Joc fără de sumă

Se joacă soarta lumii pe-o dungă de ulucă,
Sau pe torente repezi ce curg prea mult în sus,
Când Estul bate palma cu-acelaşi vechi Apus
Şi toată lumea crede în şansa ei uitucă.

Dar vremea-împăciuirii de umbra ei se teme,
În lumea asta mare sunt lumi de interese,
Din care cel ce intră nu poate să mai iese,
Iar gândul bun la toate se stinge prea devreme.

Se iau în coarne zmeii, se bate tare-n scuturi,
Se dă un nou spectacol şi lumea-i iar uimită,
Ce-a fost bătut în cuie-i doar tablă ruginită,
Iar marii boşi ai lumii se iau din nou la şuturi.

Îşi zângănesc atomii, se bat în molecule,
Din ţări create-n grabă, mai iau câte o halcă,
Şi-n spaţiul de ruptură ce alte spaţii-încalcă,
Îşi fac un arc voltaic ce-orbeşte minţi credule.

E-un joc cu sumă nulă, sau alt război de gheaţă!?
S-or fi-înţeles ca fraţii, negociindu-şi mama,
Şi nimeni, niciodată, nu poate să-şi dea seama
De faţa lor ascunsă, de planul lor de piaţă...

... Tu faci ce poţi la tine, eu fac ce vreau la mine,
Dar, vezi, să nu-întinzi coarda, că poţi s-o dai în bară,
Să batem iarăşi palma, n-o facem prima oară,
Dar regula de aur e "cine contra cine"...

Dar astea-s vorbe goale; atunci când cad pilonii,
Se strică şandramaua şi totul se dărâmă,
Castele şi palate devin din nou ţărână
Şi mor pe jar tăciunii, în flăcări iluzorii.

Dar, poate că pilonii mai joacă iar berbunca,
Îşi cară pumni de vorbe, de fapt, se ţin de mână,
Iar gloata-înspăimântată îi crede piază bună
Şi le acceptă jocul, că asta-i, azi, porunca.

Dar s-ar putea şi altfel, ca greii să se certe,
Să-şi umfle iarăşi muşchii şi chiar se se-încolţească,
Să-şi care pumni cu biţii şi-n sfori să se-îngrădească,
Să treacă Rubiconul pe-un pod de voci incerte.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negustorul de vorbe

Atunci când îţi declar că te iubesc
Ai crede că încerc să născocesc
Când eu îţi spun că-mi este dor
Nu sunt vorbe spuse de un negustor

În lipsa ta sunt disperat al sorţii
Dacă aş şti că nu mă mai iubeşti
Fără să poţi să mai clipeşti
Eu m-aş lăsa în grija morţii

Nu sunt actor de comedie
De multe ori trăiesc o tragedie
Sunt doar un muritor de rând
Te am perpetuu în inimă şi-n gând

Am tot pictat in viaţa asta
Natura asta verde-albastră
Dar niciodată n-am pictat
În tente calde, iubirea noastră
 
Aş vrea să fiu un negustor
Cadou, acum să-ţi fac un dor
Ce s-a născut cam prematur
E dorul nostru, pot să jur

Sunt oare eu un negustor
Sau poate doar un visător
Ce vrea să-şi vândă al său dor
Sunt negustorul tău de vorbe

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi nimeni...

Şi nimeni nu mă vede când eu tac...
Şi nimeni nu m-aude când vorbesc.
Cu sufletul rănit şi mult opac,
Ca o lumina sunt care mult orbesc...

Şi nimeni nu cunoaşte ce port eu...
Sunt ca o scoică ascunsă în durere.
Şi-mi ascund tainele în ea mereu,
Sunt inima ce ştie să ofere...

Şi nimeni nu alege să îşi tacă
Plânsul tăcut, aşa cum eu aleg...
Las zile câte una ca să treacă,
Şi-aştept comoara să-mi culeg.

Şi nimeni nu mai plânge azi cu mine...
Sunt prea avari în proprii simţăminte.
Nimeni nu vrea să-şi urce munţi, coline
Şi-au încălcat chiar proprii jurăminte.

Sunt într-o lume oarbă, mult prea rece...
Sunt ce nu poţi să afli când nu vezi...
Inima mea, pe toţi ea vă întrece,
Sunt mult prea mult, ca să mă crezi...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt eu, sărutul

Sunt vorbe ce nu vrei să spun,
Cuvinte ce nu vreau s-ascult,
Sunt clipe ce nu vreau s-adun
Şi amintiri ce-au fost demult.

