa-i ea de drept, pentru orice lucru, pentru orice fiinţă
şi îşi face rondul ca pe-un cart de veghi... Toţi dumnezei... eşti!

... Doar că-i crudă moartea, o tâmpă, veşnic infantilă,
total făr' de minte, rece, fără suflet, o neaşteptată
atunci, pe nepregătite! La orice, oricine, îi este o ustensilă;
curăţă de-a valma, rade fără scrupul... chiar de-i blestemată.

... Şi în plus, ea moartea e fără morală, fără echitate;
timpul nu-l cunoaşte, căci nici nu-i există, e nemuritoare,
deci nu-şi face un calcul, n-are etalon, nu ştie etate
nici de rău sau bun, sărac sau bogat... Doar numărătoare!

... Are un "scop"; pe toate, toţi, să îi adune, să dispară rânduri,
rând pe rând, toţi leat din sfera neantă din aceleaşi ere,
obligând orice-i bun, seminţii, să înnască singurele gânduri
cum să nu şomeze, angajată sieşi, morţii... din plăcere!!!

Doar mister rămâne, de nedezlegat; cine în fond conduce?
Dacă nu cumva moartea e Supremul, căci doar ea decide;
tot ce e, ce naşte, va dispare odată sub un semn de cruce...
Deci îi suntem fii; Univers, tot, Om... nişte efemeride!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea

Îl voi deschide într-o zi, căci iată:
se-agită şi se zbate şi ar vrea
să-mi spună că-i doar suflet şi-ar putea
să plece-n lumea lui de altădată.

Dar cum să plece când pe-acest pământ
în urmă ar lăsa atâta jale,
iar calea presărată cu petale
s-ar poticni în piatra de mormânt?

Cum ar putea s-ascundă în uitare
tot ce, timp de o viaţă, a creat
atât cât trupului de veghe-a stat?

Nu-i voi deschide. Liber la plecare
va fi când nu voi şti, căci eu i-am dat
doar trupul ce, o vreme,-a luminat.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul motanului

Motanul meu e un ştrengar,
Mâncare-i dau pe săturate:
La mic dejun un corn cu lapte,
La prânz, friptură la grătar.

Are confortul lui aparte
Cu un pătuţ în buduar,
Motanul meu e un ştrengar,
Mâncare-i dau pe săturate.

Îi reproşez doar că-i hoinar
Şi-n mahalale-ndepărtate
Seduce-ntr-una, zi şi noapte
Fetiţele ce-i cad la dar;

Motanul meu e un ştrengar.

rondel de Laurian Ionică din Un ficior de plai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai ieri

Mai ieri mi-a dat o bere clopotarul,
Să-i trag o sfoară pentru zile mari,
Iar popa s-a-ncruntat de o sprânceană
Că nu vreau să dau mită la gropari.

Un popă n-ar avea nimic de spus
În faţa-Nalt Sfinţiei Sale, Statul...
Că s-au tras sfori, s-au tras, nimic de spus,
Dar s-a-nălţat c-o treaptă plagiatul.

Şi la putere, (Dumnezeu să-i ia!),
De când cu noua mea candidatură,
Se luptă toţi lingăii pe ciolan,
Deşi sunt cei mai mulţi doar buni de gură.

Să vezi şi în sistemul sanitar,
De n-or să-şi scoată ochii cu penseta,
Şi promovând gropar după gropar,
Îşi vor toca degeaba clarineta.

Învăţământ?! Poveste de doi bani...
Toţi vor plăti gratuităţi şcolare
Şi dascălii pe drumuri vor porni
Stăpâni pe ei, dar pe doi cai călare...

Salut din plin dezastrul! M-aţi convins!
Mai bine nu mai merg la vot... adică
Pe cine ar fi cazul să votez?!
Căci peste tot este aceeaşi clică.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii din apus

De vrei să pleci, te du! Nu mă opun.
Luminii, să rămână, cum aş putea să-i spun?
Un suflet să se-ntoarcă? Degeaba l-aş ruga:
Nu ştie ce e plânsul, îşi vede calea sa.

