Tata

Şi-a dăruit necontenit priinţa,
smerit, în faţa Celui-Mai-De-Sus,
considerând mereu că suferinţa
e-o grea-ncercare dată de Iisus...

A fost onest, adânc, sentimental
şi a murit cu dorul de-a muri,
într-un amurg solar, transcedental,
când ochiu-i plâns, subit, înmărmuri!

Ca tată, a privit intens lumina
şi-n ochii lui lumina eram noi,
la suflet era alb, precum hermina,
când umblă prin omătul de... apoi.

Deşi strălumina chiar în tristeţe,
precum un zeu venit din altă sferă,
îşi purta rostul cu acurateţe,
ca pe un trandafir la butonieră.

Acum e umbră blîndă, aromată,
care-mi adie visul întru gând,
o umbră sacră, care îmi arată,
c-a fost odată tata... oare când?

Acum îl văd, când ochiu-mi scapăt,
neprihănit şi... Iov până la capăt!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploua în vis

Gonit de-un lup hapsân
alerg spre neştiutul hău

mă gândesc
să mă opresc

ca să-mi trag sufletul
şi să mai privesc în urmă

dar îl aud în urma mea
gâfâind sinistru

aşa că
îmi continui goana

în zare iată
conturul unui arbore imens

a cărui umbră
se-ntinde cât văd cu ochii

şi-n timp ce mă apropii
observ că arborele nu-i

doar umbra
imensa-i şi adânca-i umbră

care-ncet se schimbă
în întuneric copleşitor

încât fuga mea
devine vis

iar visul meu
o sferă de lumină

din care se-aud
un tropot şi-un gâfâit

când tropotul mai pronunţat
când gâfâitul

şi dintr-o dată
dispare sfera

şi zgomotul izgonitului
şi cel al izgonitorului

piere apoi şi umbra
odată cu lumina

rămâne doar un gând
ce-şi strigă-n van durerea

nimeni nu îl vede
nimeni nu-l aude

apoi un plâns aude gândul
se sperie şi tace

dar plânsul se-nteţeşte
şi plouă-n vis şi-n realitate

în timp ce soarele zâmbeşte
copleşit de negri nouri

un gând un vis
şi picături de ploaie

ori numai stropi de lacrimi
şi hohote de plâns

eu zic că-i vis
şi umbra şi lumina

şi plânsul ca şi gândul
şi norii-s vis

iar eu alerg
nemaiştiindu-i rostul

în faţă braţele-s deschise
în spate izgonitorul.

poezie de Vlad Flavius
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul Valentinei

Cum se prefirā, printre crini, lumina,
Învāluitā într-un cald mister,
Şi cum se-nalţā, zveltā, pân' la cer,
Atuncea când o vād pe Valentina.

Un dor imaculat precum hermina
Mā-nvăluie şi zboarā ín eter,
Cum se prefirā, printre crini, lumina,
Când sufletul îmi cântā Lerui-Ler!

Poporul nostru-şi plânge rādācina,
Iar eu îmi prind o floare la rever,
Ca sā-mi acoper plânsetul stingher...
Şi-n suflet, vai!, îmi cântā piculina,

Atuncea când o vād pe Valentina!

rondel de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram copilul bătrân, trecutul care trebuia ars din temelie, pentru ca mama, pasărea Phoenix, să poată renaşte încă o dată, o pasăre de aur ridicându-se din cenuşă. Am încercat s-o văd pe mama prin ochii lor. Frumosul suflet poetic întemniţat, geniul în suferinţă. Suferise oare mama? M-am forţat să-mi imaginez. Cu siguranţă suferise când Barry o dăduse afară din casă în ziua aceea, după ce se culcase cu ea. Dar când l-a omorât suferinţa a fost, într-un fel, compensată. Suferea acum? Chiar nu puteam spune.

citat din Astrid Magnussen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Robert Langdon: Istoria arată că Iisus a fost un om extraordinar, o sursă de inspiraţie pentru oameni. Atâta tot! Acestea sunt toate dovezile necesare. Dar... când eram copil... când eram în acel puţ despre care ţi-a povestit Teabing, credeam că voi muri, Sophie! Ceea ce am făcut, a fost să mă rog. M-am rugat la Iisus să mă ţină în viaţă ca să îmi pot vedea părinţii iar, să pot merge iar la şcoală, să mă pot juca iar cu câinele meu. Câteodată mă întreb dacă eram singur acolo jos. De ce Iisus nu putea fi tată, dar să şi facă toate acele miracole?