Sunt lacrimi care nu mai curg
Peste obrajii mult prea seci,
Uscaţi de vântul din amurg,
Când tu de lângă mine pleci.

Sunt zâmbet dulce când revii,
Atingeri care le aştept,
Sunt toate câte le mai ştii
Atunci când tu mă strângi la piept.

Sunt sânul meu în palma ta,
Ce te aşteaptă neîncetat,
Sunt eu, sărutul ce te vrea,
Ascuns la mine în oftat.

~Adi Conţu~

poezie de Adi Conţu (11 august 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe surse

Au fost vorbe ancestrale
Dar şi vorbe labirint
Unele îmbrăcate-n zale
Dar de existenţa lor
Se ştie numai succint
Mai sunt vorbele confuze
Şi cele vorbe ce mint
Iarăşi evidenţa lor
Cine poate să-o refuze
C-a scăpat de sub control
Când vorbele deochiate
Vin cu exaltare-n cor
Astea-s toate complicate
Astea şi mai tare dor
Purtând cu sine mesaje
Prin spaţiul exoteric
Răscolind clipe haine
Rătăcind peste pasaje
Performează de la sine
În alt univers himeric.

poezie de David Boia (10 decembrie 2016)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile sunt doar ca ele

Femeile sunt ca vulcanul,
Care erupe când vrea dânsul;
Când râd prea mult, le-apucă plânsul,
Când plâng prea mult, îşi pierd aleanul;
De-atâta plâns, le umflă râsul,
De-atât alean, golesc oceanul.

Dar ele-s forţa lor lumească
Şi fac ce vor cu ce vor ele,
Nu au nici ţărmuri nici zăbrele,
Nici ceas de-l rău, nici gânduri rele,
Ci doar o poală de surcele
S-aprindă-un foc să se-încălzească.

Un rug cu ochi de semanteme,
Sau doar o singură scânteie,
În vechi palate şi-n bordeie
Ca o mirabilă idee
Din focul sacru de femeie,
Aprins pe-acelaşi vechi dileme.

Şi ard cu jar cum ard tăciunii,
Se coc ca strugurii din vie,
Sunt tot mereu ce vor să fie:
Un râu frumos cu apă vie
În zori, la prânz şi la chindie
În soare sau în umbra lunii.

Dar sunt frumoase, luare-ar luna,
N-ai vrea să vezi pe rug niciuna.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarăşi devin insuportabil

Iarăşi devin insuportabil, nedormit, rău
ba lucrez de parcă aş bate un câine îndrăcit,
ba mă cert cu toată lumea,
ba îmi răsare leneş, ca o ţigară stinsă,
pe buze, un cântec.
Ziua întreagă stau tolănit,
simţind dispreţ şi milă faţă de mine însumi...
Iarăşi devin insuportabil, nedormit, rău,
şi iarăşi n-am dreptate:
ştiu bine, n-are sens, nu poate avea!
Ceea ce fac e ruşinos şi jalnic!
dar nu mă pot schimba...
Un gând mă stăpâneşte tot mai mult:
sunt bolnav şi gelos...
iertare!

poezie clasică de Nazim Hikmet
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumea mea

Aş vrea să vii cu mine, de-ai putea,
În lumea ce mi-am construit în minte,
Să o admiri şi tu, să iei aminte,
Şi apoi să te-ntorci în lumea ta.

Vei înţelege totul şi aş vrea,
Atunci când simţi că mult prea mult
m-atrage,
Să-ncerci, cu tot ce poţi, a mă distrage
Din gândul ce mă-ndeamnă a pleca.

Ţi-am dat o hartă, ştii să mă găseşti,
Eşti singura care-ar putea să vină
În lumea care pare să-mi convină

Şi să mă scoţi, spunând cât mă iubeşti,
Că vrei să fii, pe veci, a mea regină,
Sau, poate, doar că vrei să mă-nsoţeşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis... demult

Poate ploaia cade când prea multă-i secetă şi
de atâta arşiţă nu ne mai simte pământul, poate
de atâta foame nu mai simţim iubirea, poate nu
mai suntem... ne e mult... mult prea secetă!

Poate toamna domină iubirea, poate moartea
domina iubirea, poate,, carnea vie" să fie prea
moartă, oasele prea şubrede, cine poate ştie,
poate câteva scânduri sunt bătute-n cuie!