Îl ştiu, îl simt şi-l înţeleg când tace:
Nu-i place, cu iubirea, să se joace

Cum aş putea, când Soarele apune,
Din roua dimineţii, să-i pot spune:
"Întoarce-te cât nu eşti prea departe!
E doar o noapte care ne desparte"?

Cum aş putea? E, oare, prea târziu
Să-mi luminezi apusul? Eu... nu ştiu!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amicii şi bondarul

Amicii şi bondarul (fabulă)

Bufniţa, un licurici,
Pupăza şi 2 pitici,
Se-ntorceau de la servici,
Cu măşti puse peste cioc,
Fiindcă nu este un joc,
Nu erau infectaţi
Dar erau cu toţi speriaţi,
Că rata de infectare,
Prin pădure era mare.
Erau ascultători,
Şi atenţi la trecători,
Să nu-mprăştie vâlvoi
Tulpina de SAR COV-2.
Cum mergeau şi tot vorbeau,
Tare se mai amuzau:
Că pupăza şi piticii
Numai ziua munceau
Iar noaptea se odihneau,
Şi veneau doar licuricii
Să îşi vadă toţi amicii,
Să le lumineze calea
Ca să nu-i apuce jalea.
Bufniţa, mai omenoasă,
Ȋi poftea pe toţi în casă,
Apoi roata se-nvârteşte,
Munceşte cine voieşte:
Când licuriciul străluceşte,
Bufniţa se odihneşte.
Pe cărare-n fuga mare,
Vine bondarul hapsân
-Aş munci, nu am stăpân! Şi mă doare.
- Lenea e cucoană mare!
- Ȋmi daţi ceva de mâncare?
Pupăza, l-a luat la rost:
- Vai, cât eşti de prost! Du-te acum şi munceşte, iar apoi te odihneşte. Stăpânul voi fi chiar eu, dar e vai de capul tău.
- Văd, că masca nu o porţi. Vrei să-i infectezi pe toţi?
- Nu îmi pasă de COVID. Voi mă credeţi chiar tâmpit?
Bondarul îi privi scârbit şi puţin cam sictirit, plecând tot zburând pe sus nu-nainte a le fi spus:
- Sunteţi proşti şi-atât! N-aveţi cap mai sus de gât. Auzi: doctori renumiţi şi de fapt aţi fost prostiţi. Aţi pus ciocul la vrăjeală în loc s-aveţi mutra goală staţi cu măşti şi distanţare şi aveţi o teamă mare, COVID-ul e infectare. Fraierilor, am plecat!
Când au auzit cei 5 amici, cât de urât le-a vorbit,
Toţi pe loc s-au grăbit,
L-au luat la bătaie,
Ca să-l lecuie,
De a face haz
Să nu le-aducă necaz.
Şi aşa uniţi cu toţii,
Au mai prins chiar şi hoţii,
Pe bondar l-au învăţat, lumea i-a aplaudat;
Să muncească la stăpân
Fără să fie hapsân.

Morala: Doar uniţi cu toţii, zi şi noapte, vom putea învinge răul.

fabulă de Jumolea Alina
Adăugat de Jumolea Alina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărarea

De la unde-ai fost odată
Pân' la unde vrei s-ajungi,
Dai din coate, ochii roată,
Depărtarea s-o alungi.

Te agiţi ca într-o mare
Ce te-ntâmpină c-un val,
Uneori, mai fără sare,
Alteori, catastrofal.

Şi nu vezi că-i doar o mare,
Nu vezi nici că-i doar un val,
Te forţezi să-ţi faci cărare
Către un... ceva final.

Când ajungi, priveşti în urmă,
Dar ţi-e foarte greu să vezi
Căci, în spate, anii, turmă,
Te aşteaptă să te-aşezi

Şi se ţin de tine... aţă,
Nu ai loc spre unde-ai fost,
Şi-ţi dai seama că o viaţă
Ai trăit-o... fără rost.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au dus pe rând...