replică din filmul artistic Codul lui Da Vinci, după Dan Brown
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Deşi valiza cu vise mi s-a îngreunat... de micuţa tot adunând,
visul cu tine...
e ca un puf de păpădie, care mă poartă când paşii mi-s grei.
Visul cu tine
e steaua care-mi arată drumul...
care m-ajută să stăpânesc pasul următor.
Când rătăcesc mi-eşti lumină.
E frig, e tare friguţ...
însă c-un gând m-ascund în tine şi mi-e căldură
măcar o clipă...
Strâng în palme o iluzie,
... ştiu, strâng în palmă o fărâmă de umbră într-o noapte de vară,
înspăimântată de întuneric fiind...
Chiar de vă dispărea ca un miraj într-un deşert...
Acum e felul meu de a-mi rezerva o ultimă respiraţie vitală...
O firimitură de lumină...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul din umbră

Mi-ai apărut, din nou, în gând,
Cum te ştiam: frumoasă;
Erai la uşa mea, sunând,
Şi te-am poftit în casă.

-De ce eşti trist? – m-ai întrebat –
Privirea ta e sumbră.
-Când te-am văzut, m-am bucurat,
Dar tu eşti doar o umbră.

-Sunt umbră, da, sunt umbra ei,
Dar ea m-a vrut la tine,
A vrut în braţe să mă iei,
A vrut să-ţi fie bine.

-Greşeala ei, greşeala mea!
De vină e uitarea,
Căci n-a venit când trebuia
Să-mi fie alinarea.

Acum şi-n gând e prea târziu,
Iar visul de iubire
E doar al tău: nu pot să-ţi fiu
Decât o amintire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De multe ori, când am luat anumite decizii, când am fost mândră sau când m-am ruşinat de vreo faptă de-a mea, dar mai ales când aş fi avut nevoie de un sfat, m-am întrebat în gând: "Oare tata ce-ar spune acum?" Şi am încercat să îmi imaginez părerea lui, sfatul lui, aprobarea sau dezaprobarea lui...

citat din Irina Binder
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

- Eu sunt clipa, eu sunt visul,
Infernul şi paradisul,
Eu sunt tot ce-am fost şi sunt
Frunza legănată-n vânt
Şi sunt vântul ce adie
Şoaptele precum le ştie
Repetând cu obstinaţie
Întrebarea cea de graţie
Cine-ai fost şi cine eşti
Fiinţă născută-n poveşti
Zămislite de străbuni
Când mai răi şi când mai buni

Sunt nimic, însă sunt totul,
Visul ca şi visătorul,
Cel ce doarme şi veghează
Iluzia lumii trează.
Eu sunt cel care întreabă,
Şi tot eu cel ce răspunde
Purtând visul adânc în mine
Şi sperând mereu la bine.
- Ia-mi speranţa şi ia-mi visul
Recrează-mi paradisul!

poezie de Adriana Popescu din Fiul tăcerii
Adăugat de Radu Farcasu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-am fost, cine sunt, cine voi fi

Am fost copilul care vede... lumina întâia dată.
Am fost copilul care crede... toate câte i se-arată.
Am fost un copil zburdalnic,... toată ziua alergam,
Dar am fost şi copil harnic,... pe mama o ajutam.
Am fost tânăr ca o floare,... rumen şi frumos la faţă,
Un tânăr plin de candoare... şi mă bucuram de viaţă.
Am fost tată de copii,... bărbat cu multă putere,
Ca să le fac bucurii,... munceam ca să fac avere.
Mai apoi am fost bunic,... cu nepoţii mă jucam.
Acum, contez mai nimic,... nici putere nu mai am.
Din floarea care am fost,... îs trandafir veştejit.
Viaţa nu mai are rost,... sunt aproape de sfârşit.
Lumea a-început să spună... că sunt moşneag amărât,
Că am ajuns o legumă,... că, mai suflu, doar atât.
Acum, că ştiţi cine-am fost,... să vă spun cine voi fi...
Nu cred că mai are rost... Nu cred că mai prind o zi.
Aşadar:
Am fost om, sunt muribund... şi-n curând voi fi pământ.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adormirea Maicii Domnului...

(2)

E moartea, învierea şi slăvirea
Această zi de mare sărbătoare.
Maicuta sfântă şi-a 'mplinit menirea
Şi va pleca la Cel ce moarte n-are.

Deşi sfârşitul i-e atât de-aproape
Zâmbeşte, nu-şi arată suferinţa
Iar chipul ei scăldat în tulburi ape
E alb, însă senin precum credinţa.

Miraculos Apostolii sosiră
Ca să îi facă moartea mai uşoară,
Dar toate grijile se risipiră
Când Ea le aminti aşa 'ntr-o doară:

Să ştiţi că moartea nu-i o tragedie
Şi nu regret că mor, nu niciodată,
Când am în gând doar munti de bucurie
Iar uşa fericirii-i descuiată.

Fiti liniştiţi şi nu-mi plângeţi de milă
Acum când Fiul meu la El mă duce,
Sunt pregatită şi aştept umilă
Să merg cât mai degrabă-n Raiul dulce!