Nu ştiu, nimeni nu poate a şti când cad din
temeli... visele ori vieţile, cât am decăzut şi nu,
nu am reuşit a ne iubi, nu ştiu a regreta, cine
m-a adus, bătut în piept, chiar nu înţeleg, chiar...

Pot să mă reîntorc ori pot să plec, nu mai dor,
nimeni nu doare, aş fi spus de fericire... unde e,
unde ne doare, ce iluzie... ce timp pustiu, sunt...
devin absent, cine, cine te-ar mai vrea fecioară?!

Nimeni, nici Eu, îmi ajunge carnea toată
desfătată, desfirată, buză încreţită, tremuri
inimi, baţi în piept, suflet de oţel până dai în
fiert, cât mă fierbi, cât mă omori, nu te port...

Ai uitat de portul meu, de sărutul interzis, te-ai
pierdut pe acest pământ, Eu... sunt Cer acum,
Tu... chiar de nu ştii de Lună, Eu sunt de pe
acest pământ, Tu nu mai eşti demult... Lună!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biblia este scrisă de poeţi

învierea este dovada vie
chiar şi prima constituţie născută din cele 10 porunci
la urma urmelor democraţia este
tot o poezie
poate că şi dumnezeu e tot poet
altfel cum ne-ar mai fi lăsat liberul arbitru
când noi l-am ales pe barabas
l-am vândut pe isus pe treizeci de arginţi
şi am dat raiul pe un blestem
cum altfel decât poezie poate fi
alegerea sacrificiului de sine cu speranţa iertării omenirii
şi cum altfel
fără adâncul dintre două lacrimi de poet
ar mai crede în bunătate cu atâta nefirească încredere
dacă nu creatorul îngerilor
poate că din apostoli doar toma nu avea sânge de poet
dar ştia bine să pescuiască prin lacul viselor
cu năvodul îndoielilor
realitatea imediată
unde din când în când
împăraţii dau foc romei
gladiatorii visează o lume
dincolo de setea crudă de spectacol
iobagii mălai pe săturate
fluturii primăvara eternă
doar poeţii visează lumi rotunde
de aceea toate revoluţiile au cel puţin câte unul
cu pieptul dezvelit
gata să-şi ofere inima garanţie pentru căutarea de ideal
ei sunt cei care scriu
obişnuiţi cu utopiile
platformele program
apoi trec înapoi la visele lor
cuminţi precum o libelulă în căutarea altei zile
vor aşeaza o mie de vieţi într-una singură
rătăcind indecisi între două eternităţi
desenează stele pe un cer virgin
cu nepricepere
un fel de cale a robilor spre niciodată înapoi
cine ar fi nebun să locuiască mai mult de o clipă
în lumea poeţilor
poate doar dumnezeu

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

Ion Creangă în Amintiri din copilărie
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii un fluture pe-o floare

Sunt omul simplu de pe stradă,
Cum deseori am fost numit
De guvernanţi, când ies la sfadă,
Intr-un limbaj de promenadă
Analfabet şi gângăvit.

Dar simplitatea nu acuză,
N-a fost nicicând dăunătoare,
Cuvântul este doar o scuză
Sau poate doar o călăuză
Pentru prostia voastră mare.

Când eşti în fruntea ţării tele
Şi o cufunzi în sărăcie,
Dorind de-aici să faci avere...
Ti-arăţi doar lipsa de putere
Şi o dovadă de prostie.

Şi-n sărăcia asta mare
Cu gândul numai la furat,
Te crezi un fluture pe-o floare,
Prea important si mult prea mare,
Dar eşti o muscă pe-un rahat.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de Marin Bunget
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub pătura albastră

De oboseală, de nesomn şi de toate,
m-am întins cu faţa la cer, fără să mă gândesc la nimic,
nici măcar la tine.

Ştii tu, cum ne ţineam de câte o bară de tren
(iar cititorul, pentru că şi el are dreptul poetic la legănare – o bară de tramvai sau de fluturi)
şi ne atingeam străin aşteptând coborârea,
tot astfel copacii, cu umbrele lor subţiri şi înfometate,
se atingeau şi priveau fără vorbe.

Din tălpi, din genunchi sau poate din spusele greierilor
am ştiut deodată şi chiar am vrut să exclam:
- Uite, copacul acesta eşti tu! Şi celălalt eu!
Am fost şi iarăşi vom fi!