S-au dus pe rând, pe rând, toţi cunoscuţii...
Şi câţi au fost, nu-mi mai aduc aminte!
Florin, doamna Caşiu, tanti Nuţi...
Plecăm dintre cei vii, cu toţi, cuminte.

S-au dus bătrâni, s-au dus copii şi tineri...
Aşa e rostul vieţii - de-a muri...
Se-aprind pe ceruri candele de sângeri
Şi lacrimi curg în fiecare zi.

Mai ieri erau în viaţă mulţi... Acuma
Sunt doar un suflet rătăcit pe cer...
Oh, peste trupul vieţii cade bruma
Şi-n jur e-atâta noapte şi mister!

Coseşte moartea trupuri de lumină!
Ne-afundă-n iadul nemărturisirii,
Rod secerat încununat de vină,
Nu mai atingem laurii iubirii...

Murim cuvinte pentru veşnicie...
Dar ce lăsăm în urmă?! câţi murim
Precum aici şi dincolo de lume?!
Şi câţi dumnezeiască frază vrem să fim?

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mototoala

Mototoala e o minge
Care plânge de se stinge,
Supărată că e mică,
Cât o nucă mai voinică.

Ea a fost odată mare,
Dar s-a dat de-a dura tare
Şi-a-ntâlnit seara în poartă
Un cui rău, şi-acum e spartă.

Mingea este dezumflată
Nici rotundă nu-i, nici lată.
Are-n ea atâta viaţă
Cam cât are o paiaţă.

Tot încearcă să se-nfoaie,
Mai ales după vreo ploaie;
În zadar trudeşte însă
Şi e tristă rău şi plânsă.

La spital voind s-o ducă,
S-a ascuns după ulucă;
Chiar şi-acuma e ascunsă
Între flori, în iarba tunsă.

Speriată de-un vehicul
A sărit doar cât piticul.
Ca să meargă iară dreaptă
Aer bun în piept aşteaptă.

S-ar putea ca voi, odată,
S-o găsiţi mai aşezată
Să pompaţi într-însa gazul,
Poate-aşa-i trece necazul...

poezie pentru copii de Gabriela Genţiana Groza din Papucul păpuşii (2001)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de anii ce-au trecut

Mi-e dor de timpul petrecut
Cu tine-n zi, cu tine-n noapte,
O! Doamne, repede a trecut..!
Mi-e dor de tot, mi-e dor de toate....!

Mi-e dor de nopţile cu ploi,
Mi-e dor de nopţile de vară,
Mi-e dor de tine şi de noi
Când ne plimbam prin ploaie afară...!

Mi-e dor de paşii ce-i făceam
Prin parc, ţinîndu-ne de mână.
Şi cu ce foc ne sărutam
Pe bancă-n parc, sub clar de lună....!

De mijlocel eu te strîngeam,
Cu foc şi patimă fierbinte,
Când gura ta o sărutam
Uităm de trup, uităm de minte...!

Mi-e dor de anii tinereţii noastre,
Când prea departe ne era sfârşitul.
Te luam în braţe, te purtam spre astre
Eram noi doi şi-n zare, infinitul...!

Dar anii au trecut, ca ploaia şi ca vîntul
S-au dus frumoşii ani ai tinereţii.
Nu vom putea împăraţi pământul
Dar ne-om iubi, pân' la sfîrşitul vieţii...!!!

poezie de Florea Janţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicuţele hoaţe

Două pisicuţe
Mai obrăznicuţe,
Au găsit lăpticul
Şi-au băgat boticul
Fără nicio teamă,
Neluând-o-n seamă
Nici măcar pe vacă.
-Las' că-i prostănacă
Şi nu vede bine!
S-ar putea abţine
Că, la o adică,
Nu ne e nici frică
De-o intrare bruscă:
Noi... prindeam o muscă.

poezie pentru copii de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cincişase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele. După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. "De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu mă ard", zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat.

Ion Creangă în Soacra cu trei nurori
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!