Apoi ca orice fiinţă
Măicuţa adormi pentru vecie,
Dar îngeri albi în mantie Cerească
O duseră în zbor spre Veşnicie.

Plângeau tăcut izvoarele şi vântul
Iar norii parcă prevesteau furtună,
Dar sus pe Cer o Stea îşi lua avântul
Şi lumina precum o noua lună!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;
O, însenină faţa ta de nea.
Nu ştii că-n piept inima mea rănită
Tresare-adânc la întristarea ta?
Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită
­Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.
Durerea chiar de-o simulezi - eu simt
Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă
Când râzi, când plîngi, când mă săruţi, când - ah!
Cuprind în mâni eu capul tău - geloasă! ­
Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah
Ei strălucesc ca stelele focoase
Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!
Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,
Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,
C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci
­Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită
Şi de durere n-aş putea muri.
Aş purta-n timp inima-ncremenită,
Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:
Durerea ta m-ar face să trăiese,
Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.
Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,
Pân' ce de fericire-oi muri eu.
Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.
Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;
De-oi învia, să ştii, dumnezeită,
Că-un somn a fost angelic, deşi greu.
De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii
­Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune -
Eu numai îl gândesc când mă cufund
În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,
Acele-nchipuiri ce mă pătrund.
Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune
Ce vezi în ei, în dorul lor profund.
Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău ­!
Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,
În somnul morţii m-or nelinişti,
Pătrunde-vor cu raza lor focoasă
Chiar în sicriul unde voi dormi.
Ei au pătruns prin pături neguroase
Ce viaţa mi-a urzit până aci
­De-aţi putut sparge negurile-acele,
Veţi lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume
Eu am iubit murit-au prea curând ­
Orice amor ce n-a luat drept glume
Al meu amor, e astăzi în mormânt. ­
Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:
Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvânt
Tu mi-ai murit o dată. - Să nu mori
De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume?
N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor
Şi osândit aş fi să stau în lume ­
De jalea ta eu n-aş putea să mor.
Acum - acum n-aş plânge al tău nume,
Ci chiar pe tine, vecinice amor:
Mort, aş trăi eu; - vie, eu aş fi mort.
Trăieşte-mi dar - c-adânc în piept te port!!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine, om frumos...

Mi-e dor de dorul tău de mine,
Nu cel de acum, de cel ce-a fost odată,
Când gura îţi rostea numai cuvinte tandre,
Ce inima-ţi simţea cu adevărat,
Iar dragostea-ţi era înflăcărată.
Un Romeo îndrăgostit erai din poartă.

Mi-e dor de doruL meu de tine,
Nu cel de acum, certat cu timpul nou,
De cel ce-a fost o dată de simţuri sufocat,
Când sărutările fără nesaţ mă înfiorau
Şi inima în pieptul meu bătea s-o spargă.
O Julietă eram, înflăcărată toată de iubire.

Mi-e dor de îmbrăţişările curate,
Ce nu credeam că vor pieri vreodată,
Mi-e dor de cerul înstelat privit din iarba înaltă
Şi de concertul greierilor fascinant,
(când urşii rătăciţi aproape ne gâdilau în talpă)
Când Luna curioasă ne însoţea discretă.

Mi-e dor de râsul nostru sănătos şi însetat de glume,
(ce uimea mereu auditorii)
De băile de apă şi de soare lângă stânci abrupte
Sau lângă focuri înalte ce Luna eclipsau,
În mijlocul naturii uimitoare,
Când frăguţele aromate
gurile ne îndulceau mărinimos,
Iar zilele noastre musteau de încântare.

Mi-e dor de tot ce-a fost frumos odată,
De tinereţea noastră mereu invidiată,
De dragostea cu timpul ei discret.
Mi-e dor de tine, om frumos!
Greşelile cândva nesuportate ţi-am iertat...
Dar timpul nu le iartă,
Doar dorul a rămas nevinovat.

poezie de Valeria Mahok (3 decembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu va fi cum a fost

Când noapte nu va fi niciodată
liber vreau să cânt
pe câmpii cu ciocârliile,

lumina ne va iubi.

Un strat de răcoare subţire,
o umbră trecătoare
mă înveleşte-n mătase,

uşor voi deveni un gând.

Nimic nu va fi cum a fost
cu noduri în trunchi,
îndrăgostit de frunze
pe ramuri răsucite de vânt.

Cu seve de lemn înlemnite
stavilă voi pune nimicului

şi smerit voi intra-n cuvânt
cu scris dureros,

noaptea în mine nu se mai naşte,
lumina mi se urcă pe umeri.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde şi când (Dedic această poezie întrebării lui Einstein din copilărie – "Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina şi să călătorim prin intermediul ei?", precum şi visului său neîmplinit – Teoria unificată a câmpurilor)

Lumina mea mă-ntreb unde-am greşit
De şi pe cerul meu ai răsărit.