Dar liniştea, liniştea pe care atât de mult o doreai la sfârşit,
şi atingerea mâinilor,
a umerilor sau a gândurilor lemnoase ale copacilor
sau poate cea din curgerea nisipoasă a stelelor – în lumina ce înlumina treptat totul –
m-au adormit pe o parte
şi, când am dat să te învelesc,
tu erai şi nu erai cu mine,
de oboseală, de nesomn şi de toate.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe si iar vorbe...

( ce să fie oare?... decât vorbe goale...)

Dacă doresc ceva, 'ţi voi spune,
Aşa sunt eu şi chiar mi-e bine,
Te vreau întreg plin de iubire
Deşii sunt prea tăcută-n fire

Aştept să treacă ziua-ntreagă
Şi-apoi ne spunem tot ce vrem
Trecut-au vorbele prin faţa
Luminilor din locul gol.

Îmi place să te simt uşor,
Ca un proscris în ţara largă
A sufletului părăsit
Lângă cuvintele grămadă.

Dacă a rămas ceva să-ţi spun
Aleg o altă ţară acum
Poate şi alte vorbe bune,
Să ţi le spun mai mult în şoapte.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciorna

aici e timpul în care lumea
a încetat să bată
mai bate doar o toacă
e linişte în eterna şi fascinanta cetate
lugubră cetate
la porţi nimeni nu bate
sunt singur în cetate
oprit în plecare, venirea lipsea
pe buze de gânduri
mă rog a chemare
bat clopote iarăşi
şi nimeni pe aici nu trecea
uitarea a rămas a lungă aşteptare
azi nu mai am cale
de venit, de plecat
poate eu sunt eternul damnat
s-a întunecat, în mine, în jur
am stins ţigara în lacrima umedă
prelinsă din ochii arşi ai unui înger căzut pe pământ
flăcări în cer, flăcări în noi
noi, mai suntem oare noi...
să plouă, să plouă
să stingă durerea ce ţipă
prin colţuri uitate de lume
pânze de păienjeni, rupte
mai cade o frunză, mai trece un timp
cad şi toate, cad de toate
peste lumea asta mare-mare
încărcată de păcate
multe, toate...
pe un pat
un trup, o rană şi o mână atârnată
poartă o pană şi un gând
pe o ciornă aruncată

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un liric

sunt un liric atât şi un nebun tot atât;
încât m-am înverzit şi atârn de crengi acum.
da Doamne, da;de crengi!
dar tu, de ce n-ai pândit în mele urme,
până-n astă vreme
în care au călcat îngerii acei de cer aleşi
şi trimişi?

cum de n-ai observat poziţionarea mea
între neanticele ciocniri?
de ce aşa o mare dezamăgire
când tu ne minţi că cerul e fără căpătâi
şi-n spaţii atletice mereu spre noi?
ah, noi cei lungani în aşteptări şi-n nemurire goi!...

chiar nu vezi că tu eşti în frica de nemoarte,
că nicio aripă a vreunui gând
nu ţi-o poate şterge?
chiar tot ce vrei tu, nu se poate?

ştiu, eşti prea mândru
că nimeni nu-ţi poate bate pe la uşi!...
că eşti prea aproape de noi îndepărtat
pe impresiile incolore tale divine, curbat.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;

De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;

De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,
Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii când nu mai e stăpână
Decât Voinţa, ce le strigă "Sus!"

De poţi rămâne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o încerci gonind mereu,
Al tău va fi Pământul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!

poezie celebră de Rudyard Kipling, traducere de Dan Duţescu
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există egoism pentru că nu poţi da ceea ce nu ai. Atunci când acuzăm pe cineva de egoism, îl acuzăm că nu dă. Nu îşi dă timpul, resursele, energia, banii, emoţiile, iubirea. Dacă e cineva care greşeşte e cel care acuză şi judecă. Omul, când are mult, doar atunci poate să ofere ceva. Aşa că lasă-l să aibă mult şi să aleagă cât şi cui şi cum să dea. Şi tu ai grijă de tine să ai şi tu mult şi s-ar putea să ai o surpriză plăcută: să vezi lumea altfel.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

... Aş vrea, de s-ar putea....