Lumina mea, chiar nu se poate spune
Când am greşit, deşi vei şi apune.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste (3 februarie 2010)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu-mi fie dor

O parte din mine eşti tu, iubita mea fragilă!

Când mi se-ndoaie inima de nesfârşită milă,

Când mă revolt strigând apoi de-absurdă nedreptate,

Când mă trezesc cu noapte-n cap ca să le fac pe toate,

Când scot din greul aşternut tălpile-nfierbântate,

Când toţi acei ce te-au ştiut mă strigă-n pietate,

Meliodoră, alintând neîntâlnitu-ţi nume,

Când râsu-ţi mi-e splendoare din surâsul meu în lume,

Atunci neîndoios sunt tu, suflet de Filoftee,

Ce-n colţ de Rai şi-n mine stai, contur sfânt de femeie!

.

O parte din mine eşti tu, iubitul meu, şi-ţi sunt spic!

Când trag îndârjită în ham, nu spun, docilă, nimic,

Când, paşnic, pe toate le iau aşa precum au venit,

Când mă închid în mine, rănită de ce-am omenit,

Când ochii mi se umezesc şi inima-i bulboane

De văd că omul este om, cum îţi plăcea, Ioane,

Când mă aprind precum scânteia şi tot ca ea mă sting,

Când în evlavie mă plec, tind Mâna Sfântă s-ating,

Atunci în tu sunt poleită; suflet smerit, de Iov,

E-acolo sus şi-n mine este un aşternut ostrov.

.

Sunt tu şi tu, sunt eu cu voi, ne leagă strâns glicine,

Deşi plecaţi, nu-mi este dor, căci v-aţi mutat în mine

Îmbrăţişaţi în vioriu, staţi lângă scump odorul,

V-aţi sfâşiat în două lumi ca să nu ştiu ce-i dorul!

poezie de Silvia Cuzum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa î

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic
de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama
mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare
în dimineaţa aceea am plâns
gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns
ploua şi era frig...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plâng bărbaţii

Am plâns şiroaie de sudoare
Cu lacrime în ele prinse,
Sau picuri ce-au udat ogoare,
Pe feţe şi prin bărbi prelinse.

Şi am mai plâns în nopţi şi-n cuget,
Când ei ne secerau strămoşii.
Au nu văzut-aţi ? Până-n suflet
Aveam de ură ochii roşii !

Am plâns când s-a tăiat străbunul
În creste de Carpaţi, trădat.
Sau când s-a dărâmat gorunul
Sub care Horea-i îngropat.

Şi am mai plâns când ţarini large
Din ţară-au luat şi le-au robit.
A fost nevoie de baltage
Să reprimim ce ne-au răpit.

Poate nu plângem la morminte,
Sau lacrimi nu vărsăm uşor.
Dar hohotim doar în cuvinte
Când cei ce-s dragi se pierd ori mor.

Am plâns tăcut în foc şi geruri
Pe câmp de luptă, la oştiri.
Aşa crestatu-s-au în riduri
Pe chipuri hărţi de amintiri.

.........
De n-am mai plâns, e că izvorul
Din care el şi ea luau lacrimi,
Secase scurs din ea, când dorul
De el o asuprea. Şi-n patimi.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să uit că fără tine nu mai pot

Chiar dacă altuia îi sunt mireasă,
Cu-al tău sarut, eu veşnic mă voi îmbrăca,
Şi-atunci, când dorul, pe suflet mă apasă
Eu, pe sub piele port, iubirea ta.

Mereu absentă, când viaţa-ţi pare fantezie,
Purtându-ţi frigu-n ochii verzi,
Căci calea către răsărit imi e pustie,
Trăgându-mi soarta în zăpezi.

Fatomă sunt, cand viaţa mea prin viaţă-ţi umblă,
Si nu mai ştiu, ce să-ţi mai spun că sunt,
Căci fără tine-s fără umbră,
Şi nu îmi gasesc locul pe pământ.

Cu-n ochi te văd, şi totuşi esti departe,
Când teama-mi face noaptea-n zi,
Tinându-mă legată, de viaţă si de moarte,
Crezând, că fără tine voi muri.

Când mă priveşti, imi sare inima din piept,
Iar ochii-mi verzi te caută prin casă,
Amintindu-mi, ce lung e drumul unde-aştept
Să-ti spun doar tie da, şi să îţi fiu mireasă.

Mai trece-o iarnă, apoi o vară,
Şi-n lume moare aproape tot,
De când, in inimă mi-am pus, tot frigul de afară,
Să uit de noi, să uit că fără tine nu mai pot!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!