Am fost aproape de Rai, cu tine de mine aproape
Cu al tău grai desprins din Rai
Erai zâna ce-mi spuneai şoapte in noapte
Acum eşti prea departe şi nu ai parte de cele ce le sperai

Voi înţelege cândva, atunci când voi putea
Că cele întâmplate, mi-au fost date spre a fi învăţate
Din baza mea de date te voi şterge şi nu aş vrea, pe tine, cu numele, iubita mea
Dar asta este dorinţa ta, ce o voi respecta mai presus dintre toate

Se prea poate, că intr-o noapte să mă strigi în şoapte
Dar eu voi da întâietate la a mea viaţă
Căci din cele prezentate, nu mai aud a ta inimă cum bate
Departe poate în altă viaţă, ne vom întâlni poate în piaţă

Să fac la toate faţă nu am cum, că nu sunt paiaţă
Al meu suflet fierbinte îl pun la gheaţă
Fetiţă minunată ce mi-ai dat cândva speranţă
M-ai învăţat ceva, să nu mai îmi pun sentimentele pe faţă

A fost aievea doar un vis
Multe atunci s-au zis
La un sărut aprins
Să tremuri nu ţi-am interzis

Doresc să trăiesc şi eu firesc
Omenesc voi să vorbesc
Şi din tot ce făptuiesc
Nu voi să greşesc

Trecutul e o poveste ce-mi dă de veste
Că prezentul se trăieşte. la fiecare aşa cum este
Şi voi ca în viitorul ce mi se pregăteşte
Una că tine dacă mai este.

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ochiului închis

Într-un colţ de lume, azi,
Plânge ochiu-ţi cu speranţă.
O făclie-n gânduri arzi –
Dor de prunci şi dor de casă...
Stele cad în palma ta,
Voci şi bucurii deodată,
Iarăşi le vei revedea...
Oh, ridică-te şi iartă!

Într-un colţ de lume, azi,
Dormi. Şi gândul ţi-e acasă...
Ochii-nlăcrămaţi şi calzi
Caută înspre fereastră.
Parcă-ţi vezi în gând, tu ştii,
Pruncii – blândă mângâiere.
Iar, la tine vor veni,
Doi luceferi, printre stele.

Plânge ochiu-ţi cu speranţă...
Umbra peste chip se lasă,
Trece-o lacrimă de viaţă...
Drumu-i lung, te-ntorci acasă...
Oh, tu vezi cum în adâncuri,
Ochiul tău pieziş coboară.
Dormi sub plânse aşternuturi...
Întunericul măsoară...

O făclie-n gânduri arzi,
Suflet bun, feştilă-n timpuri.
Lacrimi curg, păduri de brazi
Se înalţă-n anotimpuri.
Pruncii şi-au ales alt drum
Şi-au pornit să se înalţe.
Către soare zboară-acum,
Dar li-s aripile arse.

Dor de prunci şi dor de casă,
Dor de-mbrăţişări, de vis...
Dor de plângere, de viaţă,
În adâncul lor te-au prins.
Iar trec stoluri de cuvinte
Peste cer brodat cu sângeri,
Pruncii vin să-şi mai alinte
Mama – înger printre îngeri.

Stele cad în palma ta...
Flori de crini şi crizanteme,
Cad la margine de stea...
În pierdute lacrimi, semne.
Foc arzând te-nalţi spre cer
Şi transformi eternitate
În fărâme de mister,
Tu desparţi ziua de noapte.

Voci şi bucurii deodată,
Umplu lumea de iubire.
Nu e dor să nu se-mpartă
În lumini şi-n fericire.
Universuri de lumină
Se coboară peste viaţă.
Învăţăm, trecând prin tină,
Că iertarea ne înalţă.

Iarăşi le vei revedea
Câte sunt în lume, toate.
Prunci şi semeni, dragostea,
Dobândi-vei prin dreptate.
Harul tău, album de voci,
În fâşii de libertate
Va răzbate peste toţi...
Omule, îmi dai dreptate?

Oh, ridică-te şi iartă!
A greşi e omeneşte...
Tu greşelile-ţi îndreaptă!
Către cine te iubeşte,
Azi îndreaptă-ţi iar privirea,
Căci ce bine-i "a ierta".
E calea spre fericirea
Ce etern o vei avea.

Oh, ridică-te şi iartă!
Iarăşi le vei revedea,
Voci şi bucurii deodată.
Stele cad în palma ta.
Dor de prunci şi dor de casă –
O făclie-n gânduri arzi.
Plânge ochiu-ţi cu speranţă,
Într-un colţ de lume, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!